ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1455/2022

Ședința publică din data de 14 iunie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 27.02.2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul abuziv și să dispună anularea unor prevederi din contractul de credit și actele adiționale și eliminarea lor din contract; au mai solicitat obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor plătite în baza clauzelor declarate nule și să dispună denominarea francului elvețian și restituirea sumelor achitate excedentar.

La 25.09.2015 reclamanții au depus la dosar o precizare a acțiunii, arătând că solicită constatarea nulității absolute a clauzelor inserate la art. 1, art. 3.11, art. 3.14, art. 8, rap. la art. 7 lit. a) din contractul de credit nr. x/23.04.2008 și obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de procesare, comision de administrare și dobândă majorată.

Prin sentința nr. 287/17.02.2017, Tribunalul Prahova – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 3.11 și art. 8 din contractul de credit nr. x/23.04.2008 și a obligat pârâtele să restituie reclamanților sumele încasate în baza clauzelor nule; a respins în rest acțiunea.

Împotriva sentinței, toate părțile au declarat apel.

Prin decizia nr. 768/31.10.2017, Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia nr. 714/02.04.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În rejudecare, prin decizia nr. 440/08.10.2019, Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă a respins ca nefondat apelul pârâtei.

Împotriva deciziei civile, a declarat recurs pârâta, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia nr. 2080/22.10.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În rejudecare, în al doilea ciclu procesual, prin decizia nr. 281/05.08.2021, Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzelor inserate la art. 3.11, cu referire la sintagma "rata dobânzii majorate este stabilită conform deciziei interne a Băncii", art. 8.1, rap. la art. 7 lit. a) din contractul de credit nr. x/23.04.2008 și a obligat pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor plătite în temeiul clauzelor al căror caracter abuziv a fost constatat; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

În motivare, a arătat că instanța de apel în mod eronat a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 3.11, art. 8.1, rap. la art. 7 lit. a) din contract, cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la clauza de la art. 8.1, rap. la art. 7 lit. a) din contract, recurenta-pârâtă a relevat că instanța de apel în mod greșit a apreciat că este îndeplinită condiția privind dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât scopul inserării clauzei privind scadența anticipată a creditului îl constituie minimizarea prejudiciului, în cazul neexecutării obligațiilor contractuale de către reclamanți.

Potrivit recurentei, clauza privind scadența anticipată reglementează o situație de excepție, care devine aplicabilă în cazul în care împrumutatul nu își îndeplinește obligațiile contractuale însușite, acesta fiind un mecanism de diminuare a unui eventual prejudiciu și care nu este interzis de lege.

A mai relevat că, în cuprinsul contractului, a particularizat în mod expres situațiile în care poate interveni scadența anticipată, astfel că la încheierea contractului intimații au cunoscut în mod clar și neechivoc conținutul clauzei. Mai mult, o astfel de clauză este menită să reflecte în sarcina împrumutaților o conduită corespunzătoare, considerentele deciziei recurate fiind în contradictoriu cu această chestiune.

În continuare, a subliniat că instanța de apel a omis să evidențieze mecanismul de funcționare a clauzei, cu referire la posibilitatea notificării prealabile în scris a reclamanților, anterior declarării scadenței anticipate.

Totodată, a subliniat că instanța de apel a ignorat faptul că această clauză transpune pe tărâm contractual, sub sintagma "scadență anticipată", sancțiunea prevăzută la art. 1025 C. civ. din 1864, respectiv decăderea debitorului insolvabil din beneficiul termenului de plată a sumelor datorate la scadențele stabilite în contractul de credit. Așadar, în raport cu jurisprudența comunitară, analiza clauzei aflate în discuție este inadmisibilă.

Evocând faptul că intimații nu au făcut dovada că respectiva clauză nu ar fi exprimată în termeni clari și preciși și nici dovada relei-credințe a sa, a conchis în sensul că nu sunt îndeplinite cerințele pentru constatarea caracterului abuziv, în raport cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și că cerința transparenței este întrunită.

Cu privire la clauza de la art. 3.11 din contract, recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea recurată nu este motivată, întrucât, deși s-a constatat caracterul abuziv al acesteia, în realitate nu a fost analizată din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Evocând art. 942 și art. 969 C. civ. din 1864, a arătat că inserarea în contract a clauzei de la art. 3.11 este rezultatul consimțământului părților, fiind un element al prețului contractului, iar perceperea acesteia este reglementată și de O.U.G. nr. 50/2010, adoptată ulterior încheierii contractului.

În continuare, a mai relevat că, în ce privește dobânda penalizatoare, motivarea hotărârii recurate este confuză, deoarece considerentele reținute vizează, în realitate, un alt tip de clauză, și anume cea privind dobânda variabilă.

Conchizând, a arătat că în mod greșit instanța de apel a obligat-o să restituie intimaților-reclamanți sumele încasate de la aceștia, în baza clauzelor constatate nule, deoarece perceperea dobânzii majorate a fost încasată în conformitate cu prevederile legale.

În drept, a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, acesta a fost întocmit și comunicat părților, cu mențiunea că pot depune punct de vedere la raport, în termen de 10 zile de la comunicare; nicio parte nu și-a exprimat punctul de vedere.

Analizând decizia atacată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate de recurentă, Înalta Curte reține următoarele:

Reținând întrunite exigențele art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanța de apel a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor de la art. 3.11, art. 8.1, rap. la art. 7 lit. a), privind dobânda majorată și scadența anticipată a creditului, inserate în contractul de credit nr. x/23.04.2008. Totodată, a apreciat că reclamanții au dreptul la restituirea sumelor de bani percepute cu titlu de dobândă majorată.

Recurenta-pârâtă a indicat în mod expres motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, precum și atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Circumscris primului motiv de nelegalitate, autoarea căii de atac a susținut că, motivarea instanței de prim control judiciar este confuză în ce privește analiza efectuată asupra clauzei de la art. 3.11 din contract, referitoare la dobânda penalizatoare, întrucât argumentele expuse se referă la un alt tip de dobândă, respectiv cea variabilă.

În acest sens, a mai afirmat că respectiva clauză nu a fost analizată din perspectiva dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Aceste critici sunt însă lipsite de fundament și vădesc o înțelegere precară a considerentelor instanței de apel, în condițiile în care instanța de apel a oferit o motivare de substanță, care a condus la dispoziția dată asupra clauzei privind dreptul băncii de a percepe o dobândă majorată, inserată la art. 3.11 din contract, sens în care a verificat existența fiecărei cerințe care imprimă nulitatea clauzelor, aceasta regăsindu-se la paginile 6-10 din decizie.

Instanța de apel a prezentat argumentat motivele pentru care a constatat caracterul abuziv al sintagmei "rata dobânzii majorată conform deciziei interne a Băncii" inserată la art. 3 pct. 11 din contract, ca urmare a interpretării și aplicării dispozițiilor legale privind protecția consumatorilor, prin raportare la hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene în interpretarea legislației europene în materie, dar și la situația de fapt și probatoriul administrat în cauză.

Așadar, nu se poate reține că analiza devolutivă a fost confuză sau că nu a existat, în măsura în care decizia recurată cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, hotărârea atacată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția, cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Afirmațiile referitoare la faptul că părțile au convenit de comun acord asupra dobânzii majorate și că obligația reclamanților s-a născut în condițiile art. 942 și art. 969 C. civ. din 1864, iar legalitatea perceperii acestui tip de dobândă este reglementată și de O.U.G. nr. 50/2010, adoptată ulterior, nu pot fi constituite în critici de nelegalitate, în măsura în care nu se arată cum se reflectă aplicarea sau interpretarea greșită a legii, în raport cu raționamentul și considerentele instanței de apel.

Următoarele chestiuni criticate, integrate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, în ce privește dispoziția dată asupra clauzei inserate la art. 8.1, rap. la art. 7 lit. a) din contract.

În acest sens, recurenta a afirmat că scopul inserării clauzei îl reprezintă minimizarea prejudiciului și care nu este interzis de lege, aceasta fiind menită să reflecte în sarcina intimaților o conduită corespunzătoare.

A mai relevat că nu sunt îndeplinite cerințele pentru constatarea caracterului abuziv, în raport cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și că cerința transparenței este întrunită, în ce privește clauza vizând scadența anticipată.

Înalta Curte notează că, prin clauzele inserate la art. 8, rap. la art. 7 lit. a) din contract, dreptul pe care recurenta-pârâtă și l-a arogat, de declarare a scadenței anticipate "La apariția oricărui caz de culpă, precum și pentru încălcarea oricăror altor obligații contractuale și, în mod special, în situația prevăzută la art. 2.6 (...)", creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceea că aduce o atingere suficient de gravă situației juridice în care este plasat consumatorul.

În acest sens, se cuvine amintit și considerentul 75 din decizia preliminară dată în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, potrivit căruia "În ceea ce privește existența unui eventual dezechilibru semnificativ, Curtea a apreciat că acesta poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Kiss și CIB Bank, C 621/17, EU:C:2019:820, punctul 51)."

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel în mod just a constatat caracterul abuziv al clauzei privind scadența anticipată, având în vedere că în contract nu sunt prevăzute criterii obiective pe baza cărora banca să declare scadența anticipată a creditului și fiind recunoscut un drept exclusiv și discreționar în favoarea pârâtei, astfel că prevederile evocate aduc atingere echilibrului contractual care trebuie să existe între drepturile și obligațiile părților.

O ultimă chestiune pusă în discuție se referă la ignorarea de către instanța de apel a faptului că această clauză privind scadența anticipată transpune pe tărâm contractual, prevederile art. 1025 C. civ. din 1864, concluzionând că este inadmisibilă o analiză a clauzei.

Înalta Curte notează că această critică a fost invocată omisso medio, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Cum obiectul recursului este reprezentat de decizia instanței de apel, iar susținerile învederate nu au făcut obiectul analizei acestei hotărâri, nefiind cuprinse în motivele de apel, rezultă că susținerile recurentei-pârâte excedează controlului de legalitate ce poate fi realizat în recurs.

Față de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedește legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Înalta Curte constată că sunt incidente prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și că recurentei-pârâte îi aparține culpa procesuală, astfel că va suporta cheltuielile de judecată efectuate în această etapă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 281 din 5 august 2021, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 iunie 2022.