ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 460/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 14 aprilie 2014 sub nr. 2571/2/2014 reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului a solicitat a se dispune:

În principal admiterea contestației, anularea Deciziei nr. 165 din 11 martie 2014 emisă de Consiliul Național al Audiovizualului și exonerarea de la plata amenzii aplicate;

În subsidiar, admiterea contestației, anularea Deciziei nr. 165 din 11 martie 2014 emisă de Consiliul Național al Audiovizualului și înlocuirea sancțiunii amenzii aplicate cu cea a avertismentului: obligarea la cheltuieli de judecată ocazionate.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 2931 din 21 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulata de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca nefondată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinței nr. 2931 din 21 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs A. SRL, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea sentinței recurate în sensul admiterii cererii de suspendare a deciziei CNA până la soluționarea definitivă a cererii de anulare a acesteia.

Recurenta a invocat pe cale de excepție, nulitatea relativă a hotărârii atacate, în susținerea căreia a arătat că instanța de fond nu a indicat instanța la care se depune recursul, fapt care atrage anularea hotărârii judecătorești contestate, prin raportare la prevederile art. 425 C. proc. civ.

S-a susținut că hotărârea judecătoreasca pronunțata de prima instanța nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, astfel cum dispun în mod expres prevederile art. 425 din C. proc. civ., ceea ce atrage implicit nulitatea hotărârii judecătorești atacate ca nemotivata cu consecința casării și trimiterii a cauzei spre rejudecare.

Pe fond, recurenta a arătat că instanța a apreciat greșit că societatea ar avea calitatea de distribuitor de servicii strict prin raportare la Decizia nr. 3501/2011 pronunțata de ICCJ, secția de contencios administrativ, fără ca speța pentru care s-a pronunțată acea decizie să fie cel puțin una asemănătoare cu prezenta speța dedusa judecații, în sensul că acea cauză viza furnizarea de servicii de programe folosind ca mijloc de retransmisei internetul, ceea ce nu prezintă nicio legătura cu prezenta cauza.

În plus, instanța de fond a dat o hotărâre interpretând și aplicând greșit dispozițiile legale incidente în cauză, subsumându-se astfel și motivului de recurs prevăzut la pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ., astfel, Curtea de Apel București a respins în mod greșit contestația formulată, în sensul că a interpretat în mod eronat noțiune de retransmisie și de distribuitor de servicii, ignorând că societatea recurentă nu deține o rețea de cablu pentru televiziune, nu are vreo relație contractuală cu societatea B. SRL, de aici și greșita reținere a instanței de judecată în considerentele hotărârii judecătorești: Petenta a refuzat să pună la dispoziția organelor de constatare contractul de preluare a celor 57 de posturi de retransmisie de SC B. SRL, analizând superficial întregul material probator, fundamentând soluția strict pe decizia emisă de intimată.

Prima instanța nu a avut în vedere anexele de la contestație care vizau și faptul că plata contravalorii abonamentelor erau achitate de către societatea C. SRL, iar denumirea subscrisei nu figurează nicăieri în vreo relație contractuală în acest sens.

Instanța de fond în mod greșit a reținut că societatea ar avea calitatea de distribuitor de servicii, neînțelegând distincția dintre firma care furnizează efectiv servicii de programe (B. SRL), firma care redistribuie oferta de programe în incinta spitalului (C. SRL) și firma care pune la dispoziție televizoarele spitalului și implicit pacienților (A. SRL), ultima firmă nu oferă servicii de televiziune, fiind sancționată în mod nelegal și fiind lipsit de logică și sens să fie sancționată pentru faptul că deține aparate TV pentru care se plătește o anumită sumă de bani de către pacienți pentru a putea fi utilizate.

Recurenta a solicitat casarea sentinței și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

1.4. Procedura de examinare a recursului

Raportul întocmit potrivit art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat și comunicat părților, potrivit art. 493 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 21 iunie 2016, recursul a fost admis în principiu, fiind fixat termen pentru judecarea acestuia la data de 14.02.2017, cu citarea părților în ședință publică, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Concluzia curții de apel este corectă, fiind însușită de instanța de control judiciar pentru că reflectă aplicarea judicioasă a cadrului normativ la situația de fapt ale cărei coordonate relevante nu sunt supuse contestării.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că motivarea primei instanțe respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind arătate motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și indicându-se, într-o manieră suficientă, argumentele pentru care au fost respinse apărările reclamantei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

În cauza de față se constată că hotărârea primei instanțe este motivată atât în fapt cât și în drept, astfel încât motivul de nulitate invocat nu este incident.

Înalta Curte constată că nu este fondat nici motivul de nulitate referitor la neindicarea instanței la care se depune recursul, întrucât hotărârea judecătorească pronunțată de prima instanță este supusă căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul, legea fiind cea care acordă sau nu calea de atac și care stabilește instanța la care se depune calea de atac, iar nu judecătorul, astfel încât mențiunile inexacte din dispozitivul hotărârii atacate cu privire la calea de atac ce poate fi exercitată nu au efectul de a acorda sau de a răpi părții o cale de atac.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, de asemenea se constată că și acesta este neîntemeiat, sentința recurată reflectând interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate Decizia nr. 165 din 11 martie 2014 emisă de Consiliul Național al Audiovizualului, prin care acesta a dispus amendarea reclamantei cu amendă în cuantum de 50.000 RON pentru retransmisia de programe fără deținerea unui aviz de retransmisie, fapt ce ar contraveni dispozițiilor art. 74 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 cu modificările și completările ulterioare.

În esență, prin actul atacat s-a constatat că recurenta-reclamantă pune la dispoziția publicului o ofertă de servicii de programe, având astfel calitatea de distribuitor de servicii, fără a deține însă un aviz de retransmisie astfel cum pârâta arată că prevede legea.

Înalta Curte constată că sunt lipsite de relevanță juridică susținerile recurentei potrivit cărora instanța de fond s-a raportat în mod greșit la Decizia nr. 3501/2011 a Înaltei Curți pe motiv că în speța de față nu este vorba de mijlocul de retransmisie a internetului, spre deosebire de cauza soluționata prin Decizia nr. 3501/2011. Instanța de recurs constată că prima instanță în mod corect a invocat Decizia nr. 3501/2011 ca practică judiciară, având în vedere că așa cum s-a statuat prin decizia menționată, "distribuitor de servicii" este orice persoană care constituie și pune la dispoziția publicului o ofertă de servicii de programe prin retransmisie, pe bază de relații contractuale cu radiodifuzorii ori cu alți distribuitori, fiind lipsit de relevanță că mijlocul de retransmisie era internetul.

Operațiunea de "retransmisie" este definită de lege la art. 1 pct. 10 ca fiind "captarea și transmiterea simultană a serviciilor media audiovizuale liniare, furnizate de radiodifuzori și destinate recepționării de către public, prin orice mijloace tehnice, în integralitatea lor și fără nicio modificare a conținutului".

Deci, din moment ce captarea și transmiterea serviciilor poate fi făcută "prin orice mijloace tehnice", susținerile recurentei, că nu folosește o rețea de internet, nu au consecințele juridice pretinse de recurentă, ambele rețele reprezentând rețele de comunicații electronice în sensul art. 2 lit. a) din O.G. nr. 34/2002.

În acord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, instanța de control judiciar constată că societatea C. SRL și-a asumat obligația de a semna un acord cu un furnizor de servicii de televiziune pentru realizarea obiectului acestui contract, sens în care, la interval de o lună de la încheierea convenției cu societatea A. SRL, a încheiat cu recurenta-reclamantă contractul nr. x/21.10.2010, care nu prevede zona geografică în care se poate distribui oferta de servicii.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanta B. SRL Albești, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. SRL împotriva Sentinței nr. 2931 din 31 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2017.

Procesat de GGC - CL