ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2037/2020

Ședința publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra cererii de revizuire de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 1700/18.12.2019, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva sentinței nr. 378/03.04.2019, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei decizii, A. a formulat o cerere de revizuire, întemeiată pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care a transmis-o prin poștă Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 24.02.2020.

În motivare, revizuentul a susținut că decizia atacată, prin care recursul pe care l-a declarat împotriva sentinței nr. 378/3.04.2019 a Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respins, este potrivnică deciziei nr. 140/27.03.2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în ambele litigii dezbătându-se aceeași sumă, pretinsă în baza acelorași acte administrative.

În opinia revizuentului, în mod nelegal, cu încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 4 al Protocolului nr. 7 la Convenție, a art. 47 și 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și cu nesocotirea principiului securității raporturilor juridice din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., Curtea de Apel Ploiești a respins prin decizia atacată excepția puterii de lucru judecat, cu motivarea că în cauză sunt incidente două instituții juridice distincte.

La 09.04.2020, intimata a formulat întâmpinare, solicitând, în principal, respingerea cererii ca inadmisibilă, întrucât hotărârile pretins potrivnice au fost pronunțate în cauze având obiect diferit, iar în subsidiar, ca nefondată.

Prin decizia nr. 487/07.07.2020, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cererii de revizuire în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 22.07.2020.

La 18.10.2020 revizuentul a depus prin poșta electronică note scrise, prin care a arătat că înțelege să invoce ca motiv de revizuire și art. 21 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004 și a susținut că nu secției a II-a Civile a Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa cauza, ci secției de contencios administrativ și fiscal.

Astăzi, în ședință publică, Înalta Curte, reținând că, raportat la dispozițiile art. 510 alin. (2) C. proc. civ., este competentă să soluționeze cererea de revizuire, a invocat, din oficiu, excepția tardivității, asupra căreia, cu prioritate, reține următoarele:

Revizuentul și-a întemeiat cererea formulată la 24.02.2020 pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar ulterior, la 18.10.2020, a invocat și motivul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004.

Din ambele perspective cererea de revizuire este tardivă.

Astfel, pentru ipoteza prevăzută de 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., termenul de revizuire este de o lună și curge de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri, așa cum rezultă din art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Revizuentul a pretins anularea deciziei atacate, pe motiv că aceasta ar încălca autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 140/27.03.2019 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Din dispozițiile legale evocate mai sus și reținând că decizia ce formează obiect al căii de atac de față a fost pronunțată la 18.12.2019, fiind definitivă de la acel moment, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 și alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că termenul de o lună a început să curgă de la acea dată.

În ceea ce privește cererea expediată prin poștă electronică la 18.10.2020, prin care revizuentul a arătat că înțelege să invoce ca temei al căii extraordinare de atac și ipoteza reglementată de art. 21 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reține următoarele:

Aceste dispoziții introduse în corpul Legii nr. 554/2004, ca efect al Legii nr. 262/2007, permit retractarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile, care au fost pronunțate cu încălcarea principiului priorității dreptului comunitar.

Conform art. 21 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, în varianta inițială, "cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15 zile de la pronunțare."

Acest text a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1609/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27.01.2011, Curtea Constituțională reținând neclaritatea reglementării, care afectează dreptul de acces la justiție, de vreme ce, potrivit C. proc. civ. de la 1865, hotărârile judecătorești irevocabile nu se comunicau părților.

Ulterior, dispozițiile în discuție au fost abrogate, alături de celelalte două teze ale art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prin Legea nr. 299/2011, declarată la rândul ei neconstituțională prin decizia nr. 1039/2012 a Curții Constituționale a României.

Ca efect al acestei din urmă decizii, prevederile art. 21 alin. (2) tezele I și III au reintrat în fondul activ al legislației, singurul interval în care ele nu au produs efecte situându-se între 25.12.2011, data intrării în vigoare a legii de abrogare și 29.01.2013, data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei nr. 1039/2012 a Curții Constituționale.

În schimb, efectele prevederilor art. 21 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, în forma anterioară pronunțării deciziei nr. 1609/2010 a Curții Constituționale, au încetat în condițiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, în condițiile omisiunii legiuitorului de a interveni pentru a pune în acord dispozițiile neconstituționale cu cele ale Constituției.

Cum celelalte două teze ale art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 au continuat să facă parte din dreptul pozitiv, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, chemată să preîntâmpine apariția unei jurisprudențe neunitare, a pronunțat decizia nr. 45/2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 386 din 23.05.2017, prin care a decis că termenul în care poate fi formulată cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este de o lună și curge de la data comunicării hotărârii definitive, supuse revizuirii. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că o atare interpretare, în contextul intrării în vigoare a noului C. proc. civ., care prevede comunicarea din oficiu a hotărârilor judecătorești definitive, valorifică intenția originară a legiuitorului și se armonizează cu decizia Curții Constituționale evocată mai sus.

Ulterior, prin art. I pct. 20 din Legea nr. 212/2018, art. 21 din Legea nr. 554/2004 s-a modificat, în sensul interpretat prin decizia de unificare a jurisprudenței.

Succesiunea normelor legale prezentate mai sus, interpretate în sensul avut în vedere de decizia nr. 45/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, relevă că pentru ipoteza prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, termenul de revizuire a început să curgă de la data comunicării deciziei atacate.

După cum rezultă din procesul-verbal de înmânare regăsit la dosarul nr. x/105/2017 al Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, decizia atacată a fost comunicată revizuentului, atunci recurent, la 21.01.2020.

Conform art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., "când termenul se socotește pe săptămâni, luni sau ani, el se împlinește în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an. Dacă ultima lună nu are zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se împlinește în ultima zi a acestei luni", iar potrivit alin. (2), "când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungește până în prima zi lucrătoare care urmează."

Calculând termenul de revizuire cu respectarea dispozițiilor art. 181 alin. (1) pct. 3 și alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că pentru ipoteza prevăzută la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., termenul s-a împlinit la data de 20.01.2020, iar pentru ipoteza prevăzută de art. 21 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004, termenul s-a împlinit la 21.02.2020.

Revizuentul a promovat calea de atac întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. la 24.02.2020, cu depășirea termenului și abia la 18.10.2020 a invocat motivul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004, tot în afara termenului.

Neexercitarea oricărui act procedural în termenul legal atrage decăderea, în afară de cazul când legea dispune altfel, în conformitate cu art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că cererea de revizuire a fost formulată cu depășirea termenului legal, așa încât, în temeiul art. 513 alin. (1) C. proc. civ., o va respinge ca tardiv introdusă.

Văzând și dispozițiile art. 513 alin. (6) C. proc. civ., sub aspectul cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca tardivă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 1700/18.12.2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Cu recurs în 30 de zile de la comunicare.

Recursul se depune la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 octombrie 2020.