ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 334/2021

Ședința publică din data de 16 februarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la 04 martie 2015 sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., să se constate: caracterul abuziv al clauzei privind dobânda, secțiunea 5, art. 5.1-5.4; caracterul abuziv al clauzei privind majorarea marjei băncii; caracterul abuziv al clauzei de modificare unilaterală a graficului de rambursare, prevăzută la art. 6.2 din contract; caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit încheiat și eliminarea acestei clauze prevăzută la art. 6.3; nulitatea absolută a actului adițional de aliniere la O.U.G. nr. 50/2010; să se dispună stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie aplicabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în moneda națională a plăților, având la baza principiul consacrat de regulamentul valutar, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 28 octombrie 2015, Tribunalul Prahova a respins, ca neîntemeiate, excepția necompetenței teritoriale invocate de pârâtă și excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, iar prin încheierea din 08 februarie 2016 a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei capacității procesuale de folosință, invocată de pârâtă.

Prin sentința nr. 1399 din 26 octombrie 2016, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., prin Sucursala Ploiești, a constatat nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/13.11.2008: art. 5.1, 5.3 și 5.4 din contract; art. 6.2 și art. 6.3 din contract; a obligat-o pe pârâtă la adaptarea convenției de credit, precum și la stabilizarea cursului CHF la cursul de 2,5617 RON existent la data încheierii convenției de credit (13.11.2008), respingând, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 1500 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta C. S.A., apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești, la 11 aprilie 2017.

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 876 din 19 decembrie 2017, a admis apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței nr. 1399 din 26 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și, în consecință: a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul respingerii cererilor de constatare a caracterului abuziv al clauzei 5.4 și de stabilizare a cursului CHF la cel existent la momentul încheierii contractului de credit; a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Au fost obligați intimații-reclamanți A. și B. să plătească apelantei-pârâte C. S.A. cheltuieli de judecată în sumă de 3.007 RON, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Împotriva deciziei nr. 876 din 19 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A.

I. Recursul declarat de reclamanții A. și B. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți solicitând admiterea căii de atac, desființarea, în parte, a deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă și, pe cale de consecință, să fie menținută sentința pronunțată de tribunal, ca fiind legală și temeinică.

În esență, recurenții-reclamanți susțin că soluția instanței de apel este în parte netemeinică și nelegală, în ceea ce privește clauza 5.4. și clauza 6.3. și capătul de cerere privind stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul încheierii contractului, curs care să fie aplicabil pe toată durata derulării contractului, denominarea în moneda națională a plăților având la bază principiul consacrat de regulamentul valutar.

Recurenții-reclamanți apreciază că instanța de apel a interpretat greșit statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene din cauza C-186/16 Andriciuc, afirmând că riscul valutar nu intră în obiectul principal al contractului.

Se arată că, deși instanța de apel a reținut că această clauză 6.3 este clară din punct de vedere formal și gramatical, totuși pârâta nu a făcut dovada informării corespunzătoare a reclamanților, astfel încât aceștia să fie în stare să evalueze consecințele economice potențial semnificative ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor financiare.

Totodată, se arată că, deși instanța de apel a reținut că această clauză nu a fost negociată și nu s-a făcut dovada informării asupra impactului unei eventuale deprecieri a monedei naționale în raport cu CHF, a apreciat că soluția primei instanțe nu poate fi primită, întrucât a fost întemeiată pe instituția impreviziunii, care nu avea o reglementare în anul încheierii contractului.

În continuare, recurenții redau o parte din considerentele instanței de apel și fac referire la o serie de articole apărute pe site-ul Băncii Naționale a Elveției și în diverse reviste, cu privire la fluctuația monedei CHF, concluzionând că este evident că banca intimată cunoștea situația monedei CHF la momentul acordării creditului.

Amintesc recurenții și de Directiva nr. 29/CEE privind practicile comerciale incorecte, și de Legea nr. 363/2007 care transpune această directivă la nivel național, acte în vigoare la momentul acordării creditului.

Faptul că în contracte scrie "împrumutatul își asumă riscul valutar", susțin recurenții că, potrivt jurisprudenței CJUE (cauza Kasler), nu este suficient ca o clauză să fie exprimată corect gramatical pentru a presupune că un consumator mediu a înțeles în mod real la ce se obligă. Astfel, arată recurenții, conform deciziei CJUE în cauza Kalser, art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală, cerința potrivit căreia aceasta trebuie să fie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai redactarea inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine, adică ea să fie inteligibilă din punct de vedere juridic și consumatorul să poată aprecia consecințele economice negative la care se expune prin încheierea contractului.

În continuare, recurenții-reclamanți combat apărările intimatei din apel cu privire la cunoștințele în materie de creditare ale recurentei-reclamante și concluzionează că prima instanță a reținut în mod corect că, într-o atare situație, nu rezultă că art. 6 din Directiva nr. 93/13 s-ar opune ca instanța națională, în temeiul principiilor din dreptul contractelor, să elimine clauza abuzivă prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, acest lucru fiind pe deplin justificat de finalitatea Directivei 93/13.

Arată recurenții că această soluție este impusă și de dreptul intern, mai exact de dispozițiile art. 12 din Noul C. civ., act normativ aplicabil datorită faptului că materia dreptului consumatorului conține dispoziții de ordine publică, așa cum rezultă din reglementarea internă, dar și comunitară (cauza Banco Espanol de Credito pct. 68), aplicabile și în raport de dispozițiile art. 6 alin. (6) din Noul C. civ.

Recurenții evocă dispozițiile art. 1271 din Noul C. civ., arătând că obligația reclamanților a devenit excesiv de oneroasă - cumpărarea monedei CHF cu RON românești la o valoare mai mare de peste 100% decât la data încheierii contractului de credit - datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor - moneda CHF a avut o apreciere radicală față de moneda națională, prin mecanismul schimbului valutar necesar plății creditului - aspect care ar face vădit injustă obligarea reclamantului la executarea obligației în continuare în această modalitate, deoarece: această împrejurare a intervenit după încheierea contractului; schimbarea împrejurărilor și întinderea lor nu au putut fi prevăzute în mod rezonabil de reclamant prin prisma noțiunii de consumator mediu și normal informat și în lipsa unei informări obiective din partea băncii.

Arată recurenții că aceștia nu și-au asumat riscul schimbării împrejurărilor, întrucât în contract nu este menționat nimic în privința riscului valutar; reclamantul a încercat negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului prin negociere directă, așa cum rezultă din adresa de la fia 19 din dosarul cauzei.

Un alt argument în sprijinul soluției adoptate de prima instanță îl reprezintă, în opinia recurenților, fundamentul adoptării Directivei nr. 2014/17/UE. Totodată, arată că, potrivit art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumatorului, contractele de credit pentru consum trebuie să conțină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce ale acestora și pentru înțelegerea cărora să nu fie necesare cunoștințe de specialitate, iar norma BNR nr. 17/2003 prevede obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activității de creditare. Avându-se în vedere prevederile art. 969 C. civ. de la 1864, recurenții apreciază că se impune aplicarea principiului bunei credințe și, în temeiul teoriei impreviziunii reglementată de noul C. civ., care a preluat soluțiile din practica judiciară, se impune revizuirea efectelor contractului.

Conchid autorii prezentei căi de atac că nu s-ar putea reține că s-ar da efect retroactiv legii civile, întrucât noua reglementare consacră doar una dintre soluțiile date de jurisprudență. În sensul admiterii teoriei impreviziunii a statuat Curtea Supremă de Justiție în decizia nr. 21/1994 privind revizuirea clauzei referitoare la preț într-un contract cu executare succesivă.

Mai susțin recurenții că denominarea în moneda națională a plăților se impune conform art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Arată aceștia că Legea nr. 193/2000, care a transpus conținutul Directivei nr. 93/13/CE, a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretând această directivă, CJUE a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C-240/98) că protecția conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

Se mai arată că, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, iar contractul va continua să fie executat de părți doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contactul nu se impune a fi anulat sau reziliat. Art. 4 și art. 13-14 din aceeași lege permit judecătorului să intervină în contract, pentru a-l revizui sau reconstrui, după ce, în prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicând sancțiunea nulității absolute a acestor clauze. Dacă rezilierea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putând fi executat în continuare, judecătorul poate dispune continuarea sa, de data aceasta de pe poziții echilibrate ale părților.

În continuare, recurenții-reclamanți fac referire la Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind validarea produselor bancare noi de către BNR, arătând că acest contract de credit este unul de adeziune, preformulat, aspect recunoscut și de intimata-pârâtă.

Nu în ultimul rând, se susține că tranzacția efectuată de bancă a fost una fictivă, câtă vreme intimata nu a avut în visteria sa sume de bani în franci elvețieni, iar suma de bani a fost acordată în RON, la fel ca și plata ratelor.

Recurenții învederează că pârâta nu a dovedit că și-a îndeplinit obligația de informare sau că această clauză a fost negociată direct cu consumatorul.

În continuare, recurenții reiau considerentele privind dezechilibrul major al prestațiilor părților datorat aprecierii CHF față de moneda națională, lipsei francilor elvețieni la casele de schimb valutar, diferențelor de curs valutar la casele de schimb valutar și diferențelor dintre cursul de vânzare și cel de cumpărare.

Evocă autorii căii de atac jurisprudența CJUE din cauzele C-484/08 Caja de Ahorros y Mote de Piedat de Madrid și C-241/98 Salvat Editores S.A. vs. Jose Sanchez Alcon Prades, C-26/13 Kasler vs. Ungaria.

Pe de altă parte, susțin recurenții-reclamanți că acest contract de credit se supune regulilor generale din C. civ. cu privire la obligații, el neavând un caracter aleatoriu ci comutativ, caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor și obligațiilor părților la momentul încheierii contractului este determinată sau determinabilă, astfel încât părțile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care și-au manifestat acordul, fiind exclusă expunerea uneia dintre părți la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor și incert și oferirea celeilalte părți a unei șanse de câștig.

Se menționează că stipularea unei clauze de risc valutar cu consecința strămutării în întregime asupra împrumutaților a riscului generat de hipervalorizarea CHF este contrară dispozițiilor legale întrucât această hipervalorizare constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert, raportat la puterea de înțelegere a consumatorilor care, neavând cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar nu au posibilitatea să anticipeze o creștere accelerată a cursului de schimb și, în consecință, să își asume în cunoștință de cauză, riscul valutar.

Mai arată recurenții-reclamanți că dispozițiile art. 75 și art. 76 din Codul consumatorului prevăd că contractele de credit trebuie să conțină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce și pentru înțelegerea cărora să nu fie necesare cunosștințe de specialitate, art. 77 prevăzând că în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, ele vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Se arată că norma BNR nr. 17/2003 prevede obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui, prin organizare și control a activității de creditare, obligație prevăzută tocmai pentru a exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumatori, iar o măsură în acest sens o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerințelor echității și bunei credințe.

Apreciază recurenții că, din dispozițiile art. 966-970 C. civ. de la 1864, se desprinde concluzia că distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valorii CHF față de moneda națională apare ca o soluție justă și echitabilă.

Susțin acesția că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 1578 C. civ. de la 1864, care consacră principiul nominalismului monetar, iar prima instanță ar fi reținut în mod corect incidența teoriei impreviziunii, sens în care recurenții fac apelul la jurisprudența instanțelor din perioada interbelică și la decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale.

II. Prin recursul declarat, pârâta C. S.A. a solicitat admiterea căii de atac și, în temeiul art. 488 pct. 5 C. proc. civ., casarea deciziei recurate și a sentinței pronunțate de prima instanță și trimiterea cauzei spre competentă soluționare pe fond, primei instanțe competente, respectiv Tribunalul București; în temeiul art. 488 pct. 8 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., solicită casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe de apel; în temeiul art. 461 alin. (2) C. proc. civ., solicită admiterea recursului, înlăturarea considerentelor instanței de apel de la pag. 47 alin. ultim, pag. 48 par. 1 și 2 și înlocuirea acestora cu propriile considerente.

Recurenta-pârâtă arată, în esență, că decizia recurată este nelegală întrucât a fost pronunțată de către o instanță necompetentă, instanța de apel în mod eronat respingând apelul pârâtei cu privire la acest aspect, reținând că nu ar fi operantă clauza atributivă de competență agreată de părți prin clauza 8.2 din contractul de credit.

Susține recurenta-pârâtă că prin încheierea acestei clauze atributive de competență, părțile au derogat de la competența teritorială alternativă reglementată de lege lata prin art. 113 pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, consideră că, prin respingerea apelului împotriva soluției primei instanțe privind clauzele 5.1., 5.3. și 6.2., instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum și pct. l lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Astfel, susține recurenta-pârâtă că au fost redactate într-un limbaj ușor inteligibil clauzele contractului, iar potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 sunt excluse de la controlul instanței asupra caracterului abuziv clauzele privind modul de stabilire a dobânzii, dobânzii penalizatoare și clauza privind obligația împrumutatului de a rambursa creditul în valuta în care a fost acordat.

În concret, în ceea ce privește formularea clauzelor contestate, recurenta-pârâtă arată că aceste clauze transpun în contractul de credit regulile de drept comun în materia împrumutului cu dobândă, stipulate în C. civ. de la 1864 și a căror necunoaștere și neînțelegere intimații-reclamanți nu o pot invoca; acordarea unui credit cu dobândă variabilă este legală și reprezintă chiar o variantă mai avantajoasă pentru împrumutat, care poate să beneficieze și de scăderi ale dobânzii; în acest context, explicații suplimentare cu privire la mecanismul evoluției dobânzii nu erau necesare pentru ca reclamanții să înțeleagă conținutul acestei clauze inclusiv din punct de vedere economic; indicele de referință LIBOR CHF este un indice public; marja băncii a fost în mod expres prevăzută în cuprinsul clauzei nr. 1.2 din contract ca fiind 4,2 puncte procentuale pe an, variabilă.

Prin aceeași clauză, arată recurenta, în acord cu legislația în vigoare la momentul încheierii contractului, cât și, ulterior, cu dispozițiile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, au prevăzut că la momentul încheierii contractului, marja era de 6.5%, iar valoarea dobânzii era de 9,573% puncte procentuale pe an, de unde rezultă indicele Libor la momentul încheierii contractului de 3,073%; din însuși caracterul variabil al dobânzii consumatorii anticipau că aceasta se va putea modifica, dar că o eventuală propunere de modificare urma să fie în mod obligatoriu comunicată și să antreneze posibilitatea acestora de a denunța unilateral contractul.

Apreciază deci, că soluția instanței de apel este nelegală, având în vedere că, anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 modificarea marjei nu era interzisă de legislația în vigoare în acel moment.

În acest sens evocă dispozițiile art. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, dispoziție care apreciază că a fost ignorată de cele două instanțe anterioare.

Apreciază că dispoziția referită nu impune nicio condiție cu privire la necesitatea existenței motivului întemeiat în contract, ci doar ca respectiva motivație să existe. Prin urmare, susține că instanța ar fi trebuit să verifice dacă în concret, în realitatea economică au intervenit elemente care să justifice creșterea marjei, întrucât ceea ce trebuia prevăzut în contract era doar posibilitatea profesionistului de a modifica rata dobânzii, ceea ce s-ar fi și agreat prin contractul dedus judecății.

În aceste condiții, consideră că în mod neîntemeiat instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe de a reține caracterul abuziv al clauzelor 5.1. și 5.3, considerând că prin contract părțile trebuiau să determine cazurile în care poate opera modificarea marjei și, implicit, a dobânzii, cu toate că interpretarea corectă a dispozițiilor legale incidente, în opinia recurentei-pârâte, ar fi dovedit ca suficient ca împrejurarea ce constituie motivul întemeiat că existe la momentul modificării marjei.

Or, arată recurenta, acest motiv întemeiat a existat pe parcursul executării contractului, întrucât în ultimii ani, pe fondul condițiilor precare ale pieței financiar-bancare, atât la nivel internațional, cât și la nivel național, recurenta-pârâtă a fost nevoită să majoreze dobânzile variabile aferente creditelor acordate. În fapt, arată că creșterile de dobândă, permise de contract (până la alinierea sa la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 - care s-a produs, contrar susținerilor instanței de apel) au avut drept scop acoperirea costurilor de refinanțare de pe piața internațional-bancară.

Prin urmare, consideră că a dovedit faptul că, în cauza de față, au fost îndeplinite condițiile excepționale menționate în Legea nr. 193/2000, pentru modificarea ratei dobânzii plătibile de către împrumutați, iar art. 5 din contract în varianta anterioară alinierii sale la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu poate fi considerat abuziv.

Arată recurenta că, potrivit notificării transmise intimaților cu privire la modificarea marjei, care ar fi în acord cu logica și spiritul prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, atunci când recurenta a fost nevoită să majoreze dobânda, intimații au avut opțiunea/posibilitatea legală ca, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, să declare recurentei că nu acceptă noile rate ale dobânzii (și să restituie creditul utilizat prin refinanțarea soldului fie de la recurenta-pârâtă, fie de la altă bancă, fără plata vreunui comision pentru rambursarea anticipată), întocmai cum prevăd dispozițiile legale menționate.

Însă, intimații-reclamanți nu au denunțat revizuirea marjei, ci au ales continuarea relațiilor contractuale cu banca, iar ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, recurenta a aliniat contractul cu noua legislație, marja devenind fixă la valoarea existentă la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

În ce privește interpretarea și aplicarea greșită a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel a apreciat în mod neîntemeiat că recurenta nu ar fi făcut dovada caracterului negociat al contractului de credit, sens în care prezintă procedura desfășurată între părți, anterior semnării contractului și evocă răspunsurile reclamanților la interogatoriul administrat în primă instanță.

Suplimentar, arată recurenta că împrumutații au avut nu numai posibilitatea de negociere directă a conținutului clauzelor propuse de C., ci și pe cea de opțiune între produsele financiare ale mai multor bănci care activează pe piață, selectând oferta C. dintre mai multe oferte ale altor bănci. În aceste condiții, apreciază că este evident că împrumutații au optat pentru oferta C. în CHF cu o dobândă variabilă întrucât, la acel moment, respectivul produs de creditare era printre cele mai bune de pe piață și corespundea întrutotul nevoilor lor.

Susține autoarea prezentei căi de atac că, indiferent de interpretarea care s-ar da noțiunii de clauze impuse, în niciun caz nu s-ar putea considera că ar fi îndeplinite celelalte două condiții pe care art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 le impune pentru ca astfel de clauze să fie considerate abuzive.

Astfel, arată că, în aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie determinată atitudinea subiectivă a profesionistului (comerciantului), respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj ca urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului. Prin urmare, atitudinea subiectivă a bunei/relei-credințe trebuie evaluată în strânsă legătură cu cea de-a treia condiție a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ, aspect pe care susține recurenta că reclamanții nu l-au dovedit, în raport de dispozițiile art. 1899 alin. (2) C. civ.

Însă, recurenta susține că a dovedit buna sa credință în relația contractuală, iar prin stipularea clauzei de restituire a creditului în moneda în care a fost acordat se solicită doar îndeplinirea întocmai a reguli comune privind împrumutul de consumație.

Susține că instanța trebuie să se raporteze la întreg probatoriul administrat (norme interne de creditare) și la faptul că banca a promovat produsele de creditare în funcție de tipul acestora (credit ipotecar, de investiții imobiliare, de nevoi personale, etc.), cât și la faptul că intimații-reclamanți nu au probat contrariul acestor susțineri și nu au demonstrat că banca ar fi promovat creditul în CHF altfel decât creditul în alte monede, iar sarcina probei cu privire la aceste aspecte revenea exclusiv acestora.

Arată că, în prezenta cauză, nu poate fi vorba de existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și cu atât mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe capitalul împrumutat și dobânda bancară, comisionul de acordare și cel de restructurare/reeșalonare.

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta-pârâtă învederează că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că nu ar fi intervenit acceptarea tacită a actului adițional de aliniere a contractului la dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, fiind interpretate greșit dispozițiile art. 95 din textul normativ indicat.

Susține recurenta că principiul general degajat de prevederile ordonanței este acela că informarea consumatorilor se face pe hârtie sau pe alt suport durabil. Conform art. 7 pct. 15 din același act normativ, suportul durabil este orice instrument care permite consumatorului să stocheze informații care îi sunt adresate personal, astfel încât acestea să fie accesibile pentru consultare în viitor, pe o perioadă de timp adecvată scopului informațiilor și care permite reproducerea fidelă a informațiilor stocate. Prin urmare, textul legii nu prevede obligația băncii de a trimite scrisori recomandate consumatorilor referitor la semnarea acestor acte adiționale prin care se transpun prevederile obligatorii ale O.U.G. nr. 50/2010 cu consecința modificării implicite a contractului de credit.

Contrar celor reținute de cele două instanțe anterioare, recurenta susține că are doar o obligație de diligență privind informarea consumatorilor, obligație a cărei îndeplinire consideră că a dovedit-o.

În acest context, precizează că unul dintre principiile fundamentale de drept este acela că nimeni nu poate invoca necunoașterea legii, iar conform art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, nesemnarea de către consumator a actului adițional de aliniere este considerată acceptare tacită de către consumator.

Mai susține și faptul că, în mod nefundamentat, instanța de apel a formulat considerente în sensul că pârâta nu și-ar fi îndeplinit obligația de informare ce revenea profesionistului, ceea ce ar fi determinat caracterul abuziv al clauzei reglementate de art. 6.3.

Din acest punct de vedere, recurenta-pârâtă apreciază că se impune înlocuirea considerentelor instanței de apel cu unele care să reflecte analiza obligațiilor băncii din perspectiva jurisprudenței CJUE din cauza Andriciuc.

La 10 aprilie 2018, recurenții-reclamanți au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la 02 mai 2018, prin care a solicitat, în principal, în baza art. 489 C. proc. civ., admiterea excepției nulității recursului declarat de reclamanți, cu consecința anulării căii de atac și, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 26 martie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, care nu au înțeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 11 iunie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepția nulității recursului declarat de recurenții-reclamanți, a admis în principiu recursurile și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestora.

Prin încheierea de ședință din 24 septembrie 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a suspendat judecata recursurilor declarate recurenții-reclamanți și de recurenta-pârâtă împotriva deciziei nr. 876 din 19 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La 16 noiembrie 2020, recurenții-reclamanți au formulat cerere de repunere a cauzei pe rol.

Conform certificatului de moștenitor suplimentar nr. 36 din 31.01.2020 eliberat de Biroul Notarial Individual D., de pe urma reclamantului B., decedat la 27.02.2018, au rămas ca moștenitori legali reclamanta A. (soție supraviețuitoare) și E. (fiu), acesta din urmă fiind introdus în cauză și continuând procesul în locul recurentului-reclamant decedat după pronunțarea deciziei atacate.

Analizând recursurile declarate în cauză, pe baza criticilor formulate și a normelor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

I. Cu privire la recursul declarat de reclamanți:

O primă critică a recurentei-reclamante vizează motivarea contradictorie dintre considerentele pentru care instanța de apel a reținut caracterul abuziv al clauzelor care instituie dobânda variabilă, prevăzute la art. 5.1 și art. 5.3 din contractul de credit nr. x/13.11.2008 și cele pentru care a considerat că art. 5.4 din același contract, care instituie dobânda penalizatoare, nu prezintă caracter abuziv.

Critica este nefondată.

Instanța supremă reține că ipoteza cuprinsă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la contradicția dintre considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluție, în timp ce dispozitivul conține soluția contrară, respectiv la contradicția dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele, netemeinicia acestora. Niciuna dintre cele două situații nu se regăsește în privința deciziei atacate.

Instanța de apel a reținut că, atât cuantumul cât și modalitatea de calcul a dobânzii penalizatoare este clar precizat, iar posibilitatea stabilirii de penalități pentru neîndeplinirea obligațiilor bănești la scadență este una legală. Totodată, a reținut că nu poate fi primită nici pretinsa lipsă de transparență, reținută de judecătorul fondului, în condițiile în care neincluderea penalităților în sarcina băncii nu se justifică, mai ales că în contract nu se prevede vreo obligație din partea băncii de a mai plăti reclamanților, după efectuarea tragerii creditului, vreo sumă de bani, situație în care să se pună problema nerespectării acesteia și, implicit, a necesității plății de dobânzi penalizatoare.

Argumentele hotărârii instanței de apel, astfel cum au fost expuse în precedent, sunt în deplină concordanță unele cu altele și fundamentează, în mod corespunzător, soluția cuprinsă în dispozitiv, respectiv aceea de admitere a apelului declarat de pârâtă împotriva hotărârii primei instanțe, cu privire la clauza prevăzută de art. 5.4 din contractul de credit nr. x/13.11.2008, ce reglementează dobânda penalizatoare.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții au criticat soluția instanței de apel cu privire la clauza 6.3 din contract și cererea de convertire a creditului în Ron, la cursul de la data încheierii contractului, respectiv 13.11.2008.

Cu titlu preliminar, instanța supremă reține că, prin sentința nr. 1399/26.10.2016, prima instanță a admis, în parte, acțiunea reclamanților, a constatat nulitatea absolută a clauzelor contractuale de la art. 5.1, art. 5.3, art. 5.4, art. 6.2 și art. 6.3; a obligat pârâta la adaptarea convenției de credit și la stabilizarea cursului CHF la cursul de 2,5617 RON existent la data convenție ide credit (13.11.2008); a respins restul pretențiilor ca neîntemeiate.

Prin decizia atacată, a fost admis, în parte, apelul declarat de pârâta C., fiind schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul respingerii cererilor de constatare a caracterului abuziv al clauzei 5.4 și de stabilizare a cursului CHF la cel existent la momentul încheierii contractului de credit. Totodată, au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.

Prin urmare, instanța supremă reține că soluția primei instanțe în privința constatării caracterului abuziv al clauzei 6.3 din contract, ce prevede restituirea ratelor de împrumut în moneda creditului, respectiv în franci elvețieni, a fost menținută în apel, astfel că reclamanții nu prezintă niciun interes, din această perspectivă, în formularea criticilor privind caracterul abuziv al acestei clauze, derivat din lipsa de negociere, lipsa informării și lipsa caracterului transparent al acestei clauze, sens în care nu va proceda la analiza acestora.

În acest context, este relevant a se reaminti că, instanța de apel a reținut, referitor la clauza 6.3 din contract, că "…pârâta, căreia îi revine sarcina probei, nu a făcut dovada informării corespunzătoare a reclamanților […], neinformare care determină neîntrunirea caracterului clar și inteligibil al clauzei analizate, concluzia primei instanțe, privind caracterul abuziv al acesteia, fiind corectă."

Motivul de recurs referitor la greșita aplicare a normelor de drept material ce instituie impreviziunea contractuală, subscris de recurenții-reclamanți prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat.

În primul rând, constată că recurenții-reclamanți și-au întemeiat o parte din critici pe dispozițiile art. 6, art. 12 și art. 1271 din Noul C. civ., însă, având în vedere data încheierii contractului, 13.11.2008, acesta este reglementat de C. civ. de la 1864, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 și, în completare, de legile privind protecția consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 și O.G. nr. 21/1992.

Așa cum recunosc și recurenții, clauza care instituie restituirea împrumutului în moneda creditului reprezintă o reluare în contract a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Potrivit dispozițiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, "(1) obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contrat; (2) întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, această clauză reflectă o dispoziție de drept național de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Instanța de recurs reține, aspect necontestat, că în contractul de credit nu există nicio stipulație contractuală prin intermediul căreia părțile să fi convenit menținerea valorii obligațiilor contractuale la un anumit nivel, și, pe cale de consecință, să înlăture incidența principiului nominalismului monetar consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864.

Prin urmare, convenția astfel încheiată are putere de lege între părțile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Recurenții au mai făcut referire la dispozițiile art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar. Prin art. 3 alin. (1) din acest act normativ s-a stabilit că plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională, cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 "Categorii de rezidenți care pot efectua plăți în valută", care se pot efectua și în valută. Acordarea de credite în valută și efectuarea plăților asumate prin convenții de credit în valută este permisă așadar în temeiul prevederilor de excepție cuprinse în anexa 2, dar și în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

Criticile recurenților privind aplicarea în cauză a dispozițiilor Normei BNR nr. 17/2003 privind organizarea și controlul intern al activității instituțiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit nu pot fi primite.

Potrivit definiției oferită de art. 3 lit. l) din acest act normativ, riscul valutar este o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar.

Astfel, pe de o parte, din interpretarea dispozițiilor acestei norme nu se poate ajunge la concluzia sugerată de recurenți, iar, pe de altă parte, cum riscul valutar este inerent oricărui contract încheiat într-o monedă străină, implică o apreciere asupra unei situații de fapt, incompatibilă cu cercetarea ce se poate efectua în această etapă procesuală.

Cât privește pretinsa aplicare greșită a dispozițiilor art. 970 C. civ. de la 1864 și a teoriei impreviziunii, reflectată în decizia Curții Constituționale nr. 623/2016, se impune a face o serie de precizări.

Reclamanții nu au învestit instanța de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deși au invocat, formal, incidența prevederilor art. 970 C. civ. de la 1964, în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestațiilor părților contractante intervenit în cursul executării convenției, a fost invocat ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parțială contract și unul în adaptare a convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenții-reclamanți, referitoare la greșita interpretare de către instanța de apel a prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864 și a teoriei impreviziunii, astfel cum ar fi aceasta aplicabilă, în lumina considerentelor deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016, și contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenții-reclamanți se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante contrar bunei-credințe și, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar. Or, așa cum s-a arătat mai devreme, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe privind constatarea caracterului abuziv al clauzei 6.3 din contract.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF/Leu, așa cum se urmărește, nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, ori reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., în care Curtea a hotărât că, "atunci când constată existența unei clauze abuzive instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia".

În schimb, potrivit hotărârii C.J.U.E., pronunțată la 25 noiembrie 2020 în cauza C-269/19, paragraful 32, atunci când un contract încheiat între un profesionist și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, Curtea a admis că art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 nu se opune ca instanța națională, în temeiul principiilor din dreptul contractelor, să elimine clauza abuzivă prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, în situații în care invalidarea clauzei abuzive ar obliga instanța să anuleze contractul în ansamblul său, expunându-l prin aceasta pe consumator unor consecințe deosebit de prejudiciabile, astfel încât acesta din urmă ar fi în acest fel penalizat (a se vedea printre altele Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai, C-26/13, punctele 80 și 83).

Or, în speță, constatarea caracterului abuziv al clauzei 6.3 din contract nu ar putea avea ca efect decât fie înlăturarea acestei clauze, fie înlocuirea ei cu norma de drept supletiv prevăzută la art. 1578 C. civ. de la 1864 (art. 2164 alin. (2) din Noul C. civ.), privind principiul nominalismului monetar.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul continuat de recurenții-reclamanți A. și E., prin reprezentant legal A., în calitate de moștenitori ai reclamantului B., împotriva deciziei nr. 876 din 19 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

II. Cu privire la recursul declarat de pârâtă:

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă critică soluția instanței de apel în ce privește respingerea excepției de necompetență teritorială, apreciind că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 19 C. proc. civ. de la 1865 și art. 113 alin. (1) pct. 8 coroborat cu art. 126 alin. (2) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Instanța supremă reține că dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prevăd că, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: (8) instanța domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor", iar art. 126 alin. (2) din același cod dispue în sensul că "în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată nescrisă".

Dispozițiile art. 19 C. civ. de la 1865 prevedeau faptul că, "părțile pot conveni, prin înscris sau prin declarație verbală în fața instanței, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii au competența teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 și 16".

În acest context, se reține că, prin contractul de credit încheiat la 13.11.2008, părțile au inserat o clauză atributivă de competență, în favoarea instanței de la sediul băncii.

Totodată, se reține că acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, întemeiată pe dispozițiile legale din materia protecției consumatorului, a fost introdusă de reclamanții consumatori pe rolul instanțelor din Ploiești, la 4 martie 2015.

Potrivit art. 24 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Prin urmare, cum procesul a fost pornit în anul 2015, în mod corect a reținut instanța de apel aplicabilitatea dispozițiilor Noului C. proc. civ. și, implicit a dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 8 și 126 alin. (2) din acest act normativ.

Cum convenția privind alegerea instanței competente a intervenit la momentul încheierii contractului, deci înainte de nașterea dreptului la despăgubire, față de prevederea legală citată rezultă că, ex lege, clauza invocată de către recurenta-pârâtă este considerată nescrisă, astfel că prorogarea de competență învederată este neoperantă în cauză.

Ca urmare, competența soluționării cererii introductive este una alternativă, motiv pentru care în mod corect instanțele de fond au reținut că Tribunalul Prahova era competent să judece cauza, raportat la domiciliul reclamanților și la dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivul de recurs analizat fiind nefondat.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000, precum și pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa la Legea nr. 193/2000, cu privire la reținerea caracterului abuziv al clauzelor 5.1, 5.3 și 6.2 din contractul de credit.

Criticile formulate de către recurenta-pârâtă în privința acestor clauze, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu pot fi primite. Cu referire la acest tip de clauze s-a pronunțat în mod constant CJUE în sensul neincluderii în vreuna dintre categoriile vizate de art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE și implicit nici în categoriile menționate în norma de transpunere - art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, a reținut CJUE în hotărârea pronunțată în cauza C-472/10, Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság împotriva Invitel Távközlési Zrt - paragraful 23:

"În conformitate cu articolul 4 alin. (2) din directivă, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Această excludere nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului."

Dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului arată că variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referința verificabili, menționați în contract.

La momentul încheierii contractului, banca era obligată să-l informeze pe consumator cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, cel puțin, trebuia să ofere informații exacte în legătură cu modalitatea în care se va recalcula rata dobânzii. Formula după care se calculează variația dobânzii trebuie arătată în mod expres în contract, cu precizarea condițiilor în care intervine modificarea ratei dobânzii.

Astfel, nu se poate aprecia că prevederile contractuale privind dobânda, deduse judecății, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv în raport de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerința de preț și plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Așadar, caracterul variabil nedeterminabil al marjei băncii, "conform deciziei băncii", ca element în stabilirea dobânzii contractuale, impune concluzia că situația de excludere de la analiza caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda variabilă, prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu este operantă în cauză. Așadar, în mod corect, instanțele devolutive au procedat la examenul caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda prin prisma cerințelor pe care le instituie art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nu pot constitui critici de nelegalitate susținerile recurentei-pârâte referitoare la împrejurarea că a existat o negociere a clauzelor privind dobânda variabilă. Instanța supremă reține că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate. Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ. conform căruia "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Instanța supremă reține și că, potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, "sunt considerate clauze abuzive cele care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract".

Așadar, clauza care dă posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii, în lipsa unui criteriu prezentat explicit în contract, este o clauză abuzivă, întrucât nu conține criterii bine individualizate care să permită consumatorului obișnuit să verifice întrunirea condițiilor de aplicare a clauzei și modul de aplicare efectivă a clauzei de către bancă.

Având în vedere dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât dau dreptul exclusiv profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract, clauzele privind marja variabilă a băncii, care poate fi modificată conform deciziei sale, creează un dezechilibru semnificativ între părți, chiar în înțelesul pe care pârâta îl dă acest