ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1312/2020

Ședința publică din data de 9 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 03.02.2017, sub nr. x/2017, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a chemat în judecată în judecată pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. IFN, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 630.000 RON, reprezentând contragaranția acordată Fondului pentru garanția asumată de reclamantă în favoarea CEC BANK S.A., în baza Notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/19.12.2011, confirmată cu Confirmarea de includere în plafonul de garantare nr. CGP 6875 CTG/28.12.2011, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 10.11.2014 (dată la care s-a împlinit termenul de 90 de zile de la data de 11.08.2014 - data completării documentației de către Fond cu adresa nr. x) până la data plății efective a contragaranției; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, respectiv taxa judiciară de timbru precum și orice alte cheltuieli care ar putea interveni pe parcursul procesului.

Prin sentința civilă nr. 2654/27.06.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017 cererea reclamantei a fost admisă, pârâta fiind obligată la plata sumei de 630.000 RON, a dobânzii legale aferente începând cu data de 10.11.2014 până la data plății și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.905 RON.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A. IFN.

Prin decizia civilă nr. 1549 din 2 iulie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de apelantul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A - IFN în contradictoriu cu intimatul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A - I.F.N, împotriva sentinței civile nr. 2654/27.06.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Totodată, a admis excepția de necompetență funcțională a secției a VI-a Civilă a Tribunalului București; a anulat sentința atacată și a trimis cauza pentru competentă soluționare secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București.

Împotriva deciziei civile nr. 1549 din 2 iulie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a declarat recurs reclamantul FONDUL NAȚIONAL de GARANTARE a CREDITELOR pentru ÎNTREPRINDERILE MICI și MIJLOCII S.A - I.F.N, indicând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., formulând, totodată, o cerere de repunere în termenul de declarare a recursului.

În esență, recurentul-reclamant a solicitat, în temeiul art. 186 C. proc. civ., repunerea in termenul procedural de formulare a cererii de recurs; iar, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu trimitere cauzei spre o nouă judecată și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecata.

Cu privire la repunerea in termenul procedural de formulare a cererii de recurs, recurentul-reclamant a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 186 alin. (1) C. proc. civ., repunerea intr-un termen procedural se poate solicita de către parte "numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate."

Astfel, s-a susținut că prin Decizia Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, publicata in MO la data de 20.07.2017, a fost declarata neconstituțională sintagma "precum si orice alte cereri evaluabile in bani in valoare de pana la 1.000.000 RON inclusiv" din art. XVIII alin, 2 Legea 2/2013, prin care erau exceptate de la posibilitatea atacării cu recurs deciziile pronunțate in apel in astfel de cauze, cum este și prezenta.

Ulterior, Înalta Curte de Casație si Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a stabilit prin Decizia nr. 52/18.06.2018 ca efectele Deciziei nr. 369/30.05.2017 a Curții Constituționale se produc numai cu privire la hotărârile pronunțate după publicarea acesteia in MO (20.07.2017), in litigiile evaluabile in bani in valoare de pana la 1.000.000 RON.

In virtutea Deciziei antemenționate, raportat la data formulării cererii de chemare in judecata, respectiv 03.02.2017, si având in vedere iminenta respingerii recursului ca inadmisibil, recurentul-reclamant a arătat că nu a mai formulat cerere de recurs cu privire la decizia civila nr. 1549/2018 din data de 02.07.2018 pronunțata in dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel București.

Recurentul-reclamant a susținut că decizia civila nr. 1549/2018 din data de 02.07.2018 pronunțata in dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel București i-a fost comunicată în data de 05.09.2018, astfel ca termenul de recurs s-a împlinit in data de 08.10.2018.

Ulterior, Curtea Constituțională, prin Decizia 454/04.07.2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 836 din 01.10.2018, a stabilit ca Înalta Curte de Casație si Justiție nu are competenta să se pronunțe în legătură cu efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017 sau să dea dezlegări obligatorii care sa contravină acesteia.

Curtea Constituțională a stabilit, prin Decizia nr. 369/30.05.2017, publicata in MO in data de 20.07.2017, si a întărit prin Decizia nr. 454/04.07.2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 836 din 01.10.2018, faptul ca: sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Recurentul-reclamant a arătat că prezenta cauza: este pronunțata in data de 02.07.2018, deci după data de 20.07.2017, are un caracter patrimonial și nu este exceptată după criteriul materiei, așa cum se prevede in mod expres in cuprinsul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Recurentul-reclamant a solicitat, raportat la data pronunțării hotărârii recurate, respectiv data de 02.07.2018, la faptul că nu sunt incidente in prezenta cauza dispozițiile cu privire la exceptarea după criteriul materiei, precum și raportat la deciziile nr. 369/30.05.2017 și nr. 454/04.07.2018 ale Curții Constituționale, în temeiul art. 186 alin. (1) C. proc. civ., repunerea in termenul de recurs în dosarul nr. x/2017.

În continuare, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu nesocotirea prevederilor legale cuprinse in art. 38 si art. 52 din O.G. nr. 26/2000, art. 2 alin. (1) lit. b) si lit. c) din Legea nr. 554/2004, art. 65 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, si a reținut in decizia civila nr. 1549/2018 din data de 02.07.2018 faptul că:

"Așadar, Fondul Roman de Garantare S.A. este o autoritate publica asimilata in sensul art. 2 (1) lit. h) din Legea 554/2004, având în vedere ca a fost autorizat prin lege sa acorde contragarantii pentru realizarea interesului public al susținerii accesului ta finanțare al sectorului IMM."; "In acest sens Curtea observa existenta unor diferente esențiale intre regimul juridic ai Fondului Roman de Garantare S.A. si regimul juridic ai unei societății pe acțiuni obișnuite, care acționează in condiții de piața si are scop lucrativ. Mai mult, aceste trasaturi sunt incompatibile cu regimul juridic de drept comun al unei societăți pe acțiuni si au fast instituite de legiuitor in considerarea scopului particular al Fondului de prestare a unui serviciu public."; "Totodată, Norma nr. 1/2010, a fost emisa pentru satisfacerea interesului legitim public al susținerii accesului la finanțare a sectorului IMM - asa cum rezulta din obiectivele detaliate ale Normei, prevăzute la ari. 1.3 de o autoritate publica asimilata (...). Totodată Convenția nr. 1/2010 este un act administrativ asimilat in sensul art. 2 (l) lit. c) din Legea nr. 554/2004, aceasta urmărind îmbunătățirea accesului întreprinderilor (...), prin preluarea unei părți din riscul asumat de fondurile de garantare (…) și nu un scop de natura civilă/contractuală."

Având in vedere considerentele redate mai sus pe care se întemeiază soluția instanței de apel, recurentul-reclamant a arătat că înțelege să atace decizia instanței de apel sub aspectul legalității acesteia din perspectiva art. 488 pct. 8 Noul C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a menționat că susținerile instanței de apel cu privire la necompetența funcțională a secției a VI-a Civile a Tribunalului București în raport de secția de contencios administrativ a Tribunalului București, pe motiv că, Norma nr. 1/2010 și Convenția nr. 1/2010 ar fi acte administrative asimilate în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea m. 554/2004, nu sunt susținute de fundamente legale.

A învederat că prezentul litigiu are caracter civil, instanța fiind învestită cu o acțiune in pretenții, iar calitatea părților este aceea de profesioniști in înțelesul art. 3 C. civ. și art. 8 din Legea nr. 71/2011.

S-a susținut că obiectul principal al cauzei deduse judecății îl reprezintă obligarea FRC la plata unei sume de bani pe care reclamanta consideră ca pârâta i-o datorează în temeiul prevederilor convenționale, fiind așadar vorba despre o acțiune în pretenții, fapt care determină natura civilă a litigiului.

Recurentul-reclamant a arătat că raționamentul instanței de apel cu privire la atribuirea statutului de autoritate publica intimatei și a caracterului de acte administrative Convenției nr. 1/2010 și Normei nr. 1/2010 este criticabil sub mai multe aspecte, pe care le-a expus în cuprinsul cererii de recurs.

În final, recurentul-reclamant a susținut că, având in vedere ca intimata nu a făcut dovada faptului că actele pe care le emite se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1), lit. c) din Legea 554/2004, aceasta fiind doar o prezumție simplă si NU are "greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins, instanța poate aplica dispozițiile art. 329 teza I din C. proc. civ., însă având in vedere ca nu a fost făcuta dovada îndeplinirii prevederilor legale special în materie de acte administrative, în mod nelegal, instanța de apel a apreciat ca sunt incidente prevederile Legii 554/2004 in prezenta cauza.

În continuare, recurentul-reclamant a susținut că prezentul litigiu se desfășoară între profesioniști.

In litigiile între profesioniști, așa cum sunt definite prin art. 3 din Noul C. civ. și art. 8 din Legea nr. 71/2011, competența pe criteriul valoric a judecătoriei sau tribunalului în primă instanța este dată de C. proc. civ., s-a arătat.

Având în vedere natura litigiului, și anume "acțiune în pretenții", precum și calitatea părților din prezenta cauza, și anume persoane juridice de drept privat în sensul Legii nr. 31/3990, recurentul-reclamant a menționat ca problema competenței materiale a instanței a fost tranșata de Curtea de Apel București prin regulatoarele de competență în mai multe cauze, pe care le-a enumerat.

Astfel, s-a susținut că, în raport cu aceste soluții pronunțate de Curtea de Apel București, care a considerat că ne aflăm în prezența unor litigii în pretenții de natură civilă, între profesioniști, se impune ca litigiile dintre FRC si reclamant să fie soluționate de către secțiile civile ale instanțelor de judecata competente, in speța de către secția a VI-a a Tribunalului București.

Recurentul-reclamant a menționat că este nelegala soluția instanței de apel prin care a fost admisa excepția necompetenței funcționale a secției a VI-a a Tribunalului București cu consecința stabilirii competenței de soluționare în favoarea secției a II-a de contencios administrativ si fiscal a Tribunalului București.

Având in vedere aspectele prezentate mai sus, recurentul-reclamant a solicitat a se observa că aspectele reținute de către instanța de apel cu privire ia admiterea excepției necompetentei funcționale a secției a Vl-a a Tribunalului București sunt netemeinice si nelegale.

Intimata-pârâtă a transmis întâmpinare (la 6 martie 2019 - plic dosarul de recurs) prin care a solicitat respingerea cererii recurentei privind repunerea în termenul de formulare a recursului ca nefondată, cu consecința admiterii excepției tardivității formulării recursului și anulării recursului ca tardiv formulat; în subsidiar a solicitat: respingerea recursului ca inadmisibil; respingerea recursului ca nul față de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. respingerea recursului ca nefondat cu consecința menținerii ca legală și temeinică a deciziei recurate.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare la 2 aprilie 2019, prin care a solicitat respingerea excepției tardivității cererii de recurs, precum și a solicitării de respingere a cererii de repunere în termen ca fiind netemeinică și nelegală, solicitând, totodată, a se respinge inadmisibilitatea recursului, invocată prin întâmpinare.

Cu privire la solicitarea de respingere a recursului ca nul, motivat de faptul că nu se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că nesocotirea prevederilor legale cuprinse în art. 38 și art. 52 din O.G. nr. 26/2000, art. 2 alin. (1) lit. b) si lit. c) din Legea nr. 554/2004, art. 65 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, art. 22 alin. (7) din C. proc. civ. în dezlegarea dată de către instanță cu privire la natura juridica a prezentului litigiu, precum și cu privire la competența materială a instanței, constituie o aplicarea greșita a normelor de drept material astfel ca este incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe fond, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 3 octombrie 2019 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților, iar la 22 octombrie 2019, recurentul a depus punct de vedere la raport.

Înalta Curte, examinând, în temeiul art. 186 din C. proc. civ. cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulată de recurentul-reclamant, reține următoarele:

Potrivit art. 186 C. proc. civ.: "(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. (2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac. (3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanța competentă să soluționeze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen".

Din analiza prevederilor legale enunțate reiese că, pentru a beneficia de repunerea în termen, este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții: partea să nu fi respectat un termen procedural imperativ, nerespectarea termenului să se datoreze unor motive temeinic justificate, dovedite de parte, împrejurarea ce a împiedicat partea să-și exercite dreptul în termen să se fi produs înăuntrul acestuia, partea să formuleze cererea de repunere în termen în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării și, totodată, să îndeplinească actul de procedură neexercitat în termenul prevăzut pentru exercitarea căii de atac, respectiv 30 de zile de la încetarea împiedicării.

Înalta Curte apreciază că motivele invocate de către recurent în cadrul cererii sale nu constituie motive temeinic justificate, așa cum prevede legiuitorul, care să conducă la repunerea acestuia în termenul de declarare a recursului.

Astfel, trebuie menționat că, prin decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, s-a constatat ca sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este neconstituțională, astfel încât, în condițiile prorogării aplicării, până la 1 ianuarie 2019, a dispozițiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., s-a statuat că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate după publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României (20.07.2017), în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Ulterior, prin decizia nr. 52/18.06.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609/17.07.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a decis că "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituția României, efectele deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate după publicarea în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017)".

În acest context juridic, a fost pronunțată, la 2 iulie 2018, decizia atacată cu recurs în prezenta cauză, hotărâre ce a fost comunicată recurentului-reclamant la 5 septembrie 2018.

Prin considerentele deciziei nr. 454 din data de 04.07.2018, Curtea Constituțională a României a reținut, în esență, că Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența să se pronunțe în legătură cu efectele deciziei Curții Constituționale sau să dea dezlegări obligatorii care contravin deciziilor Curții Constituționale și că, sub aspectul efectelor deciziei nr. 369/30.05.2017, indiferent de data introducerii cererii formulate sub imperiul noului C. proc. civ., hotărârea judecătorească privind cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv devine susceptibilă de recurs, dacă a fost pronunțată după publicarea deciziei Curții Constituționale.

Statuările diferite din cuprinsul deciziilor anterior menționate au fost de natură a crea o situație incertă în ceea ce privește efectul concret al deciziei nr. 369/2017, astfel că, la data de 18 decembrie 2018, Curtea Constituțională a României a pronunțat decizia nr. 874, prin care a constatat că dispozițiile art. 27 din C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt neconstituționale.

În nenumărate alte cauze, circumscrise aceluiași context juridic, părțile interesate și-au conservat dreptul la formularea căii de atac și au dat dovadă de diligentă, declarând recurs împotriva hotărârilor pronunțate în apel, chiar și în situația în care o asemenea cale de atac era prohibită (fie prin dispozitivul hotărârii atacate, fie prin interpretarea conferită de decizia nr. 52 din 18.06.2018 a Înaltei Curți în privința deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale a României), respectivele părți formulând, ulterior introducerii căii de atac, apărări și excepții procesuale sub acest aspect, inclusiv excepții de neconstituționalitate, în sprijinul declarării recursului ca fiind admisibil.

Împrejurările descrise de recurent nu se circumscriu unor "motive temeinic justificate", de tipul celor avute în vedere de textul art. 186 C. proc. civ., deoarece ele nu constituie o veritabilă împiedicare de la formularea unei căi de atac, recurentul având obligația de a manifesta un comportament procesual activ și diligent în ceea ce privește exercitarea căii de atac a recursului.

În plus, este de reținut că în jurisprudență s-a apreciat existența unor motive temeinice care să justifice admiterea unei cereri de repunere în termen, doar restrictiv, în ipoteza existenței unor situații de fapt excepționale, cum ar fi de exemplu: îmbolnăvirea părții, spitalizarea acesteia, închiderea intempestivă a singurului oficiu poștal din localitate în ultima zi a termenului, cutremur, inundație, etc.

Însă împrejurarea relevată de recurent în sensul că, în virtutea Deciziei nr. 52/18.06.2018 și față de iminența respingerii recursului ca inadmisibil, nu a mai formulat cerere de recurs cu privire la decizia instanței de apel, nu poate fi considerată o împiedicare a părții în exercitarea căii de atac a recursului.

În raport cu aceste considerente, cererea de repunere în termenul de declarare a recursului va fi respinsă.

Ca atare, Înalta Curte examinând, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția tardivității prezentei căi extraordinare de atac, va respinge ca tardiv recursul declarat de recurentul-reclamant reținând următoarele:

Dispozițiile art. 485 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că termenul de recurs "este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel".

Potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ., "când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Se constată că decizia pronunțată de instanța de apel a fost comunicată recurentului-reclamant la 5 septembrie 2018, iar cererea de recurs transmisă prin e-mail și prin poștă, la 15 octombrie 2018, a fost depusă peste termenul de 30 de zile defipt de lege.

Prin raportare la aceste texte legale, cum recurentul-reclamant a transmis cererea de recurs, la 15 octombrie 2018, recursul a fost declarat și motivat cu depășirea termenului de 30 de zile prescris de lege, astfel că devin incidente dispozițiile art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., care sancționează cu decăderea căile de atac exercitate cu nerespectarea termenelor legale, consecința fiind aceea a pierderii de către recurentul-reclamant a dreptului de a-i fi examinate pe fond motivele invocate prin cererea de recurs.

Așa fiind, Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurentul-reclamant și, pe cale de consecință, va respinge ca tardiv recursul declarat de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulată de reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N.

Respinge ca tardiv recursul declarat de reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1549 din 2 iulie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 iulie 2020.