ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2080/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, la data de 27 februarie 2015 sub nr. x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat constatarea caracterului abuziv și nul absolut al prevederilor din contractele de credit și actul adițional, încheiate între reclamanții împrumutați și pârâta creditoare, eliminarea clauzelor abuzive pentru viitor, restituirea sumelor plătite în trecut, ca efect al acestor clauze, precum și denominarea CHF, recalcularea dobânzii și restituirea a ceea ce s-a plătit peste dobânda legală.

Prin sentința nr. 287 din 17 februarie 2017, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea reclamanților A. și B. și, totodată, a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 3.11 și art. 8 din contractul de credit nr. x/23.04.2008 și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse la art. 3.11 și art. 8 din contractul de credit nr. x/23.04.2008. De asemenea, a fost dispusă restituirea sumelor plătite în temeiul art. 3.11 din contractul de credit nr. x din 23.04.2008. A fost respinsă în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 287 din 17 februarie 2017 a Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au declarat apeluri atât reclamanții A. și B., cât și pârâta C. S.A..

Prin decizia nr. 768 din 31 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâta C. S.A. împotriva sentinței nr. 287 din 17 februarie 2017 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

Prin decizia nr. 714 din 2 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de pârâta C. S.A. București împotriva deciziei civile nr. 768 din 31 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a casat-o și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, la data de 31 iulie 2019, sub nr. x/2015*.

Prin decizia civilă nr. 440 din 8 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C. S.A., împotriva sentinței nr. 287 din 17 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu reclamanții A. și B., cauza fiind trimisă spre rejudecare conform deciziei nr. 714 din 2 aprilie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta C. S.A. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În arumentarea memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a făcut o interpretare greșită și contradictorie a legii considerând ca fiind abuzive clauzele art. 8.1 și art. 3.11. din contractul de credit.

Soluția adoptată de instanță de a reține că profesionistul se află pe o poziție de superioritate față de consumatori, este greșită atâta timp cât instanța de apel nu a analizat în mod corect și complet conținutul clauzelor de la art. 8.1 și art. 3.11 și prin raportare la textele de lege aplicabile în prezenta cauză.

În mod neîntemeiat instanța de apel a apreciat că prin clauza înscrisă la art. 8 se oferă băncii dreptul exclusiv și discreționar de a declara soldul creditului scadent anticipat. Scopul inserării acestei clauze îl reprezintă minimalizarea de către bancă a prejudiciului în cazul neexecutării obligațiilor contractuale, împrumutații având posibilitatea să adopte conduita corespunzătoare pentru a preveni incidența acesteia.

Instanța a ignorat faptul că aceste clauze transpun art. 1584 din C. civ. de la 1864, potrivit cărora împrumutatul trebuie să restituie împrumutul la termenul stipulat.

Recurenta solicită să se constate că prima instanță nu a evidențiat prin considerente producerea unui eventual dezechilibru semnificativ în defavoarea împrumutaților și nici nu s-a dovedit că aceștia nu ar fi cunoscut clauza analizată la contractarea creditului sau că nu au înțeles-o fiind redactată în termeni clari și preciși, de asemenea nu s-a probat nici reaua-credință a băncii.

În opinia recurentei, clauza care prevede o dobândă penalizatoare, o adevărată clauză penală fiind calculată în cazul în care împrumutatul întârzie la plata sumelor de bani scadente, nu poate crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante. Introducerea acestei clauze în contract este rezultatul consimțământului ambelor părți, fiind un element al prețului contractului. Instanța de apel recunoaște că prin această clauză sunt transpuse prevederile dispozițiilor art. 1066-1067 din C. civ. de la 1864, dar pe de altă parte în mod eronat susține că determinarea cuantumului acestei dobânzi nu s-a făcut prin criterii clare. Argumentele reținute de instanță nu reflectă realitatea, clauza neavând caracter abuziv întrucât este clar precizată modalitatea de calcul a dobânzii penalizatoare aceasta având caracter previzibil, așadar lipsește dezechlibrul și reaua credință a băncii, condiții necesare pentru a fi în prezența unei clauze abuzive.

Printr-o altă critică se arată că, în mod greșit instanța de apel a obligat banca să restituie părții adverse sumele plătite în baza clauzei contractuale declarate nule absolut prevăzută la art. 3.11, deoarece dobânda majorată în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către împrumutați a fost stabilită și încasată conform prevederilor legale, aceasta clauză nefiind abuzivă.

Prin întâmpinarea depusă, la 6 februarie 2020, intimații A. și B. au solicitat respingerea recursului formulat în cauză, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatului, depus la 25 februarie 2020, recurenta solicită respingerea apărărilor intimaților și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 9 aprilie 2020, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 21 aprilie 2020, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 18 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 440 din 8 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă și a acordat termen la data de 22 octombrie 2020, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de casare recurenta a susținut nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva modului de soluționare a criticilor vizând clauza 8 din contractul încheiat cu intimații-reclamanți.

Înalta Curte apreciază caracterul fondat al acestei critici pentru următoarele considerente:

Se reține că prin cererea de chemare în judecată intimații-reclamanți au limitat analizarea clauzei din contractul de credit la ipoteza de culpă reglementată de art. 7 lit. a) din același act, respectiv la posibilitatea de declarare a scadenței anticipate a creditului în cazul neachitării de către împrumutat a sumelor datorate la termenele, în condițiile și cuantumurile stabilite în acest context. S-a susținut caracterul abuziv al clauzei 8, invocându-se libertatea exclusivă a băncii de a trece la executarea silită, chiar dacă o eventuală întârziere nu ar fi determinată de o rea-credință.

Deși există limitarea acestei analize, în raport de principiul disponibilității, instanța de apel, respingând apelul pârâtei, depășește cadrul procesual făcând referire la alte situații decât cele invocate de reclamanți. Or, raportat la dispozițiile art. 477 alin. (1) și 478 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel era ținută să analizeze cauza prin raportare la cadrul procesual stabilit în primă instanță, coroborat cu criticile formulate în calea devolutivă de atac.

Sub un alt aspect se reține nelegalitatea deciziei de apel și în ce privește respingerea apelului pârâtei din perspectiva soluției de anulare integrală a clauzei 8, fără circumstanțierea cazurilor care ar determina incidența legislației privind protecția consumatorului.

Din această perspectivă, se reține și caracterul lacunar al deciziei de apel în cadrul căreia nu se regăsesc considerentele prin care să se răspundă efectiv criticilor formulate de pârâtă prin calea de atac.

Sub acest aspect, deși recurenta a indicat doar motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază față de cele criticate prin memoriul de recurs că sunt incidente și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Criticile vizând nelegalitatea deciziei de apel cu privire la menținerea soluției de anulare a clauzei 3.11 din contractul de credit, deși subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vor fi analizate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Se reține astfel, că instanța de apel nu a răspuns criticilor din memoriul de apel referitoare la legalitatea clauzei de dobândă penalizatoare, menținând soluția instanței de fond de anulare integrală a respectivei clauze, fără să aprecieze concret dacă prevederea contractuală era în integralitatea sa supusă sancțiunii specifice din materia protecției consumatorului. Se observă că instanța de fond a apreciat că respectiva clauză ar fi doar parțial sub incidența prevederilor legislației în materie, dispunând însă anularea integrală a clauzei.

Acest aspect nu a fost lămurit de instanța de apel care, prin respingerea apelului și menținerea anulării integrale a clauzei 3.11, a exclus posibilitatea perceperii unor dobânzi penalizatoare pentru neexecutarea obligațiilor asumate.

În consecință, Înalta Curte apreciază caracterul fondat al criticii recurentei-pârâte.

În ceea ce privește critica referitoare la obligarea băncii să restituie sumele plătite în baza clauzei contractuale declarate nule absolut prevăzută la art. 3.11 din contractul de credit, aceasta urmează a fi avută în vedere de instanța de apel, în raport și de analiza efectivă a pretinsului caracter abuziv al clauzelor contractuale.

De reținut este și faptul că prin decizia nr. 714 din 2 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a constatat că "instanța de apel a analizat superficial criticile invocate de către pârâta C. S.A., rezumându-se la o sinteză sumară a faptului că sunt nefondate criticile vizând soluția primei instanțe de constatare a nulității absolute a celor două clauze prevăzute la art. 8 și art. 3.11 din contractul de credit nr. x din 23.04.2008, fără a se expune raționamentul logico-juridic care a condus la adoptarea soluției".

Așadar, neanalizarea criticilor în privința aspectelor evocate, în prima casare intervenită în cauză, impun aplicarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd că "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul".

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanța de apel, în cadrul controlului de legalitate nu a procedat, în mod efectiv, la analizarea clauzelor art. 8 privind scadența anticipată și art. 3.11. privind dobânda majorată din contractul de credit, aspect ce nu poate satisface exigențele unei analize a raportului juridic dedus judecății, în raport cu aspectele de nelegalitate evocate.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de apel se va preocupa să răspundă criticilor formulate în raport cu temeiurile de drept invocate, în condițiile în care aceasta nu a analizat caracterul abuziv al clauzelor evocate.

Constatând că instanța de apel nu a intrat în cercetarea pretențiilor deduse judecății sub aspectul cererilor cu care a fost învestită, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 440 din 8 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 440 din 8 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți B. și A..

Casează decizia atacată și trimite cauza la aceeași instanță de apel spre rejudecarea apelului pârâtei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2020.