ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1954/2020

Ședința publică din data de 7 octombrie 2020

Deliberând asupra recursului civil de față și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 7.08.2017, sub nr. x/2017, pe rolul Tribunalului Brașov, secția civilă, reclamanții Fundația A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Federația Proprietarilor de Păduri și Pășuni din România - "C." și D., solicitând instanței să dispună încetarea încălcării drepturilor nepatrimoniale al reclamanților, în sensul obligării pârâților de a elimina de pe pagina de internet a pârâtei (www.x.ro) următoarele articole defăimătoare la adresa reclamanților și interzicerea săvârșirii în viitor a unor încălcări similare:

"A.: Să dăm lovitura! Să îi păcălim pe localnici!"; "Corupție cât Yellowstone în Guvernul E."; "F.: Dovada traficului de influență pentru A."; "Românii ăștia sunteți niște țigani. Sunteți mai rău ca în Africa - B. - Coordonator A."; să îi oblige pe pârâți la plata către reclamanți a sumei de 2.250.000 RON, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat acestora prin faptele ilicite menționate.

S-a solicitat, de asemenea ca, în situația pronunțării unei soluții favorabile reclamanților, instanța să instituie, în sarcina pârâților, obligația de a publica hotărârea pe care o va pronunța, pe site-ul C., și să mențină această afișare timp de 180 zile; să oblige pârâții să publice hotărârea ce va fi pronunțată, pe cheltuială proprie, într-un ziar cu acoperire națională și în două cotidiane, cu acoperire regională, timp de trei ediții consecutive, în zonele Vâlcea, Sibiu, Brașov, Argeș și Dâmbovița, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin sentința civilă nr. 232/S/05.11.2018, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Fundația A. și B., în contradictoriu cu pârâții Federația Proprietarilor de Păduri și Pășuni din România, C." și D., și, în consecință, au fost obligați pârâții să înceteze acțiunea de încălcare a drepturilor nepatrimoniale ale părților reclamante, prin eliminarea de pe pagina de internet a C. (www.x.ro) a următoarelor articole defăimătoare la adresa reclamanților și interzicerea săvârșirii în viitor a unor încălcări similare:

"A.: Să dăm lovitura! Să-i păcălim pe localnici!"; "Corupție cât Yellowstone în Guvernul E.!"; "F.: Dovada traficului de influență pentru A."; "Românii ăștia sunteți niște țigani. Sunteți mai rău ca în Africa - B., A."; au fost obligați pârâții să achite, în solidar, reclamanților suma de 50.000 RON cu titlu de daune morale să publice prezenta hotărâre judecătorească, pe site-ul C. - www.x.ro, - timp de 180 zile.

I-a obligat pe pârâți să publice sentința, pe cheltuiala proprie, într-un ziar cu acoperire națională și în două cotidiane cu acoperire regională, timp de trei ediții consecutive, în zonele Vâlcea, Sibiu, Brașov, Argeș și Dâmbovița.

A respins restul pretențiilor formulate de părțile reclamante.

Au fost obligați pârâții să achite, în solidar, reclamanților suma de 32.543 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, precum și a încheierilor de ședință din 01 februarie 2018, 19 februarie 2019, 30 martie 2018 și a celorlalte încheieri prealabile, au declarat apel pârâții Federația Proprietarilor de Păduri și Pășuni din România "C." și D..

Prin decizia civilă nr. 923/Ap/4 iulie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis cererea de apel formulată de apelanții-pârâți Federația Proprietarilor de Păduri și Pășuni din România - C. și D. împotriva sentinței civile nr. 232/S din data de 05.11.2018, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, pe care a schimbat-o în parte și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Fundația A., înregistrată cu numărul x/11.07.2016 în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor al Judecătoriei Brașov, și B., în contradictoriu cu pârâții Federația Proprietarilor de Păduri și Pășuni din România "C.", înregistrată cu numărul x/2012 în Registrul Federațiilor al Tribunalului Vâlcea, și D..

S-a respins cererea de apel îndreptată împotriva încheierilor de ședință din 01.02.2018, 18.02.2018, 30.03.2018 și a celorlalte încheieri premergătoare, formulată de către apelanții-pârâți Federația Proprietarilor de Păduri și Pășuni din România - C. și D..

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, au declarat recurs reclamanții Fundația A. și B., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce privește admiterea apelului intimaților - pârâți și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au susținut, în esență, următoarele critici:

Toate condițiile angajării răspunderii delictuale ale intimaților - pârâți sunt îndeplinite în speță; instanța de apel a ignorat faptul că intimații - pârâți nu au administrat nicio probă aptă a demonstra faptele menționate prin articolele și comunicările publice defăimătoare ale acestora.

În doctrina și jurisprudența aplicabilă limitelor dreptului la liberă exprimare, s-a arătat că "persoanelor care fac afirmații referitoare la fapte obiective li se poate cere în mod legitim să dovedească adevărul acestora."

Contrar acestui principiu, instanța de apel a considerat drept o simplă "judecată de valoare" și a validat diseminarea informațiilor privind un potențial "trafic de influență", deși intimații-pârâți nu au administrat nici o probă aptă a demonstra vreun trafic de influență real sau faptul că reclamanta ar fi avut vreo implicare reală în numirea secretarilor de stat, ceea ce confirmă temeinicia cererii de chemare în judecată.

Nu în ultimul rând, ceea ce pentru instanța de apel reprezintă simple "judecăți de valoare" ale C., expuse public, pentru recurenții reclamanți, reprezintă o gravă atingere adusă reputației profesionale, atât față de publicul din România, cât și față de partenerii internaționali, al căror sprijin le este absolut necesar pentru continuarea activității de conservare a mediului în România. Raportat la gravitatea acestor afirmații, este evidentă disproporționalitatea dintre necesitatea asigurării dreptului intimaților-pârâți la libera exprimare față de necesitatea protejării dreptului recurenților la onoare și demnitate.

Recurenții - reclamanți recunosc corectitudinea dezvoltărilor jurisprudențiale ale Curții Europene privind libertatea de exprimare, condițiile exercitării acesteia și limitele sale, la care se referă instanța de apel, însă consideră că această instanță nu a făcut aplicarea corectă și obiectivă a acestora la situația de fapt, alegând să ignore și să legitimeze, într-un mod absolut surprinzător, conduite ale intimaților-pârâți, precum: sustragerea de documente private, cu violarea corespondenței recurenților-reclamanți, utilizarea ilegală, distorsionarea intenționată a conținutului unor documente aparținând reclamanților, diseminarea de informații false cu privire la activitatea acestora, de natură a afecta desfășurarea activității în România.

De asemenea, instanța de apel le-a recunoscut intimaților-pârâți o calitate sui generis de "jurnaliști", implicând "o protecție mai largă a dreptului de liberă exprimare, la fel ca și în cazul protecției recunoscute jurnaliștilor", fără a se preocupa sau a lua în considerare conduita intimaților-pârâți, în total dezacord cu etica jurnaliștilor profesioniști (violarea corespondenței, neverificarea veridicității informației furnizate, denaturarea intenționată a informației etc.).

Recurenții au considerat că jurisprudența Curții Europene, invocată de instanța de apel, nu poate fi aplicată în cauză, în favoarea intimaților-pârâți, având în vedere că faptele și constanța acestora, care au îmbrăcat forma unei campanii de denigrare, nu pot fi scuzate, prin invocarea "toleranței" și a "mentalității deschise" într-o societate democratică.

Astfel, oricât de obișnuiți ar fi cu exercițiul democratic al libertății de exprimare, nu pot accepta intensitatea și gravitatea conduitei intimaților-pârâți ca pe niște aspecte firești, deoarece acestea depășesc limita exercițiului drepturilor intimaților-pârâți, încălcându-le drepturile lor, conform celor detaliate în cererea de chemare în judecată.

Mai mult, faptele intimaților au produs efecte mult mai puternice decât acelea de a "lovi, șoca sau neliniști statul sau un segment oarecare al populației", acestea fiind îndreptate nu neapărat asupra statului sau a unei categorii mai largi a populației, ci direct asupra reclamanților, cu scopul de a distruge activitatea și reputația lor în România, și conțin informații denaturate.

În legătură cu toate acțiunile intimaților-pârâți, instanța de apel a ignorat faptul că exercițiul drepturilor individuale nu se poate realiza decât până la lezarea drepturilor altora.

În doctrină, s-a arătat că "Omul își desfășoară activitatea în societate, motiv pentru care, în exercitarea drepturilor sale, își vede, în mod natural, limitate propriile drepturi de drepturile similare ale celorlalți membri ai societății."

Astfel, alineatul al doilea al art. 75 C. civ. are în vedere exact situațiile în care, prin exercitarea propriilor drepturi, o persoană ar putea aduce atingere drepturilor altuia. Asemenea atingeri nu vor fi considerate încălcări ale drepturilor altuia, deci nu vor fi sancționabile, dacă au fost comise în exercitarea propriilor drepturi și libertăți constituționale.

Pentru ca asemenea situații să se încadreze în limitarea prevăzută de textul citat, este necesar ca exercitarea propriilor drepturi și libertăți constituționale să îndeplinească o dublă condiție: exercitarea să se facă cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte. Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, vom fi în prezența abuzului de drept.

Mai mult, reclamanții consideră că art. 75 C. civ. nu este aplicabil, deoarece faptele intimaților-pârâți nu se pot încadra în nicio prevedere a dreptului intern (legea română) sau a dreptului internațional public (convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte).

Instanța de apel a aplicat, în mod eronat, la situația de fapt considerațiile jurisprudențiale corecte ale Curții Europene privind interpretarea anumitor articole (art. 8, 10 Convenție).

Instanța de apel nu a făcut aplicarea corectă a principiilor Curții Europene la situația de fapt, ignorând sustragerea, utilizarea ilegală și distorsionarea intenționată a conținutului unor documente.

Astfel intimații - pârâți au ignorat cu desăvârșire orice "îndatoriri și responsabilități", în legătură cu comunicările privind Fundația și au omis să "acționeze cu bună-credință, astfel încât să transmită informații exacte și demne de încredere, cu respectarea deontologiei jurnalistice".

Astfel, intimații - pârâți nu au cercetat acuratețea informațiilor furnizate și nu au urmărit verificarea acestora din trei surse, nu au consultat recurenții - reclamanți cu privire la veridicitatea afirmațiilor exprimate, nu au permis participarea recurenților - reclamanți la întâlnirea de la Șercăița și nu au acordat recurenților - reclamanți un drept la replică.

Reclamanții au reiterat informațiile furnizate în cererea de chemare în judecată, conform cărora, ulterior inițierii primelor atacuri ale intimaților - pârâți împotriva Fundației, recurenții - reclamanți au transmis acestora o invitație, în aprilie 2016 și, încă o dată public, în data de 28.11.2016, pentru stabilirea unei întâlniri și informarea acestora cu privire la activitățile Fundației în România. Scopul acestei invitații a fost lămurirea oricăror potențiale neînțelegeri cu privire la misiunea în domeniul ecologiei (respectiv protecția pădurilor contra defrișărilor ilegale, crearea de alternative economice pentru dezvoltarea comunităților locale din arealul geografic al potențialului Parc National Munții Făgăraș, după modele aplicate cu succes pe plan internațional).

Ca o dovadă evidentă atât a relei-credințe, cât și a ignorării cu desăvârșire a oricăror "îndatoriri și responsabilități", C. nu a dat niciodată curs invitației, chiar dacă Fundației a dorit să asigure un grad ridicat de transparență cu privire la activitatea sa, prin discutarea oricăror aspecte într-o întâlnire directă. Din contră, C. a pus în mișcare o campanie, sistematică și organizată, de diseminare a unor informații false, a cărei sancționare face obiectul acestei cauze.

În acest context, consideră că activitățile intimaților - pârâți nu pot fi circumscrise unei veritabile dezbateri, câtă vreme aceștia nu au dorit să participe la vreun dialog cu recurenții - reclamanți, ci, din contră, au preferat să recurgă la metode ilicite pentru sustragerea corespondenței lor interne și prelucrarea acesteia, în sensul de a le distruge imaginea.

În Cauza Steel &Morris vs. Marea Britanie, par. 89, Curtea a recunoscut dreptul ONG-urilor de a emite opinii cu privire la teme de interes public:

"într-o societate democratică, și grupurile mici și informate de campanie (...) trebuie să poată să își desfășoare eficient activitatea" și că, există un interes public puternic în a da posibilitatea unor asemenea grupuri și indivizi, din afara grupurilor principale (în engleză "mainstream"), să contribuie la dezbaterea publică, prin diseminarea de informații și idei de interes public."

Cu toate acestea, nicio interpretare corectă și obiectivă a dezvoltărilor jurisprudențiale ale Curții Europene (mai ales de către o instanță a unui stat membru al Consiliului Europei) nu poate implica ideea că, în contextul exprimării lor publice, aceste entități pot sustrage, în mod ilicit, informații private și vehicula informații false cu privire la anumite persoane, de natură a leza reputația profesională sau personală a acestora.

În acest sens Curtea Europeană a statuat, în numeroase cauze că:

"presa trebuie să nu încalce anumite limite, în special cele privind reputația și drepturile altora și nevoia de a preveni divulgarea informațiilor confidențiale (Bladet Tromso și Stensaas v. Norvegiei, par. 59). Garanția prevăzută de art. 10 în favoarea jurnaliștilor, la reportarea situațiilor de interes general, este supusă condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, pentru a furniza informații precise și de încredere, conform eticii jurnalistice (Bladet Tromso and Stensaas, par. 65), iar același principiu trebuie să se aplice și altora care se implică în dezbateri publice".

Este evidentă reaua-credință a intimaților, câtă vreme aceștia au obținut corespondența internă a Fundației, prin mijloace nelegale, și, ulterior, au denaturat conținutul acesteia, în cadrul unei campanii complexe de denigrare a activității recurenților-reclamanți.

Ansamblul conduitelor intimaților - pârâți demonstrează că aceștia nu au acționat în conformitate cu regulile specifice profesiei de jurnalist, motiv pentru care nu se pot prevala de drepturi decurgând din această calitate.

Reclamanții au susținut că instanța de apel a aplicat, în mod eronat, la situația de fapt testul echilibrului propus de Curtea Europeană în Cauzele Von Hannover vs. Germania și Axel Springer AG vs. Germania, respectiv că instanța de apel a făcut o aplicare eronată a criteriilor pentru punerea în balanță a dreptului la libertatea de exprimare și a dreptului la respectarea vieții private.

În ceea ce privește aceste criterii, recurenții au formulat următoarele argumente:

Recurenții-reclamanți au fost de acord cu faptul că activitatea lor se circumscrie perfect unor teme majore, de interes public național și internațional, în domeniul protecției mediului. Acesta este motivul pentru care, în activitatea lor, se conduc după principiul transparenței și a dialogului cu societatea civilă, dovada fiind invitațiile repetate adresate C., pentru a explica scopurile acțiunii lor în România.

Însă, contrar celor reținute de instanța de apel, nu consideră că articolele publicate, pe site-ul www.x.ro, pot fi privite ca niște dezbateri normale de interes public, referitoare la protecția mediului și tăierile ilegale de păduri, deoarece informația diseminată de către C. și D. nu a fost verificată, este rezultatul unei acțiuni ilicite de sustragere de documente și a reprezentat o campanie de denigrare concentrată împotriva recurenților - reclamanți, în cadrul căreia s-au adus acuze fățișe de corupție și trafic de influență, fără niciun fundament legal, articolele incriminate încercând să creeze aparența unei relații ilegale între Fundație și Ministrul Mediului Apelor și Pădurilor de la acel moment, doamna F..

De asemenea, intimații - pârâți au afirmat că, din corespondența privată a Fundației, ar rezulta că aceasta ar fi avut un rol în numirea domnilor G. și H., în calitate de secretari de stat, acuzându-i, fără fundament, de corupție și trafic de influență.

În legătură cu aceste acuzații, complet neîntemeiate, intimații nu au furnizat nicio dovadă și au confirmat, prin susținerile din fața instanței de fond, că nu au inițiat absolut nici un demers administrativ ori judiciar pentru dovedirea acestor acuzații deosebit de grave, fiind de domeniul evidenței că aceștia, în realitate, nu au dorit să furnizeze informații exacte, circumscrise unei dezbateri veridice.

Instanța de apel, în mod greșit, a reținut că acțiunile intimaților - pârâți ar privi defrișările ilegale ori protecția mediului în general, câtă vreme activitatea Fundației în România urmărește tocmai prevenirea tăierilor ilegale, prin instituirea celor mai bune practici de protecție, confirmate la nivel internațional, sens în care Fundația a susținut crearea "Parcului Național Munții Făgăraș".

În concluzie consideră că interesul general a fost grav lezat și prejudiciat prin aceste acțiuni ale intimaților - pârâți și, nicidecum servit, atât timp cât activitatea lor a fost prezentată denaturat. Astfel, populația din zonele în care Fundația este activă a fost indusă în eroare de către intimații - pârâți, inclusiv cu privire la oportunitățile de dezvoltare locală propuse de ei, al căror caracter profund benefic a fost confirmat la nivel mondial.

Reclamanții consideră că instanța de apel, în mod eronat, a reținut că notorietatea domnul B. și a Fundației ar reprezenta o justificare automată pentru limitarea dreptului la viață privată, în sensul de a îndritui intimații - pârâți să profereze informații profund defăimătoare la adresa acestora, precum și conduita ilicită a acestora, constând în sustragerea corespondenței private.

Considerațiile de ordin general reținute de instanța de apel nu pot fi interpretate în favoarea intimaților, fiind de domeniul evidenței că domnul B. nu a acționat, la momentul reprezentării Fundației, în calitate de persoană publică, ci de manager privat al Fundației ori că scopurile Fundației în România ar avea vreo legătură cu "probleme politice sau crime săvârșite" sau "probleme legate de sport sau artiști ai scene".

Chiar dacă o anumită corespondență se referă la aspecte profesionale, atât timp cât aceasta este în domeniul privat al unei persoane, sustragerea ei reprezintă tot o încălcare a vieții private, în sensul art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Faptele intimaților - pârâți nu au privit activitățile publice ale Fundației ori ale domnului B., ci tocmai detalii din viața privată a recurenților, în înțelesul practicii Curții Europene din cauzele Von Hannover, pct. 63, și Standard Veriags GmbH, pct. 47, citate de instanța de apel în mod generic, fără a fi însă aplicate în această cauză.

Reclamanții au reiterat, așadar, că, astfel cum se poate observa din conținutul articolelor defăimătoare ale intimaților - pârâți, aceștia și-au fundamentat atacurile, în principal, pe corespondența internă a Fundației și a domnului B. care nu fusese în nici un fel dezvăluită publicului până la acel moment.

În acest context, consideră că nu există absolut nici un fundament pentru a se reține incidența practicii Curții Europene în Cauza Axel Springer AG vs. Germania, corespondența lor internă fiind protejată de dreptul la viață privată, potrivit regulii generale în materie.

Mai mult, din conținutul corespondenței lor interne (cu precădere Minuta Fundației), se poate observa că aceasta conține și exprimările unor alte persoane din cadrul Fundației, în afară de domnul B., al căror drept la viață privată a fost, de asemenea, încălcat în mod flagrant, prin difuzările neautorizate ale intimaților. Este de domeniul evidenței că aceste persoane nu au apărut în spațiul public din România, neputându-se, așadar, considera că ar fi "persoane publice" și că ar exista vreo justificare pentru diseminarea conversațiilor private ale acestora.

Instanța de apel a reținut, complet fără fundament, că "informațiile incriminate au făcut deja obiectul unei publicări anterioare, câtă vreme această afirmație este complet contrară realității.

Astfel cum a rezultat și din declarațiile martorilor I. și J., articolele de presă ale acestor persoane au vizat alte aspecte decât corespondența lor internă.

De asemenea, articolele de presă ale acestor jurnaliști nu pot fi considerate ca fiind relevante în această cauză și având în vedere că principala acuzație care se aduce recurenților de către intimați este că ar fi săvârșit fapte penale, în legătură cu activitatea ministrului mediului din guvernul tehnocrat, precum și cu numire a doi secretari de stat.

Or, este de domeniul evidenței că jurnaliștii I. și J. nu au raportat cu privire la aceste aspecte și nici nu se pot substitui organelor abilitate prin lege să dispună cu privire la aceste aspecte. Mai mult, nici probele video depuse de către intimații - pârâți nu pot susține teza conform căreia "E-mail Boitani" - Anexa 5, acțiune fond; "E-mail K." - Anexa 7, Minuta Fundației Anexa 13 ar fi fost anterior publicate în spațiul public, acest aspect nefiind, de altfel, nici susținut de către intimați la momentul depunerii acestor probe video.

Reclamanții consideră că instanța de apel a săvârșit o gravă eroare la momentul la care a reținut că modalitatea de obținere a corespondenței private a recurenților - reclamanți (în mod ilicit, fără acordul recurenților - reclamanți precum și denaturarea cu vădită rea-credință a acesteia) ar fi în consonanță cu practica Curții Europene.

Astfel cum s-a confirmat în cauză, intimatul - pârât D. a declarat, la interogatoriu, că ar fi intrat în posesia acestei corespondențe interne de la un terț și că nu a obținut ori urmărit vreodată să obțină acordul recurenților.

În acest context, este de domeniul evidenței că, în cauză, recurenții - reclamanți nu au urmărit neapărat aflarea identității sursei intimatului - pârât, ci, astfel cum au detaliat prin cererea de chemare în judecată, de a sublinia că intimații - pârâți nu au obținut, de la ei sau cu acordul lor, dreptul de a difuza și de a denatura conținutul corespondenței lor interne.

De asemenea, consideră complet abuzivă invocarea protecției jurnalistice a surselor de către intimații - pârâți, ca unic temei pentru exonerarea acestora de la fapta ilicită a sustragerii corespondenței.

Practic, instanța de apel a validat argumentul, complet nefondat, al intimaților, în sensul că, dacă aceștia nu au dorit să indice modalitatea în care au efectuat sustragerea, atunci aceștia nu ar mai trebui pedepsiți, situație care nu poate fi acceptată și care echivalează cu o legitimare a comportamentului ilicit al intimaților și o denegare de justiție pentru reclamanți.

De asemenea, reclamanții nu înțeleg cum instanța de apel a putut ajunge la concluzia că această conduită a intimaților - pârâți ar putea îndeplini condiția bunei-credințe.

În acest context, este evident că paragraful din Cauza Papaianopol vs. România - "în orice caz, astfel cum s-a subliniat anterior, relevant sub acest aspect este ca persoana în cauză să acționeze cu bună-credință, or, Curtea Europeană a precizat, în cauza Papaianopol vs. România, că această condiție a bunei credințe este îndeplinită atunci când "reclamantul s-a implicat în mod activ în procesul său, a fost prezent la ședințele publice și s-a oferit mereu să dovedească adevărul afirmațiilor sale, iar comportamentul său examinat în general demonstrează că a acționat cu bună-credință, convins că informează publicul cu privire la o dezbatere de interes general" -, menționat de către instanța de apel, nu este relevant, deoarece este evident că implicarea pârâtului D. în mod activ în procesul său și prezența sa la ședințele publice nu pot legitima conduita sa față de Fundație.

Prin refuzul constant de a dezvălui modalitatea prin care a obținut documente și corespondența privată a reclamantului se dovedește exact nesinceritatea și reaua-credință a intimaților - pârâți, nicidecum buna lor credință.

Reclamanții consideră că "natura și gravitatea sancțiunilor impuse" intimaților - reclamanți de către instanța de fond sunt proporționale cu pericolul social al faptelor săvârșite de aceștia, neexistând niciun criteriu pentru cenzurarea acestor sancțiuni de către instanța de apel.

Astfel, recurenții consideră că eliminarea de pe site-ul nostrasilva.ro a articolelor defăimătoare, coroborat cu publicarea sentinței instanței în publicații relevante, împreună cu acordarea unei despăgubiri materiale modice reprezintă o reparație justă a prejudiciului lor, în consonanță cu criteriile identificate în practica Curții Europene.

Intimații au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului formulat de reclamanți și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate.

În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 1 iulie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă Fundația A. și recurentul - pârât B. împotriva deciziei civile nr. 923/Ap/2019 din 4 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 7 octombrie 2020, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor și a apărărilor formulate în cauză, precum și prin raportare la dispozițiile legale interne și convenționale relevante, Înalta Curte constată că recursul exercitat de reclamanții Fundația A. și B. este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin demersul judiciar declanșat în cauza dedusă judecății, reclamanții au solicitat instanței antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților Federația Proprietarilor de Păduri și Pășuni din România - C. și D., pentru atingerea adusă dreptului la viață privată, în componentele sale privind dreptul la onoare, imagine și demnitate a reclamanților, susținând că, pe blogul www.x.ro, au fost publicate o serie de articole, având următoarele titluri:

""A.: Să dăm lovitura! Să îi păcălim pe localnici!"; "Corupție cât Yellowstone în Guvernul E."; "F.: Dovada traficului de influență pentru A."; "Românii ăștia sunteți niște țigani. Sunteți mai rău ca în Africa - B. - Coordonator A.", accesând și utilizând în mod ilegal corespondența electronică privată a reclamanților.

Prima instanță a admis în parte cererea de chemare în judecată, apreciind, în esență, că are caracter ilicit fapta pârâților de a accesa corespondența privată a reclamanților și de a o publica în mijloacele de comunicare în masă, însoțită de o interpretare de natură a acredita ideea săvârșirii de către aceste părți a unor acțiuni contrare legii. Prin urmare, libertatea de expresie nu poate fi folosită ca temei al săvârșirii unei ilegalități și nici nu poate constitui motiv de exonerare de răspundere a unei persoane care a săvârșit o faptă ilicită.

Spre diferență, instanța de apel, interpretând și aplicând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia libertății de exprimare, a apreciat că toate articolele publicate pe site-ul www.x.ro se înscriu în contextul unor dezbateri de interes public, referitoare la protecția mediului și tăierile ilegale de păduri, subiecte de actualitate, atât la data publicării articolelor incriminate, cât și în prezent, iar, în speță, nu s-a dovedit că pârâtul D. ar fi accesat, fără drept, sistemul informatic aparținând reclamantei în vederea difuzării emailurilor private, ci aceste emailuri i-ar fi fost puse la dispoziție de o altă persoană, a cărei identitate nu a fost dezvăluită; astfel încât dreptul la liberă exprimare al pârâților trebuie să prevaleze asupra dreptului la viață privată a reclamanților.

Sub un prim aspect, pentru a fixa coordonatele analizei de legalitate a recursului, trebuie subliniat că, în actuala reglementare procesual civilă, se consacră în mod expres, în dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. (recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile), natura recursului de a fi o cale de atac exclusiv de legalitate, iar nu de netemeinicie.

Tot astfel, având în vedere cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi) și prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, respectiv dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel, aceste texte legale consacrând principiul disponibilității, ca principiu fundamental al procesului civil, dreptului procesual de dispoziție al părții corespunzându-i obligația instanței de a se pronunța exclusiv asupra a ceea partea a înțeles să supună judecății prin cererea sa, formulată în condițiile legii, instanța de recurs constată că demersul judiciar al reclamanților este fundamentat pe o răspundere civilă delictuală pentru atingerea adusă drepturilor personale nepatrimoniale, constând în onoare, demnitate, drept la propria imagine, ca elemente ale dreptului la viață privată, și nu pe încălcarea dreptului la corespondență, ca o componentă distinctă.

În consecință, obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurenți, îl constituie aplicarea normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie la situația de fapt deplin stabilită și pe care nimeni nu o contestă în cauză, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere coexistența dreptului la liberă exprimare și a dreptului la viață privată, invocate de către părțile litigante, prin prisma normelor legale interne și a dispozițiilor art. 8 și 10 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În drept, dispozițiile art. 1349 C. civ. statuează că: Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (…).

Conform prevederilor art. 1357 C. civ., Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

Noul C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, în acord cu dispozițiile constituționale și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și cu jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțe și instituțiile statului, în temeiul art. 1 și 46 din Convenție.

Art. 70 C. civ. prevede că: Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75.

Potrivit art. 71 alin. (1) și (2) C. civ.: Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Conform dispozițiilor art. 72 C. civ.: (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că: (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.

Potrivit art. 252 C. civ.:

"Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică."

Articolul 10 din Convenție prezintă următorul conținut: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești".

Dispozițiile art. 8 din Convenție prevăd următoarele:

"Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora".

Printr-o primă critică, expunând majoritar argumente faptice, recurenții invocă faptul că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 75 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a ignorat faptul că intimații nu au administrat nicio probă aptă a demonstra faptele menționate prin articolele și comunicările publice pretins defăimătoare ale acestora.

Or, pentru a analiza această critică, trebuie făcută, din perspectivă convențională, o distincție între imputarea unor fapte determinante, ce implică obligația de a furniza o bază factuală suficientă, și emiterea unor judecăți de valoare care, deși nu trebuie să fie lipsite total de o bază reală, sunt supuse, în special, probei bunei-credințe (a se vedea în acest sens, hotărârile Radio France și alții c. Franței, par. 37; Dalban c. României, par. 49 - 50; Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei, par. 65 și urm.).

În litigiul dedus judecății, putem distinge cel puțin două nivele de imputare - afirmații factuale, obiective - și un tărâm al judecăților de valoare.

Instanța de recurs apreciază însă că, inclusiv pe terenul imputărilor factuale, în principiu, unui jurnalist nu trebuie să i se pretindă administrarea unor probe de aceeași valoare sau semnificație probatorie ca cele administrate într-un proces penal, ci faptele pe care le aduce la cunoștința publicului, dacă au natura unor fapte determinate, obiective trebuie să se sprijine pe o bază factuală suficientă care să îl determine, în exercitarea dreptului la liberă exprimare, dar, corelativ, și a dreptului membrilor societății de a primi informații reale, veridice despre subiecte de interes general, să le facă publice.

În acest context, instanța de apel, într-o analiză minuțioasă a conținutului articolelor imputate pârâților, a reținut că articolul menționat prezintă informații factuale necontestate, respectiv că secretarii de stat G. și H. au fost membrii în consiliul director al Fundației A., că Guvernul României a preluat o inițiativă ce a aparținut și a fost susținută, inițial, de această fundație privată și că, prin nota 5913/ C. proc. pen. din 6.09.2016, aprobată de Ministrul Mediului, reclamantul B. a fost numit în grupul de lucru pentru speciile urs, lup, râs și pisică sălbatică. Acestea sunt fapte și ele nu pot fi contestate.

În schimb, instanța de apel a apreciat că titlul articolului, care se referă la existența unui trafic de influență în favoarea fundației reclamante, reprezintă o judecată de valoare care se fundamentează pe informațiile factuale menționate anterior, nefiind, așadar, lipsită de orice fundament.

Referitor la articolul postat în data de 19.10.2016 și intitulat "Corupție cât Yellowstone în Guvernul Coloș’’, se constată că sunt indicate data și modalitatea în care a dobândit personalitate juridică reclamanta A., compunerea organelor de conducere ale acesteia, cu arătarea naționalității membrilor ce alcătuiesc aceste organe.

De asemenea, în cuprinsul acestui articol, sunt redate, din nou, informațiile vizând achiziția de teren împădurit de către reclamantă și este inserată informația că, odată cu învestirea Guvernului E., fundația reclamantă a reușit să promoveze trei "tehnocrați" în Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, anume, doi secretar de stat și un ministru, respectiv, pe G., H. și F. - care au activat în cadrul fundației reclamante sau în cadrul fundațiilor care au derulat proiecte împreună cu aceasta.

De asemenea, în cadrul acestui articol, se arată că, pentru punerea în aplicare a proiectului Parcul Național Munții Făgăraș, ministrul F. a efectuat deplasări cu elicopterul în zonă, refuzând să precizeze sursa finanțării acestor deplasări, și că, dată fiind amploarea campaniei de imagine pe care acesta a declanșat-o, se ajunge la concluzia că implementarea acestui proiect este obiectivul nr. 1 al ministrului.

Se mai menționează conținutul e-mailului trimis, la data de 11.12.2015, de K. către membrii Consiliului Director al reclamantei, cu comentariul că acesta dezvăluie modul în care fondatorii A. "gândesc strategia poziționării organizației în România", subliniind că unul din scopurile fundației ar fi să găsească 1,2 români bine poziționați care pun preț pe istoria naturală și care ar putea deschide uși în comunitățile înstărite și corporate. Așadar, trebuie remarcat, că, în conținutul articolului, sunt oferite informații factuale, necontestate de nici una dintre părți, reclamanții fiind, de fapt, afectați de titlul articolului, prin intermediul căruia s-ar sugera că există fapte de corupție în guvernul E..

Or, în aplicarea jurisprudenței Curții Europene relevante, instanța de apel a reținut că nu poate, în sine, să ridice o problemă faptul că, în titlul articolului, au fost folosite anumite expresii, destinate, în mod verosimil, să capteze atenția publicului, atât timp cât, în conținutul articolului, sunt prezentate informații veridice (cauza Flinkkilä și alții c. Finlandei).

Totodată, articolul "A.: Să dăm lovitura! Să-i păcălim pe localnici!’’, postat pe site-ul C., în data de 24.01.2017, începe cu următoarea mențiune: "consemnarea dezbaterilor din cadrul unei ședințe a consiliului director al Fundației A. demonstrează adevărata abordare a proiectului de acaparare a teritoriului României’’ și se arată, apoi, că, în cadrul acestei ședinței, reclamantul B. a spus: "este momentul potrivit să intervenim și să dăm lovitura cu primul mare lot de teren de aproape 4.000 ha, din mai multe loturi de teren ale Obștii Rucăr".

În ceea ce privește imputarea faptului că traducerea din limba engleză a pasajelor din minuta întocmită cu ocazia ședinței a consiliului director al Fundației ar fi fost distorsionată, aspect, de asemenea, de temeinicie, iar nu de nelegalitate, se poate reține, astfel cum s-a subliniat și în fața instanței de recurs, că variantei în limba română a acestei traduceri, i-a fost atașată varianta în limba engleză, ceea ce tinde la demonstrarea bunei-credințe a pârâților, în demersul de informare a publicului, interesat de acest subiect.

Totodată, în cuprinsul acestui articol, s-a mai menționat chestiunea referitoare la achiziționarea terenurilor deținute de obști, fiind precizat că membrii acestora nu au voie să-și vândă obștile nimănui din afara obștii și s-a sugerat ca fundația reclamantă să devină membru în obște, pentru a cumpăra proprietăți de la alți proprietari și a dobândi rapid o majoritate. Faptul că, ulterior, s-a procedat în acest mod, pentru a achiziționa terenuri ce aparțineau obștilor, rezultă din cuprinsul sentințelor civile nr. 216/2018 și 3124/2018 ale Judecătoriei Câmpulung, prin intermediul cărora s-a constatat nulitatea absolută a unor hotărâri ale adunărilor generale, prin care au fost primite, în calitate de membri, anumite persoane juridice, ce nu aveau calitatea de moșnean, ceea ce presupune că afirmațiile pârâților referitoare la modul de dobândire a unor terenuri forestiere de către societățile comerciale controlate de reclamantul B. nu sunt chiar lipsite de orice fundament.

Având în vedere toate aceste argumente ale instanței de apel și principiile aplicabile în domeniul distincției enunțate, instanța de recurs apreciază că, în cauză, nu se poate decela nici un viciu de nelegalitate a deciziei pronunțate din perspectiva analizată.

În conexiune cu aspectele deja analizate, ce se raportează, de asemenea, la dispozițiile art. 75 alin. (2) C. civ., recurenții impută instanței de apel faptul că a ignorat că exercițiul drepturilor individuale nu se poate realiza decât până la lezarea drepturilor altora.

În enunțarea acestei critici, recurenții invocă, mai întâi, doctrina juridică privind interpretarea art. 75 alin. (2) C. proc. civ., pentru ca, ulterior, într-o argumentație contradictorie, să susțină că art. 75 alin. (1) și (2) nu este aplicabil în speța dedusă judecății, deoarece faptele intimaților nu se pot încadra în nicio prevedere din dreptul intern sau internațional.

În acest punct, instanța de recurs reține că are valoare de principiu, legal consacrat, faptul că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ele ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane.

Însă, sub un prim aspect, din examinarea considerentelor deciziei recurate, rezultă, în mod evident, contrar alegațiilor reclamanților, că instanța de apel nu a ignorat dispozițiile art. 75 alin. (2), ci analiza sa s-a circumscris modului în care dreptul la viață privată, invocat de reclamanți, interacționează cu dreptul la libertatea de exprimare, ai cărui titulari sunt pârâții, limitelor acestui drept, prin prisma elementelor esențiale dezvoltate de jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului în această materie, instanța de apel concluzionând că dreptul la liberă exprimare al pârâților trebuie să prevaleze în raport cu dreptul la protejarea vieții private a reclamanților.

Sub un al doilea aspect, recurenții nu explică în ce fel, dacă art. 75 C. civ. nu ar fi aplicabil, se poate susține, în cadrul aceleiași critici și chiar prioritar, aplicarea greșită a acestor dispoziții legale.

În consecință, din perspectiva criticilor formulate de recurenții reclamanți privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 75 alin. (2) C. civ., instanța de recurs apreciază că, în mod corect, a stabilit instanța de apel că dreptul la libera exprimare a pârâților a fost exercitat în limitele sale interne, cu consecința stabilirii inexistenței caracterului ilicit al faptelor imputate pârâților și, deci, a neîndeplinirii cumulative a cerințelor legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a acestora.

Pe planul interpretării și aplicării dispozițiilor convenționale, raportat la criticile concrete ale recurenților sub acest unghi, instanța de recurs va face următoarele considerații:

O primă critică a recurenților în acest sens s-a raportat la aplicarea, în mod eronat, a considerațiilor Curții Europene a Drepturilor Omului privind interpretarea art. 8 și 10 ale Convenției, la situația de fapt din speță.

Or, este evident că, prin această critică, în care se reiterează aspecte de fapt și argumente ale cererii de chemare în judecată, și se solicită instanței de recurs reaprecierea acestei situații de fapt, în ceea ce privește buna-credință a intimaților, recurenții nu formulează veritabile critici de nelegalitate care să poată fi supuse cenzurii instanței de recurs, ci critici de netemeinicie care sunt incompatibile cu structura și natura recursului, consacrată în mod expres în dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

O altă critică a recurenților a vizat aplicarea eronată la situația de fapt a testului echilibrului "propus" de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele von Hannover contra Germaniei și Axel Springer AG contra Germaniei.

În acest context, instanța de recurs apreciază că examinarea cauzei trebuie realizată din perspectiva echilibrului între cele două drepturi, deopotrivă garantate, verificând dacă, prin fapta imputată, intimații s-au plasat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 care garantează dreptul la libertate de exprimare, cu consecința încălcării dreptului la viață privată al reclamanților, garantat de art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenției, și dreptul la viață privată, consacrat de art. 8 al Convenției, sunt protejate în mod egal de lege și nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanțele naționale trebuie să cântărească cu atenție interesele concurente aflate în joc, iar atunci când examinează necesitatea ingerinței în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputației sau drepturilor altora, Curții Europene i se poate solicita să verifice dacă autoritățile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenție și aflate în conflict în anumite cauze și dacă motivele pe care autoritățile interne le-au invocat pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante și suficiente (a se vedea, în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 și cauza Cicad c. Elveției, hotărârea din 7 iunie 2016).

Instanța de recurs apreciază că articolul 8 este aplicabil în cauza dedusă judecății, pentru considerentele ce vor succede.

Plecând de la premisa că noțiunea de viață privată este o noțiune autonomă, ce nu poate fi supusă unei definiri exhaustive, s-a afirmat că aceasta are un conținut care variază, în funcție de epoca la care se raportează, de societatea în care individul trăiește și chiar de apartenența acestuia la un anumit grup social.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea evolutivă a dispozițiilor art. 8, a apreciat, în jurisprudența sa, că viața privată are două componente structurale - viață privată intimă, raportată la sfera intimă a individului și viață privată socială, respectiv dreptul persoanei de a stabili și dezvolta relații cu semenii săi.

Așa fiind, nu există nicio rațiune de principiu care să conducă la concluzia excluderii activității profesionale din noțiunea de viață privată, în sensul art. 8 al Convenției, pentru că, în ultimă instanță, majoritatea oamenilor au posibilitatea ca, la locul lor de muncă, să stabilească legături cu lumea exterioară (a se vedea, în acest sens, cauza Niemietz contra Germaniei, hotărârea din 16 decembrie 1992, par. 29; cauza Campagnano contra Italiei, hotărârea din 23 martie 2006, par. 53).

Mai mult, s-a afirmat că există o zonă de interacțiune între individ și terți, zonă care, fie și într-un context public, poate ține de viața privată a unei persoane (cauza Von Hannover contra Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 50).

Noțiunea de corespondență, inclusiv cea privind activitatea profesională, și mesajele electronice intră, de asemenea, sub protecția art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (cauza Niemietz contra Germaniei, precit.; cauza Halford c. Marii Britanii, hotărârea din 25 iunie 1997), însă, pentru considerentele deja expuse privind limitele obiective ale judecării cauzei, fixate prin efectul introducerii cererilor formulate de reclamanți, deci, inclusiv prin efectele recursului, aceasta nu comportă o analiză distinctă, ci analiza sa se grefează pe limitele exercitării dreptului la liberă exprimare.

Tot astfel, articolul 10 este aplicabil în cauza dedusă judecății, întrucât atât intimatul pârât D., cât și intimata pârâtă Federația Proprietarilor de Păduri și Pășuni din România "C." sunt titulari ai dreptului la libertatea de exprimare.

În acest punct, trebuie subliniat că recurenții au susținut faptul că intimatul pârât nu are calitatea de jurnalist, iar acesta a susținut, în fața instanței de recurs, că nu este un jurnalist, în sensu