ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2103/2019

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

- să constate caracterul nul absolut și abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1 lit. a) și c) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 04 iunie 2008;

- să îl exonereze pe reclamant de la plata comisionului de administrare pentru viitor, ca urmare a anulării clauzei contractuale abuzive aferente;

- să o oblige pe pârâtă la restituirea tuturor sumelor încasate abuziv, fără temei legal, în baza clauzelor contractuale abuzive, cu titlu de comision de administrare, plus dobânda legală și cu titlu de comision de acordare;

- să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată la art. 6.1 din contractul de credit și să o elimine, să stabilizeze cursul de schimb CHF - LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

- să denomineze în moneda națională plățile, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională;

- să o oblige pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Valoarea clauzelor a căror nulitate absolută s-a solicitat a se constata a fost precizată la 6 mai 2016, respectiv 100 RON - comisionul de acordare, 34.227,75 CHF - comisionul de administrare pe toată perioada de derulare a contractului, 12.054,49 CHF până la data introducerii acțiunii, precum și 201.685 RON - dobânda excedentară.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituția României, art. 194 și următoarele C. proc. civ., art. 480 și art. 992 C. civ., Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din T.F.U.E.

Prin sentința civilă nr. 7158 din 10 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în esență că nu sunt incidente prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 5.1 lit. a) și c) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 04 iunie 2008, referitoare la comisioanele de acordare și administrare.

Astfel, prima instanță a reținut că nu se poate reține caracterul abuziv, deoarece clauzele privind comisioanele de acordare și administrare sunt exprimate clar, fără echivoc sub aspectul cuantumului, modului de calcul, a limbajului ușor accesibil, ce permite înțelegerea motivului perceperii pentru analiză, verificarea îndeplinirii condițiilor de acordare a creditului, respectiv administrarea, urmărirea executării contractului, contravaloarea serviciului prestat, fiind dedus chiar din denumire, prin indicarea procentului aplicabil, era cunoscut de reclamanți de la început.

Totodată, s-a reținut că nu s-a dovedit că aceste clauze ar fi fost interzise de lege la data încheierii contractului, fiind chiar menționate ulterior în reglementarea O.U.G. nr. 50/2010, existând și anterior o reglementare cu privire la posibilitatea perceperii unor costuri de administrare de către furnizorii de servicii de servicii financiare cu obligația de a le menționa în contract, potrivit art. 93 lit. d) din O.G. nr. 21/1992.

Prima instanță a mai constatat că nu se poate reține incidența dispozițiilor alin. (1) lit. b) și g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, apreciindu-se că reclamantul a cunoscut condițiile contractuale, posibilitatea de a opta între diferite rate ale dobânzii de la încheierea contractului, și că mecanismul contractual a fost clar explicat în contract, fiind cunoscute consecințele neexercitării acestuia de la început.

Cu privire la clauza de la art. 6.1 privind riscul valutar, prima instanță a reținut că a fost informat corect consumatorul asupra caracteristicilor esențiale ale contractului, având posibilitatea de a face o alegere conștientă prin contractul încheiat, că o astfel de clauza nu poate fi considerată abuzivă, întrucât transpune în contract o normă internă, respectiv art. 1578 C. civ. de la 1864 privind principiul nominalismului monetar, situație reținută ca atare și în jurisprudența C.J.U.E. în Cauza C-280/1 Barclays.

Față de tipul de contract încheiat, cu contractarea în valută a creditului, s-a reținut îndeplinirea obligației de informare a băncii, fiind aduse la cunoștința consumatorului informațiile necesare complete, clare cu privire la produsul de creditare oferit, art. 75 Legea nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992, obligație ce trebuie reținută în limite rezonabile din punctul de vedere al posibilității de anticipare a nivelului evoluției cursului de schimb, astfel încât acesta să contracteze în deplină cunoștință de cauză, să cunoască de la început întinderea obligației de plată asigurând predictibilitate și transparență produsului.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 2067/2017 din 27 noiembrie 2017, a admis apelul principal declarat de reclamanții A. și B., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată.

A fost constatată nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 pct. 5.1 lit. a) privind comisionul de analiză și art. 5 pct. 5.1 lit. c) privind comisionul de administrare ca fiind abuzive, clauze din contractul de credit și garanție nr. x din 4 iunie 2008.

Au fost exonerați reclamanții de la plata comisionului de administrare.

A fost obligată pârâta la restituirea sumelor încasate abuziv în baza celor două clauze a căror nulitate s-a constatat.

A fost respins ca nefondat apelul incident declarat de pârâta C. S.A. împotriva aceleiași sentințe.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut că apelul principal este fondat, în timp ce apelul incident apare ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În ce privește apelul principal, instanța de apel a reținut că este abuzivă clauza referitoare la comisionul de analiză, inserată în art. 5.1. lit. a) din contract, din perspectiva art. 4 alin. (2) și (5) lit. a) și b), art. 6 din Legea nr. 193/2000.

Referitor la clauza privind comisionul de administrare, prevăzută la art. 5.1 lit. c) din contract, instanța de apel a constatat că perceperea unui atare comision este abuzivă, deoarece pe de o parte nu rezultă în ce constă contraprestația Băncii ce se presupune a fi efectuată lunar, un atare comision fiind de 0,15% și fiind aplicat la soldul creditului, iar pe de altă parte nu pot fi identificate rațiunile pentru care aplicarea unui procent la soldul creditului ar presupune în concret sume diferite datorate de clienți, fără a rezulta dacă și contraprestațiile băncii au fost diferite în funcție de "soldul creditului" la un moment dat, pe parcursul executării contractului.

Dimpotrivă, reține instanța de apel, un atare comision apare ca fiind perceput independent de vreo prestație din partea băncii și, în orice caz, reclamanții nu au posibilitatea de a verifica îndeplinirea sau neîndeplinirea unor pretinse prestații care s-ar putea încadra în termenul "de administrare" sau nu reprezintă contravaloarea unei atare prestații.

Având astfel un conținut neclar și neinteligibil, clauza este considerată abuzivă din perspectiva dispozițiilor alin. (1) lit. b) și lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și pct. 1 lit. j) și lit. m) din Anexa la Directiva 93/13/CEE a Consiliului, motiv pentru care s-a constatat nulitatea clauzei privind comisionul de administrare și obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate necuvenit cu acest titlu.

Instanța de apel a mai reținut că sunt nefondate criticile referitoare la soluția dată asupra comisionului privind riscul valutar și că sentința apelată este legală și temeinică în privința respingerii capătului de cerere privind constatarea nulității clauzei privind moneda creditului.

Astfel, criticile vizând caracterul abuziv al clauzei privind moneda creditului nu sunt apte de a conduce la reformarea hotărârii în privința acestor clauze, cu consecința înghețării cursului leu-chf la valoarea de la momentul încheierii contractului.

În ceea ce privește apelul incident, instanța de apel a apreciat că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Referitor la critica vizând excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. S.A., instanța de apel a reținut că aceasta este neîntemeiată, având în vedere obiectul cererii introductive și faptul că din motivele de nulitate invocate rezultă că reclamanții au invocat atitudinea abuzivă a acestei pârâte de la momentul încheierii contractului, respectiv 4 iunie 2008, astfel că operațiunea cesiunii de creanță ce se susține că a avut loc ulterior la 31 martie 2009 între pârâta C. S.A. și D. nu este de natură a înlătura legitimarea procesuală pasivă a cocontractantului inițial, dat fiind că săvârșirea încălcărilor ce se pretinde că a avut loc anterior încheierii contractului și în momentul încheierii contractului este exclusiv imputabilă pârâtei C. S.A.

Așadar, nulitatea invocată de reclamanți privește momentul de la data încheierii contractului, moment în care această pârâtă era parte în raportul juridic obligațional, efectele nulității fiind retroactive, iar acestea se răsfrâng asupra părți despre care se afirmă că a săvârșit faptele ilicite.

Instanța de apel a mai reținut că pârâta face confuzie între răspunderea contractuală pentru neexecutare sau executare defectuoasă a contractului și efectele nulității clauzelor contractuale, cu privire la care unele se produc ulterior, iar altele au efect retroactiv.

Critica privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată în raport de obligativitatea coparticipării procesuale pasive atât a creditorului inițial, anume C. S.A., instanța de apel a constatat că aceasta este nefondată, deoarece faptele ilicite invocate de reclamanți ca fiind săvârșite la momentul încheierii contractului sugerează între altele și o răspundere civilă delictuală, imputabilă exclusiv persoanei juridice care se face vinovată de săvârșirea acestora, iar nu continuatorului în drepturi al acesteia, cu privire la care s-ar putea pune problema unei răspunderi contractuale derivate din executarea contractului, iar nu din însăși încheierea acestuia.

Prin urmare, raportat la conținutul art. 59 C. proc. civ., critica privind obligativitatea coparticipării procesuale pasive a celor două persoane juridice nu rezultă din caracterul de obligație comună pentru cele două pretinse pârâte, obiectul principal al cererii introductive vizând nulitatea unor clauze contractuale născute la 4 iunie 2008, când cesionarul D. nu avea niciun raport juridic nici cu pârâta din cauza de față și cu atât mai puțin cu reclamanții.

În ceea ce privește celelalte critici din apelul incident, coroborate cu apărările formulate de aceeași parte dar în calitate de intimată în raport cu apelul principal, instanța de apel a apreciat că acestea sunt nefondate, pentru motivele arătate la considerentele reținute pentru admiterea în parte a cererii de chemare în judecată sau în cele reținute pentru respingerea unora dintre susținerile reclamanților.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

În motivarea recursului, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate următoarele critici:

Instanța de apel a interpretat în mod greșit prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și, totodată, a apreciat eronat că art. 5.1 lit. a) și c) din contract nu au fost redactate în mod clar și inteligibil.

Instanța de apel nu a analizat toate condițiile ce trebuie îndeplinite în mod cumulativ în vederea constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, ci s-a limitat, în motivarea soluției, la presupusa neîndeplinire a condiției caracterului clar și inteligibil.

De asemenea, au fost interpretate în mod greșit prevederile art. 4 alin. (5) și (6) din Legea nr. 193/2000 sub aspectul aprecierii caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisioanele de analiză și de administrare, precum și cele ale art. 1 lit. b) și g) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și pct. 1 lit. j) și m) în Anexa la Directiva 93/13/CEE.

În final, s-a arătat că instanța de apel a interpretat greșit art. 24, 25 și următoarele din Legea nr. 193/2000 sub aspectul respingerii excepțiilor lipsei calității procesuale pasive și lipsei coparticipării procesuale pasive.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. au fost invocate următoarele critici:

În cuprinsul considerentelor deciziei recurate, instanța de apel nu a dezvoltat nicio motivare cu privire la apărările formulate de Bancă privind respectarea obligației de informare și de prezentare a unei oferte contractuale anterior semnării contractului și, de altfel, nu a fost oferită nicio motivare cu privire la apărările formulate de recurenta-pârâtă privind enumerarea activităților întreprinse în legătură cu perceperea comisionului de administrare.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., s-a solicitat obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Intimații-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., având în vedere că recurenta-pârâtă a reluat susținerile prezentate în fața instanțelor de fond.

Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală, deoarece instanța de apel a făcut o interpretare corectă a normelor legale incidente cauzei.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 4 decembrie 2018 a fost analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenta a formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 14 mai 2019 a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimați și a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, fiind stabilit termen de judecată la 5 noiembrie 2019, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl admită pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei-pârâte C. S.A subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., constând în motivarea sumară a soluției date apelului incident al pârâtei, sunt întemeiate.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Astfel, se constată că instanța de apel a analizat superficial criticile invocate de către pârâta C. S.A. prin apelul incident, rezumându-se la o sinteză sumară a faptului că sunt nefondate criticile referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte față de obiectul acțiunii și de motivele de nulitate privind atitudinea abuzivă a acesteia ce a avut loc la momentul încheierii contractului, respectiv 4 iunie 2008.

Instanța de apel nu a analizat această critică din perspectiva eventualei incidențe a prevederilor din O.U.G. nr. 50/2010 și din Legea nr. 190/1999 și nici din perspectiva efectelor produse de cesiunea contractului de credit la 31 martie 2009 dintre pârâta C. S.A. și noul creditor cesionar D., astfel cum s-a invocat în apelul incident.

De asemenea, Înalta Curte reține că instanța de prim control judiciar nu a făcut o analiză referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive din perspectiva cererii de repunere în situația anterioară, care apare ca imposibil de realizat de către pârâta care nu mai este parte în contract și astfel nu mai poate proceda la modificarea acestuia, după cum nu poate proceda la restituirea unui comision pe care nu l-a încasat, analiza curții de apel vizând doar calitatea procesuală pasivă din perspectiva nulității.

Totodată, Înalta Curte constată insuficiența motivării și pe critica referitoare la îndeplinirea obligației de informare și a activităților care permiteau încasarea comisionului de administrare, după cum apreciază că instanța de apel nu a analizat în întregime apărările pârâtelor formulate pe cale de întâmpinare.

Reține ca întemeiată critica din recurs referitoare la luarea în examinare de către curtea de apel doar a condiției referitoare la caracterul clar și inteligibil al clauzelor denunțate ca abuzive, ignorând restul condițiilor pe care art. 4 din Legea nr. 193/2000 le impune a fi întrunite în mod cumulativ.

O motivare a deciziei în condițiile prezentate nu corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât considerentele hotărârii judecătorești trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul.

Nemotivarea hotărârii în privința aspectelor mai sus învederate atrage nulitatea hotărârii în condițiile art. 174 și următoarele din C. proc. civ.

Totodată, este util de subliniat că o hotărâre trebuie să respecte exigențele art. 6 paragraf 1 C.E.D.O., întrucât conform jurisprudenței CEDO noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse analizei, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

În recurs, instanța este ținută să coreleze motivarea hotărârii cu criticile susținute prin motivele recursului, astfel că nemotivarea hotărârii instanței de apel cu privire la aspectele ce i-au fost învederate prin cererea de apel incident face imposibilă realizarea controlului judiciar.

Prin urmare, lipsa unei motivări corespunzătoare împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanța de recurs în imposibilitatea de a putea analiza justețea soluției adoptate în întregul său, motiv pentru care nu se mai impune analizarea celorlalte criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a, ale art. 497 C. proc. civ., coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 6 din același Cod, va admite recursul declarat de pârâtă, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Având în vedere soluția de admitere a recursului și casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-pârâtă în această etapă procesuală urmează a fi evaluate de instanța de rejudecare în ansamblul cheltuielilor judiciare ale pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2067/2017 din 27 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 noiembrie 2019.