ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2231/2020

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 6 ianuarie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N. (F.N.G.C.Î.M.M. S.A. - I.F.N.) l-a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. (F.R.C. S.A.), solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.600.000 RON și a dobânzii legale aferente aceasteia, calculată de la 2 decembrie 2014 până la data plății efective a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3590 din 11 octombrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe reclamantul a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 1224 din 25 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul F.N.G.C.Î.M.M. S.A. - IFN, solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu titlu prealabil, în debutul memoriului depus la dosar, recurentul-reclamant, în baza art. 186 C. proc. civ., a solicitat repunerea în termenul de recurs, arătând că nu a exercitat calea extraordinară de atac întrucât, prin răspunsul la întâmpinare depus în apel, și-a precizat cuantumul pretențiilor ca fiind în sumă de 960.000 RON, iar prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 609 din 17 iulie 2018, instanța supremă a statuat, cu caracter obligatoriu, conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ., că efectele deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale se produc numai cu privire la hotărârile pronunțate în litigiile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON, începute după publicarea deciziei în Minitorul Oficial, respectiv după 20 iulie 2017.

Prin urmare, a conchis recurentul, nu a exercitat în termenul instituit de art. 485 alin. (1) C. proc. civ. calea extraordinară de atac de reformare împotriva deciziei civile nr. 1224 din 25 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, întrucât aceasta ar fi urmat să fie respinsă ca inadmisibilă, în considerarea deciziei nr. 52 din 18 iunie 2018, dată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al instanței supreme.

De asemenea, a arătat că împiedicarea instituită de această hotărâre a încetat odată cu publicarea în Monitorul Oficial nr. 836 din 1 octombrie 2018 a deciziei nr. 454 din 4 iulie 2018 a Curții Constituționale, care a stabilit că Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența de a se pronunța asupra efectelor deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 sau să dea dezlegări obligatorii, care să contravină acesteia. Astfel, față de caracterul general obligatoriu al deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constitutionale, a apreciat că sunt supuse recursului și hotărârile pronunțate de instanțele de apel după 20 iulie 2017, în cererile evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, așa cum este cazul dedus judecății.

În continuare, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia este susceptibilă de a fi cenzurată în calea extraordinară de atac a recursului hotărârea dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurentul a susținut că decizia atacată în speță a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 26 alin. (1) și art. 33 din Legea nr. 85/2006.

Detaliind, a arătat că, în baza convenției de contragarantare nr. x/2012, a formulat către pârâtă cererea de executare nr. x ianuarie 2014 a contragaranției aferente notificării de includere în plafonul de garantare nr. x din 10 iulie 2012 și confirmării notificării de includere în plafonul de garantare x_CTG din 23 iulie 2012, beneficiar al finanțării fiind A. S.R.L.

De asemenea, a precizat că, prin adresa din 3 decembrie 2014, pârâtul F.R.C. S.A. i-a comunicat decizia de anulare a contragaranției acordate în favoarea A. S.R.L., motivând această hotărâre pe împrejurarea că, "în urma verificării documentației transmise și a corespondenței purtate cu dvs., nu a reieșit că beneficiarul achitase datoriile către furnizori, cu care figura în situațiile financiare anuale încheiate la 31.12.2011, în sumă de 1.788.622 RON (furnizori restanți peste 90 zile) și, prin urmare, îndeplinea condițiile prevăzute de art. 3 pct. 1 și pct. 12 al Legii nr. 85/2006 pentru a face obiectul procedurilor colective de insolvență, fiind întreprindere în dificultate."

În continuare, autorul prezentului demers judiciar a susținut că soluția instanței de prim control judiciar se fondează pe interpretarea eronată a acestui răspuns al pârâtului, în considerarea căruia a apreciat că acesta nu putea acorda contragaranția, întrucât beneficiarul era o întreprindere în dificultate.

În opinia recurentului, motivul anulării contragaranției, invocat de pârât prin adresa din 3 decembrie 2014, nu a fost starea de dificultate în care s-ar fi aflat beneficiarul A. S.R.L., așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel, ci starea de insovență prezumată a acestuia, concluzia fiind susținută de invocarea în adresă a prevederilor Legii nr. 85/2006.

A mai arătat recurentul că, atât prevederile convenției de contragarantare nr. 1/2012, cât și cele ale Normei nr. 1/2012 relevă atribuțiile pe care i le-a acordat pârâtul în cadrul mandatului pentru acordarea garanțiilor contragarantate, respectiv să verifice, în numele acestuia și pentru el, încadrarea I.M.M-ului în criteriile de eligibilitate și condițiile de contragarantare prevăzute de Norma nr. 1/2012.

Din acesată perspectivă a subliniat că art. 4.1 din convenția de contragerantare nr. 1/2012 stabilește clar limitele mandatului.

Detaliind, recurentul a precizat că, atât din cuprinsul convenției de contragarantare, cât și din cel al normei incidente, rezultă fără echivoc că verificarea criteriului referitor la starea de insolvență a avut în vedere exclusiv declanșarea procedurii de insolvență și nu insolvența prezumată, iar extrasul R.E.C.O.M. și rezultatul consultării B.P.I. confirmă că, la data acordării garanției contragarantate pentru A. S.R.L., nu era declanșată procedura insolvenței acestui beneficiar.

A mai menționat recurentul că, potrivit art. 2.1 lit. f) paragraful (iii) din Norma nr. 1/2012, o întreprindere este în dificultate atunci când întrunește condițiile prevăzute de lege pentru a face obiectul procedurii de insolvență.

Totodată, interpretând coroborat dispozițiile art. 26 alin. (1) și art. 33 alin. (4) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, forma în vigoare la data acordării garanției, a conchis că, pentru ca o societate să fie în dificultate, împotriva acesteia trebuie să fi fost deschisă procedura insolvenței printr-o hotărâre a judecătorului sindic.

Din perspectiva celor arătate, a susținut că a respectat atât prevederile mandatului acordat prin convenția de contragarantare nr. 1/2012, cît și pe cele ale Normei nr. 1/2012, beneficiarul fiind eligibil la momentul acordării finanțării, iar contragaranția notificată fiind confirmată de pârâtul F.R.C. S.A., astfel că nu se justifică refuzul acestuia de a executa obligațiile ce îi incumbă.

În susținerea acestei concluzii, recurentul a evocat prevederile art. 3.1 și art. 6.4 alin. (2) din Convenția de contragarantare nr. 1/2012 și criteriile de verificare prevăzute în Anexa C. 7 la convenție.

Astfel, a arătat că pot fi contragarantate garanțiile acordate în beneficiul I.M.M.-urilor care îndeplinesc condițiile de eligibilitate prevăzute în Norme și că, în sensul convenției, contragarantarea reprezintă angajamentul contractual expres, irevocabil și necondiționat prin care F.R.C. S.A. preia o parte din riscul de credit asumat de garant la acordarea de garanții pentru I.M.M.-uri.

A mai ținut să sublinieze recurentul că, față de data acordării contragaranției, 23 iulie 2012, atât înregistrarea cererii de deschidere a procedurii insolvenței debitoarei A. S.R.L. la 2 octombrie 2012, cât și admiterea acesteia la 11 noiembrie 2012, sunt ulterioare.

Pentru toate considerentele arătate, recurentul a solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului F.R.C. S.A. la 29 noiembrie 2018, care, la 28 decembrie 2018, a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca tardiv formulat, iar, în subsidiar, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată la 16 ianuarie 2019 recurentului, care, prin răspunsul depus la 29 ianuarie 2018, a combătut apărările intimatului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 30 iunie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurentul-reclamant a depus, la dosar, un punct de vedere prin care a susținut admiterea cererii de repunere în termen și admiterea recursului.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția tardivității recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, constată următoarele:

Art. 457 alin. (1) C. proc. civ. reglementează principiul legalității căii de atac, conform căruia hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Termenele prevăzute de lege pentru exercitarea căilor de atac sunt reglementate prin norme procesuale de ordine publică, astfel încât părțile trebuie să le respecte atât în privința duratei, cât și în privința momentului de la care acestea se calculează.

Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 1224 din 25 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin care a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantului FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N.

Din actele dosarului, a rezultat că decizia atacată a fost comunicată recurentului-reclamant la 12 iunie 2018, potrivit dovezii de înmânare aflată la dosarului de apel, iar calea extraordinară de atac a fost declarată la 30 octombrie 2018, astfel cum atestă data înscrisă pe plicul în care a fost expediată cererea de recurs, aflat la dosarului de recurs.

Potrivit art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ., "termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel" iar dispozițiile art. 186 alin. (1) C. proc. civ. dispun în sensul că, "partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate".

Or, motivele invocate de recurenta-reclamantă, privind iminența respingerii recursului ca inadmisibil, nu pot fi subsumate sintagmei motive temeinic justificate, din cuprinsul legii. Se reține, totodată, că existența unor motive temeinic justificate nu constituie singura condiție necesară pentru a se acorda beneficiul repunerii în termen, fiind necesar ca motivele temeinic justificate să intervină înăuntrul termenului legal.

Potrivit art. 181 alin. (2) C. proc. civ., "Termenele, în afară de cazul în care legea dispune altfel, se calculează după cum urmează: 2. când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește", iar art. 182 alin. (1) din același cod dispune că "termenul care se socotește pe zile (...) se împlinește la ora 24:00 a ultimei zilei în care partea poate îndeplini actul de procedură".

Se reține, totodată, că, potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., forma în vigoare la data pronunțării deciziei atacate, "dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanța care a solicitat dezlegarea de la data pronunțării deciziei, iar pentru celelalte instanțe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I".

În speță, termenul a început să curgă la 13 iunie 2018 și s-a împlinit la 13 iulie 2018, astfel că, motivul temeinic invocat, cauza de împiedicare, constând în publicarea deciziei nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în Monitorul Oficial nr. 609 din 17 iulie 2018, a survenit ulterior împlinirii termenului de recurs, deci, în realitate, nu a constituit impediment la declararea căii extraordinare de atac.

Potrivit art. 12 alin. (1) C. proc. civ. "drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți", iar potrivit art. 10 alin. (1) din același Cod, "părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător."

Or, neexercitarea dreptului procesual, în speță formularea cererii de recurs, în termenul imperativ stabilit de lege, atrage sancțiunea prevăzută de art. 185 alin. (1) C. proc. civ., care este decăderea.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. prin raportare la cele ale art. 185 alin. (1) și 493 alin. (5) din același cod, va respinge cererea de repunere în termen, formulată de recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N., ca nefondată și, în consecință, va admite excepția tardivității recursului, invocată de intimatul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. și va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1224 din 25 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termen, formulată de recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N., ca nefondată. Admite excepția tardivității recursului, invocată de intimatul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1224 din 25 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca tardiv formulat.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 noiembrie 2020.