ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2386/2022

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

De asemenea, reclamanții au solicitat plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 50/2010, Directivele 93/13 și 87/102/CEE/Consiliul Europei.

Prin încheierea din 22 iunie 2015, Tribunalul Buzău –Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a D..

Totodată, a fost constatată nulitatea absolută a clauzei contractuale referitoare la comisionul de administrare plătibil lunar, în procent de 0,15%, clauză prevăzută la cap. V art. 5.1. lit. c) din contractul de credit, clauza fiind abuzivă. S-a dispus eliminarea acesteia și denominarea în monedă națională a plăților.

De asemenea, au fost obligate pârâtele să achite reclamanților cheltuieli de judecată în cuantum de 1.000 RON.

Prin decizia nr. 632 din 25 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâte.

Prin încheierea din 30 octombrie 2017, Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale din dispozitivul deciziei, în sensul menționării căii de atac ca fiind recurs.

Prin decizia nr. 2350 din 18 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis recursul declarat de pârâte, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Totodată, intimații-reclamanți au fost obligați să plătească apelantelor-pârâte suma de 6330,13 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

În subsidiar, recurenții au solicitat a se avea în vedere cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în apel, pe care îl apreciază ca nejustificat de mare în raport de complexitatea cauzei.

Potrivit recurenților, instanța de control judiciar în mod greșit a reținut că acest comision de administrare este legal, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 193/2000, privind exprimarea într-un limbaj clar și inteligibil.

Recurenții susțin că banca nu a făcut dovada negocierii contractului, având în vedere că acesta a fost prestabilit și nici nu s-au depus înscrisuri care sa dovedească negocierea.

De asemenea, recurenții arată că instanța nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, care statuează că pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze trebuie efectuată o evaluare globală a clauzelor contractuale pentru a se stabili dacă acele clauze au fost negociate direct sau prestabilite, urmând ca natura fiecărei clauze să fie interpretată și prin coroborarea acesteia cu celelalte clauze contractuale.

Referitor la comisionul de administrare, recurenții consideră că în mod eronat a reținut instanța de apel că acesta ar fi fost definit în contract, și nu doar perceput. Simpla denumire comision de administrare nu este suficientă, având în vedere limbajul criptic utilizat, fiind ascunsă rațiunea instituirii unei asemenea obligații în contract, a contraserviciului prestat în raport cu toate celelalte obligații impuse consumatorului.

În continuare, recurenții menționează că instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art. II din O.G. 174/3008 și ale Legii nr. 363/2007 privind informarea consumatorului, aspect ce a condus la stabilirea unei situații juridice eronate.

De asemenea, recurenții invocă jurisprudența CJUE, respectiv cauzele C-484/08, C-241/98 și C-26/13 privind controlul judiciar al clauzelor în situația în care acestea fac parte din prețul sau obiectul contractului.

Contrar opiniei instanței de control judiciar, simpla prevedere în O.G. nr. 50/2010 a posibilității inserării în contractul de credit a unui tip de comision de către bancă, nu exclude acel comision de plano de la posibilitatea analizării lui de către o instanță, sub aspectul caracterului negociat și a celorlalte condiții ce deriva din Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauza sa fie legală și valabilă într-un contract.

Suma achitată de recurenți cu titlu de comision de administrare, în mod total nejustificat, fără a cunoaște care este contraprestația Băncii, reprezintă în realitate o dobândă mascată potrivit susținerilor acestora.

Referitor la clauza de risc valutar și stabilizarea cursului, recurenții susțin că este nelegală interpretarea instanței de control judiciar și, sub acest aspect, dispozițiile de drept material incidente în cauză au fost în mod greșit interpretate și aplicate, raportat la situația de fapt și de drept ce rezultă în cauză.

Astfel, instanța de apel a analizat problema dedusă judecății efectuând o greșita aplicare a dispozițiilor ce reglementează nominalismul monetar, opinând în mod eronat că reclamanții și-au asumat riscul creșterii cursului valutar.

În ceea ce privește limbajul clar și inteligibil al clauzelor de risc valutar recurenții invocă cauza C-26/13 Arpad Kasler împotriva QTP Jelzalogbank Zrt.

Prin urmare, recurenții susțin că dacă s-ar face o analiză asupra caracterului clar și inteligibil al clauzelor de risc valutar privind consecințele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit și semnificativ, între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor, s-ar observa că banca nu a fost de bună-credință.

Creșterea accelerată a valorii francului elvețian în raport cu moneda națională, precum și cheltuielile generate de mecanismul de schimb valutar din RON în euro și din euro în franci, lipsa francilor elvețieni de la casele de schimb valutar pentru o perioada mare de timp, diferențele dintre cursul de vânzare și cel de cumpărare au condus la majorarea continuă a costurilor contractelor, producând un dezechilibru major al prestațiilor reciproce ale părților, în detrimentul împrumutaților cu efectul obținerii unor foloase de către banca împrumutătoare fără o contraprestație.

Așadar, s-a produs o schimbare fundamentală a condițiilor de contractare astfel că, în prezent împrumutații sunt obligați la prestații vădit disproporționate față de cele în considerarea cărora au manifestat inițial voința de a contracta.

Recurenții consideră că banca nu a acționat cu bună-credință, aceasta având obligația de a explica riscurile clienților, de a le pune la dispoziție informațiile necesare astfel încât aceștia să aibă posibilitatea de a evalua consecințele economice pe termen lung ale contractării creditelor.

Având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de împrumutat, recurenții consideră că se impune înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăților, în temeiul convenției încheiate, la valoarea de la momentul încheierii și semnării acesteia, precum și calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului.

Recurenții mai arată că potrivit art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului, contractele de credit pentru consum, precum și toate celelalte condiții aplicabile contractului, trebuie să conțină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce ale acestora și pentru înțelegerea cărora să nu fie necesare cunoștințe de specialitate, iar la art. 77 se prevede că în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorilor.

Totodată, Norma BNR nr. 17/2003 prevede obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activității de creditare. Astfel, această prevedere exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumator iar o măsură în acest sens o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsura ce corespunde cerințelor echității și bunei-credințe.

Potrivit recurenților, banca avea obligația de a explica anterior încheierii contractului modul de comportare a valutei CHF, de a aduce la cunoștința consumatorilor că pe perioade de criză economică această monedă are tendințe de hipervalorizare, astfel încât consumatorul să fie conștient că în momentul în care își asumă restituirea unui credit în moneda națională, dar echivalent monedei CHF pe o perioadă destul de lungă, de 25 de ani, va suporta riscul valutar cauzat de hipervalorizarea valutei CHF.

Or, aceste elemente de lămurire, care erau absolut necesare pentru realizarea unui acord valabil de voință, sunt noțiuni abstracte, cunoscute și înțelese exclusiv de specialiștii de pe piața monetar-bancară, nu și publicului larg, care în momentul opțiunii pentru creditele în CHF a avut în vedere doar cuantumul scăzut al dobânzii raportat la creditele în Ron sau Euro.

Recurenții susțin că, întrucât s-au schimbat condițiile de contractare avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului și, pe cale de consecință, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele cu privire la care părțile au convenit, se impune ca instanța să revizuiască efectele contractului în temeiul teoriei impreviziunii.

La 21 martie 2022 intimatele-pârâte C. S.A. și D. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepție care a fost respinsă la termenul de astăzi. De asemenea, intimatele au solicitat obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 iunie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părțile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 18 octombrie 2022 s-a admis în principiu recursul și s-a stabilit termen de judecată la data de 15 noiembrie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recursul recurenților-reclamanți a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și au vizat, în esență, clauzele referitoare la comisionul de administrare și clauza de risc valutar.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Verificând memoriul de recurs, care a fost amplu motivat, fără a fi structurat pe cele două texte legale invocate, se constată că, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut în preambulul recursului că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Nemijlocit legat de această critică, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Contrar susținerilor recurenților, nu au fost identificate în considerentele hotărârii atacate motive străine de natura pricinii, instanța de apel motivându-și amplu raționamentul în baza căruia a statuat asupra tuturor solicitărilor recurenților-reclamanți, în legătură cu petitele deduse judecății, stabilite prin decizia de casare și criticile din apel.

Nu este nici cazul unei contrarietăți a motivării deciziei atacate, din considerentele deciziei desprinzându-se raționamentele logico-juridice ale instanței în fapt și în drept, care stau la baza soluției pronunțate, de respingere a acțiunii introductive.

Critica recurenților privind cuantumul cheltuielilor de judecată la care au fost obligați în apel și pe care îl apreciază ca fiind nejustificat de mare în raport de complexitatea cauzei, vizează aspecte de netemeinicie, în acest sens fiind Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii și publicată în Monitorul Oficial al României nr. 181 din 5 martie 2020, prin care s-a statuat că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenții-reclamanți au învederat că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în ceea ce privește capetele de cerere referitoare la constatarea ca abuzive a clauzelor privind comisionul de administrare lunară a creditului și clauza de risc valutar.

În esență, recurenții-reclamanți susțin că sunt îndeplinite cumulativ condițiile privind caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare și că, nefiind redactată într-un limbaj clar și inteligibil, a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamanților.

În consecință, s-a învederat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu greșita interpretare a Legii nr. 193/2000 și a Directivei 93/13, prin raportare la jurisprudența CJUE.

Înalta Curte constată că, prin decizia de casare, s-a stabilit instanței de apel obligația de a relua analiza caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit dedus judecății, privind comisionul de administrare, urmând a ține seama de toate criteriile de analiză, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, în interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17.

Totodată, s-a stabilit ca analiza caracterului abuziv al clauzei de risc valutar să se realizeze în raport cu dispozițiile art. 1578 C. civ. de la 1864 și în lumina celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea pronunțată în cauza C-81/19.

Instanța supremă reține că, în cauză, criticile recurenților-reclamanți privind comisionul de administrare sunt nefondate, instanța de apel efectuând o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000, prin raportare la interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17.

Astfel, se reține că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori transpune în dreptul național cerințele Directivei 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din lege, "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Referitor la noțiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabilește că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Din verificarea considerentelor deciziei recurate, se reține că instanța de apel a reținut că prevederea contractuală prin care s-a instituit comisionul de administrare are un caracter inteligibil din punct de vedere juridic și nu conține termeni echivoci care să reflecte vreo rea-credință din partea instituției de credit.

Mai mult decât atât, chiar și în ipoteza constatării faptului că o prevedere contractuală nu a fost redactată clar și inteligibil, acest aspect nu conduce, în mod automat, la concluzia că respectiva clauză determină un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația română, în consens cu dispozițiile Directivei 93/13/CEE, rezultă că pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv clauza în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și să nu fie respectată cerința bunei-credințe. Totodată, cele trei condiții prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite și celelalte condiții, fără să fie probat acest lucru.

Pentru a se reține caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare este necesar a se proba că acesta creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Or, în condițiile în care obligația de plată a fost stipulată în mod clar și inteligibil, indicându-se în procent cuantumul comisionului datorat, nu se poate considera că reclamanții au fost prejudiciați, aceștia fiind informați cu privire la obligația ce le incumbă.

Prin urmare, având în vedere conținutul clauzei referitoare la comisionul de administrare și chiar față de denumirea comisionului, conform dezlegărilor date prin decizia de casare potrivit art. 501 C. proc. civ., se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică acest comision de administrare.

Valoarea comisionului și modalitatea lui de calcul sunt detaliat expuse în contract, iar motivele perceperii lui rezultă cu ușurință din lecturarea art. 5.1 lit. c) și din condițiile particulare ale convenției.

Prin urmare, în mod corect a argumentat instanța de apel că, în cuprinsul contractului de credit, au fost menționate, la art. 5.1 lit. c), procentul lunar al comisionului de administrare, respectiv 0,15%, metoda de calcul, frecvența perceperii și data exigibilității, începând cu scadența a 13-a.

Fiind indicat procentul de comision și metoda de calcul, instanța de apel a reținut că această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

Înalta Curte constată că instanța de apel a verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și a reținut, contrar susținerii recurenților, că din chiar denumirea comisionului, ca fiind "de administrare", se pot deprinde serviciile prestate de intimate pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar și inteligibil exprimată.

În ceea ce privește existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, este de subliniat că, deși obligația plății unui comision de administrare nu era, la data încheierii contractului de credit, prevăzută ca atare de normele naționale, nici nu era interzisă perceperea unui astfel de comision. Cu privire la sumele aferente comisionului de administrare, au fost stabilite prin aplicarea unui procent la soldul creditului, permițând verificarea exigibilității și cuantumului de plată, iar realizarea, în mod efectiv, de către instituția de credit, de activități pentru monitorizarea derulării contractului de credit, nu a fost contestată de către reclamanți.

Contractul de credit specifică prestațiile instituției financiare de credit și rațiunea perceperii acestui comision. Obligația de plată a comisionului de administrare urmărește să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutaților, pentru monitorizarea ori efectuarea de operațiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorilor.

Instanța de apel a reținut că recurenții-reclamanți au fost informați atât cu privire la obligația de plată a comisionului de administrare, valoarea acestuia, metoda de calcul și data perceperii acestuia rezultând din stipulațiile contractuale, context în care aceștia au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare a creditului și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil, ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Clauza contractuală prin care a fost reglementată obligația reclamanților de plata a comisionului de administrare este în deplin acord cu dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului de credit, acest tip de comision fiind prevăzut și în cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010, iar apoi în O.U.G. nr. 52/2016, acte normative adoptate ulterior convenției deduse judecății.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare sunt neîntemeiate, context în care soluția instanței de apel se impune a fi menținută.

Recurenții au mai criticat decizia atacată și cu privire la clauza de risc valutar, solicitând stabilizarea cursului valutar, fiind invocată în acest sens interpretarea greșită a dispozițiilor art. 966-970 C. civ. de la 1864 și a jurisprudenței obligatorii, respectiv a teoriei impreviziunii, principiului echității și bunei-credințe și incidenței riscului supra-adăugat în contract.

Aceste critici referitoare la stabilizarea cursului CHF-LEU la momentul încheierii contractului de credit, curs care să fie valabil pe toată durata convenției, se constată că nu pot fi reținute.

Potrivit art. 6.1 din contractul de credit dedus judecății, rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul. Rambursările se vor face lunar, în rate ce includ principalul, dobânda lunară și comisionul lunar de administrare, în conformitate cu graficul de rambursare.

Astfel, riscul valutar ține efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naționale a României nr. 17 din 2003 și în Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 4 din 2005 privind regimul valutar, ca o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar.

Având în vedere că orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, cum sunt și recurenții-reclamanți, care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Prin urmare, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel în mod corect a reținut că nu i se poate imputa intimatei creditoare lipsa furnizării unei estimări precise cu privire la evoluția pe termen lung a cursului CHF-LEU, în cadrul obligației generale de informare pe care o are profesionistul față de consumator, în etapa anterioară încheierii convenției.

Mai mult, clauza privind moneda creditului reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864 și, prin urmare, fiind cazul unei transpuneri în plan contractual a unei norme legale supletive, era exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000, potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În acest sens, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, pronunțată în cauza C-92/11, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la încheierea contractului.

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, prin Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11 și Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că posibilitatea derogării de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

În acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36, a statuat că în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșare a verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

În considerentele 37 și 38 din hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În concluzie, CJUE a subliniat că aceste clauze, care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF), transpun o normă supletivă din dreptul național, față de care părțile pot să deroge și intră sub incidența excluderii prevăzute de art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenței unui acord al părților, diferit de dispozițiile art. 1578 din C. civ., clauza contractuală în discuție nu este decât o transpunere a principiului nominalismului, astfel cum a fost consacrat legal, și, ca atare, prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv a acesteia este exclusă.

Prin urmare, instanța de apel, în mod corect, a reținut aplicarea principiului nominalismului reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864 de la excluderea analizei caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, contrar celor susținute de recurenții-reclamanți.

De asemenea, solicitarea recurenților este lipsită și de temei contractual, întrucât din cuprinsul contractului reiese faptul că rambursarea creditului are loc în aceeași monedă în care a fost acordat împrumutul, și nu în RON.

Având în vedere că această clauză privind riscul valutar este exclusă de la analiza caracterului abuziv, Înalta Curte constată că nu se mai impune analiza criticilor referitoare la obligația generală de informare a consumatorului și existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin restituirea împrumutului în moneda în care a fost contractat.

Prin urmare, critica privind respingerea solicitării recurenților-reclamanți de stabilizare a cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, este de asemenea nefondată.

Așadar, recurenții nu au reușit să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei nr. 352 din 27 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Referitor la cererea intimatelor-pârâte D. și C.. S.A. privind obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatele-pârâte nu au depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatelor-pârâte privind obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei nr. 352 din 27 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimatele-pârâte D. și C.. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2022.