ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2808/2018

Ședința publică din data de 13 iunie 2018

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la data de 12.02.2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., au solicitat constatarea caracterului abuziv și constatarea nulității absolute a clauzei de risc valutar; să se stabilizeze cursul de schimb CHF-LEU la cursul existent la momentul semnării contractului de credit, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; constatarea caracterului abuziv și constatarea nulității clauzei contractuale referitoare la comisionul de administrare plătibil lunar, în procent de 0,15 %; constatarea caracterului abuziv și constatarea nulității clauzei referitoare la comisionul de acordare în procent de 2% din valoarea împrumutată, reprezentând suma de 1074,14 CHF; denominarea în moneda națională a plăților; cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 471 din 6.05.2015 Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buzău, unde a fost înregistrată la data de 18.06.2015, sub nr. x/2015.

Judecătoria Buzău prin sentința civilă nr. 7905 din 13.12.2016 a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta S.C. D., având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive L 193/2000 și, în consecință, a constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit în valoare de 2% din valoarea împrumutată, clauză stipulată în convenția de credit nr. x/27.02.2008 la Cap. V, art. 5.1 lit. b); a constatat nulitatea absolută a clauzei menționate anterior; a obligat pârâta la plata sumei încasate cu titlu de comision de acordare, în echivalent în RON, în funcție de cursul oficial leu-CHF stabilit de BNR la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată de la data plății acestui comision și până la data achitării efective a acestuia; a constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, plătibil lunar, începând cu scadența a 13-a, în procent de 0,15%, clauză prevăzută la cap. V, art. 5.1 lit. c) din contractul de credit nr. x/27.02.2008; a constatat nulitatea absolută a clauzei menționate anterior și a obligat pârâta la plata sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, de la data încasării acestuia și până la data pronunțării, în echivalent în RON, în funcție de cursul oficial leu-CHF stabilit de BNR la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată de la data plății acestui comision și până la data achitării efective a acestuia; au fost respinse celelalte capete de cerere, precum și solicitarea reclamanților privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 1719/2017 din 12.12.2017, Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul pârâtei D. împotriva sentinței civile nr. 7905 din 13.12.2016 pronunțată de Judecătoria Buzău în contradictoriu cu reclamanții A. și B.; a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins capetele de cerere din acțiunea introductivă referitoare la comisionul de acordare și restituirea sumei respective cu dobânda legală aferentă acestei sume; a menținut restul dispozițiilor sentinței și a obligat intimații reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 RON, reprezentând taxă de timbru corespunzătoare, către apelantă pârâtă.

Împotriva acestei decizii pârâta D. a declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Buzău, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 19 martie 2018.

Prin rezoluția completului din data de 23 martie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 13 iunie 2018.

În ședința publică din data de 13 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale materiale și a rămas în pronunțare asupra acestei excepții.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite pentru următoarele considerente

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

În soluționarea excepției de necompetență materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Buzău în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Ploiești căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă D. împotriva deciziei nr. 1719/2017 din 12 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2018.