ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2625/2018

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 560/10.11.2015 a Consiliului National al Audiovizualului, solicitând anularea deciziei și exonerarea reclamantei de la plata amenzii în cuantum de 10.000 RON.

Prin sentința nr. 260 din 01.02.2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL NATIONAL AL AUDIOVIZUALULUI, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamantul a formulat recurs, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că în cadrul Deciziei nr. 560/10.11.2015 nu se regăsesc referiri, argumente și exemplificări cu privire la niciunul dintre cele cinci criterii prevăzute de art. 144 alin. (3) din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, după cum urmează: În individualizarea sancțiunii Consiliul va ține cont, după caz, de următoarele aspecte:

a) gravitatea faptei și efectele acesteia;

b) sancțiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an și modul în care furnizorul de servicii s-a raportat la acestea;

c) ziua din săptămână și intervalul de difuzare a emisiunii în cauză;

d) durata emisiunii;

e) audiența înregistrată.

În motivarea soluției de respingere a contestației instanța de fond a reținut că, în ceea ce privește criteriul "gravitatea faptei și efectele acesteia", actul administrativ de sancționare conține elemente din care ar reieși faptul că pârâtul CNA a analizat aceste criterii la momentul aplicării sancțiunii.

În ceea ce privește criteriul "sancțiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an" instanța de fond a reținut că:

"împrejurarea că partea pârâtă nu a menționat în actul de sancționare eventualele sancțiuni primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an de către reclamantă nu conduce la anularea actului câtă vreme partea reclamantă nu a probat în concret o vătămare cauzată de lipsa respectivei mențiuni".

Instanța de fond a prezumat legalitatea actului administrativ chiar și în lipsa din cadrul acestuia a analizei elementelor de individualizare a sancțiunii, stabilind în sarcina reclamantei obligația de a proba o vătămare determinată de această lacună a actului.

Prin urmare, în măsura în care autorității îi revine obligația de a respecta anumite criterii, actul administrativ sancționator trebuie să conțină argumentele sau să indice probele din care să reiasă respectarea acestor obligații, în caz contrar aflându-ne în situația pe care CEDO a caracterizat-o în decizia Anghel c. României:

"nerespectarea garanțiilor fundamentale printre care prezumția de nevinovăție care protejează indivizii în fața posibililor abuzuri ale autorităților, impune în privința aceasta o problemă pe baza art. 6 din Convenție".

Ceea ce instanța de fond era ținută să constate este faptul că ignorarea criteriilor de individualizare a sancțiunii reprezintă o "nerespectare a garanțiilor fundamentale care protejează indivizii în fața posibilelor abuzuri ale autorităților", aceasta fiind în mod evident o cauză de nulitate a actului.

Rezultă așadar că, respectarea obligației de aplicare efectivă a criteriilor de individualizare a sancțiunii nu vizează doar cuantumul sancțiunii, ci și natura acesteia, devenind nefondat argumentul adus de CNA privind aplicarea amenzii minime prevăzute de lege.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, rejudecând în fond litigiul, admiterea acțiunii, cu consecința anulării deciziei contestate.

Intimatul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței atacate, ca fiind legală și temeinică.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 12 martie 2018, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.

La termenul din 07.05.2018 având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil, s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților la data de 18.06.2018.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă S.C. "A." S.A. a supus controlului de legalitate Decizia nr. 560/10.11.2015, prin care intimatul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului a dispus sancționarea societății cu amendă în cuantum de 10.000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 39 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 19 alin. (2) lit. k) și l) din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizualului, precum și a prevederilor art. 7 alin. (1) și (2), art. 18 lit. a) din același act normativ (Codul audiovizualului).

În esență, în urma analizării rapoartelor de monitorizare, Consiliul a constatat că mai multe ediții ale emisiunii "B." precum și unele ediții ale emisiunii "C." (așa cum sunt identificate în actul sancționator) au fost difuzate cu încălcarea dispozițiilor legale privind protecția minorilor în cadrul serviciilor de programe, conținutul acestor emisiuni fiind, prin violența fizică, psihică și de limbaj, prin temele abordate și prin tipologia limbajului utilizat, prezența unui minor în platoul emisiunii, de natură să prejudicieze dezvoltarea psihică și morală a copiilor care au avut acces neîngrădit la vizionare, emisiunile fiind transmise la ore accesibile acestei categorii de public.

Prima instanță a confirmat soluția administrativă dispusă prin decizia contestată în cauză, arătând că autoritatea pârâtă a motivat în actul de sancționare gravitatea fiecărei fapte, precum și efectele acesteia asupra minorilor și că, decizia C.N.A., de aplicare a unei amenzi contravenționale, nu este un proces-verbal de contravenție în sensul dispozițiilor O.G. nr. 2/2001, ci un act administrativ de autoritate, emis în temeiul art. 15 din Legea audiovizualului nr. 504/2004 și supus controlului de legalitate în termenele și condițiile prevăzute de art. 93 alin. (3) din același act normativ. (...)"

Soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Răspunzând punctual motivelor de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

6.1. Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamantă în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

6.2. Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") este neîntemeiat, sentința recurată reflectând interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că în cadrul Deciziei nr. 560/10.11.2015 nu se regăsesc referiri, argumente și exemplificări cu privire la niciunul dintre cele cinci criterii prevăzute de art. 144 alin. (3) din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, după cum urmează:

În individualizarea sancțiunii Consiliul va ține cont, după caz, de următoarele aspecte:

a) gravitatea faptei și efectele acesteia;

b) sancțiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an și modul în care furnizorul de servicii s-a raportat la acestea;

c) ziua din săptămână și intervalul de difuzare a emisiunii în cauză;

d) durata emisiunii;

e) audiența înregistrată.

De fapt, recurenta-reclamantă nu a susținut o greșită aplicare a dispoziției legale pe care se întemeiază sancțiunea ori lipsa unui raport corect între acestea și conținutul programelor analizate, conținut de natură să prejudicieze minorii care au avut acces la vizionarea lor, ci a invocat în susținerea caracterului "obligatoriu al analizei criteriilor de individualizare a sancțiunii".

În primul rând, Înalta Curte constată că afirmația recurentei-reclamante potrivit căreia au fost "încălcate criteriile de individualizare" nu este fondată deoarece norma legală nu impune ca în cuprinsul deciziei de sancționare să se facă "referire concretă la criteriile prevăzute de lege" pentru ca un astfel de aspect să constituie o condiție de legalitate a actului administrativ de sancționare.

În al doilea rând, din conținutul hotărârii atacate rezultă că această critică a fost invocată și analizată de prima instanță care, în mod corect a reținut că numai lipsa descrierii faptei se sancționează cu nulitatea expresă a procesului-verbal de contravenție, iar nu lipsa indicării tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravității faptei și la evaluarea eventualelor pagube pricinuite.

Concret, Înalta Curte constată că în conținutul Deciziei nr. 560/10.11.2015 s-au detaliat gravitatea faptelor și efectele acestora, ziua din săptămână și intervalul de difuzare, durata emisiunii, audiența înregistrată, după cum urmează: în zilele de 01.07.2015 și 02.07.2015 postul de televiziune A. 1 a difuzat, în direct, în intervalul orar 10:00 - 19:00 emisiunea "B." în care au fost prezentate publicului acte de violență psihică și de limbaj, fiind încălcate dispozițiile privind protecția minorilor întrucât un atare tip de emisiune nu poate fi difuzat în intervalul orar 6:00-23:00.

În ceea ce privește emisiunea "B." din datele de 05.10.2015-06.10.2015, în Decizia de sancționare s-a reținut încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Decizia nr. 220/2011 privind participarea minorului însuși în cadrul emisiunii, în condițiile în care nu exista consimțământul scris al părinților/reprezentantului legal pentru participarea minorului la emisiune.

Referitor la emisiunea "C." din 15.09.2015, 07.10.2015 și 19.10.2015, după descrierea faptei, CNA individualizează sancțiunea, astfel: arată că s-a avut în vedere ora de difuzare a emisiunilor, respectiv 20.30, iar prin prezentarea conținutului emisiunii astfel cum a fost indicat de intimata-pârâtă, sunt prejudiciați minorii care au avut acces la vizionarea programului. Se mai arată faptul că minorii nu au încă discernământ, că nu dețin suficiente informații și cunoștințe, astfel că pot considera că un comportament și limbaj precum cele prezentate în emisiunile analizate pot reprezenta un mod firesc de viață. Cu privire la emisiunile "C." se mai arată că părinții nu au avut o reprezentare rezonabilă a conținutului acestor emisiuni în condițiile în care radiodifuzorul a clasificat emisiunea de program tip AP (acord parental) fără a ține seama de criterii precum calitatea și tipologia limbajului și genul sau tema programului, iar ora de difuzare a emisiunii 20.30 este un accesibilă minorilor.

Or, membrii Consiliului tocmai în analiza criteriilor de individualizare, raportat la sancțiunile anterioare, la numărul de emisiuni analizate și la conținutul acestora, a reținut efectele acestora asupra minorilor.

De asemenea, nu poate fi neglijat faptul că, dispozițiile art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare se referă la individualizarea sancțiunii aplicate prin decizia Consiliului, iar nu la individualizarea faptelor.

În ceea ce privește criteriul referitor la sancțiunile aplicate anterior, pe o perioadă de cel mult un an, prevăzut de dispozițiile art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, acesta este unul general, întrucât legiuitorul nu distinge cu privire la situația în care aceste sancțiuni trebuia să fi fost aplicate pentru încălcarea aceleiași norme legale.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte constată că individualizarea sancțiunii în cazul săvârșirii uneia dintre contravențiile prevăzute în actul normativ se face ținându-se seama de gravitatea faptei și de efectele acesteia.

Totodată, se poate constata că decizia Consiliului de a aplica o amendă fără a menționa eventualele sancțiuni primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an, nu este de natură să demonstreze nelegalitatea sancțiunii, cu atât mai mult cu cât lipsa acestei mențiuni nu-i produce vreo vătămare recurentei-reclamante.

Față de aceste considerente, în acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că aplicarea amenzii în cuantum minim de 10.000 RON, pentru încălcarea dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 504/2002 privind audiovizualul reprezintă o corectă și legală exercitare a dreptului de apreciere al autorității și nicidecum un motiv de nelegalitate a actului pentru lipsa mențiunilor referitoare la sancțiunile anterioare, efectele și gravitatea faptei "în concret" așa cum pretinde recurenta-reclamantă.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinței nr. 260 din 01 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 iunie 2018.