ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2350/2020

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată, să se constate caracterul abuziv, și pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzei de risc valutar, prevăzută la art. 6.1.1-6.1.3 din convenția de credit cu nr. x din data de 25.04.2008; să se stabilizeze cursul de schimb CHF - LEU la cursul existent la momentul semnării contractului de credit (cursul de 2,2243 RON), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; să se constate caracterul abuziv, și pe cale de consecință, constatarea nulității absolute a clauzei contractuale referitoare la comisionul de administrare plătibil lunar, în procent de 0.15%, clauză prevăzută la Cap. V art. 5.1. lit. c) din contractul de credit; denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 22 iunie 2015, Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă a D..

Prin sentința nr. 182 din 22 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții A. și B., astfel cum a fost precizată și a fost constatată nulitatea absolută a clauzei de risc valutar, prevăzut de art. 6.1.1. - 6.1.3. din convenția de credit cu nr. x/25.04.2008, clauză abuzivă și s-a dispus eliminarea acesteia, fiind stabilizat-înghețat cursul de schimb CHF - LEU la cursul existent la momentul semnării contractului de credit, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian valabil pe toată perioada de valabilitate a contractului. Prin aceeași sentință, a fost constatată nulitatea absolută a clauzei contractuale referitoare la comisionul de administrare plătibil lunar, în procent de 0,15%, clauză prevăzută la cap. V art. 5.1. lit. c) din contractul de credit 106.206/25.04.2008, clauză abuzivă, s-a dispus eliminarea acesteia și denominarea în monedă națională a plăților. De asemenea, au fost obligate pârâtele să achite reclamanților cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 632 din 25 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respins apelul declarat de pârâtele C. S.A. și D., prin mandatar C. S.A., împotriva sentinței nr. 182 din 22 februarie 2016 pronunțate de Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu reclamanții B. și A., ca nefondat.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 30 octombrie 2017, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale din dispozitivul deciziei, în sensul menționării căii de atac, respectiv "recurs".

Împotriva deciziei nr. 632 din 25 septembrie 2017, C. S.A. și D. au declarat recurs.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurentele-pârâte susțin că instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Contrar soluției și considerentelor cuprinse în decizia recurată, recurentele-pârâte susțin că niciuna dintre condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 nu este îndeplinită în cauză, în ceea ce privește clauzele cuprinse în contractul de credit ce vizează comisionul de acordare și comisionul de administrare.

Astfel, potrivit recurentelor-pârâte, clauzele contestate nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, având caracter clar și inteligibil și, în consecință, nu sunt abuzive.

Apreciază, în acest sens, recurentele-pârâte, că nu sunt necesare cunoștințe de specialitate pentru a înțelege semnificația clauzelor contestate și că, în virtutea legislației aplicabile (naționale și comunitare), clauzele referitoare la comisioane, atât timp cât sunt neechivoce, sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv, întrucât acestea definesc obiectul principal al contractului de credit - prețul contractului.

O altă critică invocată de recurentele-pârâte vizează interpretarea greșită a condiției impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000, privitoare la negociere, respectiv faptul că instanța de apel a reținut în mod eronat caracterul nenegociat al contractului de credit.

Recurentele-pârâte, contrar acestei concluzii, apreciază că oricare dintre clauzele contractuale contestate de către reclamanți puteau fi negociate, în speță, neexistând din partea reclamanților nicio contraofertă sau vreo obiecție cu privire la vreuna din prevederile contractuale, fiind de acord cu varianta propusă de bancă, aceasta neavând obligația de a iniția negocierea în locul consumatorului.

Privitor la caracterul pre-formulat al clauzelor, recurentele-pârâte susțin că acest contract de credit a fost încheiat în considerarea acordului de voințe al părților cu privire la condițiile produsului bancar contractat, iar faptul că, în general, contractele de credit conțin și clauze standard, preformulate, nu poate conduce în mod automat la concluzia că indiferent de situație, consumatorul nu a cunoscut condițiile de creditare.

În opinia recurentelor-pârâte, pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al unei părți contractante.

În plus, recurentele-pârâte apreciază că instanța de recurs urmează a analiza conduita băncii prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007, susținând că intimații nu au făcut dovada unor astfel de practici pentru a răsturna prezumția de bună-credință instituită de art. 1899 alin. (2) C. civ. de la 1864.

În opinia recurentelor-pârâte, instanța de apel a reținut în mod greșit caracterul abuziv al comisionul de administrare, întrucât prevederea contestată este redactată într-un procent matematic, respectiv 0,15% din soldul curent, începând cu scadența a 13-a, a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea consecințelor patrimoniale ale obligațiilor asumate prin contract. Caracterul transparent al acestui comision rezultă din menționarea expresă a cuantumului lunar, în graficul de rambursare.

Totodată, recurentele-pârâte apreciază că perceperea comisionului de administrare este justificată, în mod rezonabil, prin efectuarea de către bancă, prin mijloace specifice, a operațiunilor de supraveghere lunară a situației acestuia și că, fiind o contraprestație pentru punerea la dispoziție a creditului, comisionul nu poate fi calificat ca un factor generator al unui dezechilibru contractual.

Recurentele-pârâte invocă nelegalitatea hotărârii recurate și în ceea ce privește stabilizarea cursului de schimb valutar și denominarea în monedă națională, din perspectiva încălcării art. 1578 vechiul C. civ. și a Regulamentului B.N.R. nr. 4/2005.

Clauzele contestate reflectă, în opinia recurentelor-pârâte, regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumație înscrisă în art. 1584 C. civ. de la 1865 (drept comun aplicabil contractelor de credit, pe lângă legislația specială). Conform acestei prevederi legale, principala obligație a împrumutatului este de a restitui lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate.

Totodată recurentele-pârâte susțin că, potrivit art. 1578 din același cod, obligația ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică înscrisă în contract. În materia contractului de credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenționale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi.

În opinia recurentelor-pârâte, creditul a fost în mod legal acordat în monedă străină și restituirea acestuia în aceeași monedă este impusă de lege, iar riscul valutar este o componentă esențială a oricărui contract de credit în monedă străină.

O altă critică invocată de recurentele-pârâte vizează interpretarea greșită a regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, întrucât instanța de apel a omis că acest regulament se aplică plăților, încasărilor, transferurilor între rezidenți și altor operațiuni care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii. Or, contractul de credit nu este o operațiune de comerț cu bunuri și servicii, ci are natura juridică foarte clară de contract de împrumut, astfel că prevederile Regulamentului nr. 4/2005 nu i se aplică.

Recurentele-pârâte invocă și faptul că obligația de informare privind riscul valutar nu era reglementată în mod expres de legislația aplicabilă, în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, din această perspectivă instanța de apel încălcând art. 18 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

Obligația de restituire în cuantumul și în moneda contractului este, în opinia recurentelor-pârâte, o obligație esențială a împrumutatului, fiind reglementată expres și de lege (art. 1584, coroborat cu art. 1578 C. civ.) și impusă de principii fundamentale de drept: principiul forței obligatorii a contractului - art. 969, principiul executării obligațiilor cu bună-credință - 970 C. civ.

Recurentele-pârâte arată și că, prin decizia nr. 62/2017, Curtea Constituțională a recunoscut aplicabilitatea principiului nominalismului monetar în acțiunile întemeiate pe Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește implicațiile hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 - Andriciuc, recurentele-pârâte consideră că această hotărâre nu elimină jurisprudența anterioară a C.J.U.E. în materia dezechilibrului semnificativ, ci doar precizează anumite elemente suplimentare pentru situația creditelor în valută străină, rămânând valabilă jurisprudența Curții din Cauza Aziz.

Prin urmare, recurentele-pârâte apreciază că art. 6.1 din contract nu l-a plasat pe consumator într-o situație mai puțin favorabilă decât cea prevăzută de dreptul național în vigoare la acel moment, deoarece banca a preluat în contractul de credit dispozițiile supletive din art. 1578 din vechil C. civ., referitoare la principiul nominalismului monetar.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimații-reclamanți B. și A. nu au formulat întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 14 noiembrie 2018, comunicarea acestuia părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Recurentele-pârâte au depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de ședință din 26 februarie 2019, a fost admis în principiu recursul, fixându-se termen la 3 aprilie 2019 și dispunându-se citarea părților.

Prin încheierea din 3 aprilie 2019, s-a dispus suspendarea judecării recursului, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Judecarea cauzei a fost reluată la 18 noiembrie 2020.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că recursul declarat de recurentele-pârâte este fondat, pentru considerentele care urmează:

Se impune a se arăta că, deși recurentele-reclamante, în susținerea cererii de recurs, expun argumente care vizează atât comisionul de acordare, cât și comisionul de administrare, față de obiectul cererii de chemare în judecată, ce vizează caracterul abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. c) din contractul de credit, dispoziție care reglementează comisionul de administrare, analiza instanței de recurs va viza exclusiv acest comision.

Înalta Curte constată că sunt întemeiate susținerile recurentelor-pârâte, potrivit cărora instanța de apel a efectuat o analiză greșită a condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată întemeiate criticile formulate de recurentele-pârâte în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. c) din contractul de credit.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că argumentele expuse de recurentele-pârâte cu privire la negocierea contractului, precum și la obligația de informare nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, întrucât aceste argumente presupun analiza situației de fapt în raport de probele administrate în cauză. Aceste aspecte excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în recurs.

Totodată, în ceea ce privește condiția dezechilibrului semnificativ, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că, în cauza Aziz, instanța de la Luxemburg a statuat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că analiza noțiunii "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului presuune a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare.

Ca atare, instanța de apel va analiza această condiție în raport de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

De asemenea, în ceea ce privește clauza de risc valutar, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea Curții de Justiție nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Argumentele recurentelor-pârâtte referitoare la interpretarea greșită a Regulamentului B.N.R. nr. 4/2005 nu pot face obiectul analizei, în condițiile în care instanța de apel nu a pronunțat decizia recurată în raport de aceste dispoziții.

Raportat la aceste considerente, cu ocazia rejudecării, instanța de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. c) din contractul de credit dedus judecății, urmând a ține seama de toate criteriile de analiză, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum și de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17. Analiza caracterului abuziv al clauzei de risc valutar urmează a se realiza în raport de dispozițiile art. 1578 C. civ. de la 1864 și în lumina celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea pronunțată în cauza C-81/19.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentele-pârâte C. S.A. și D. împotriva deciziei nr. 632 din 25 septembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentele-pârâte C. S.A. și D. împotriva deciziei nr. 632 din 25 septembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia nr. 632 din 25 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 noiembrie 2020.