ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1667/2020

Ședința publică din data de 17 septembrie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. x/2017 la 08.02.2017, petentul A. a solicitat, în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ. ca, pe calea revizuirii deciziei civile nr. 56/C/27.05.2013 a Curții de Apel Constanța, să se anuleze decizia și să se admită apelul lui și al celorlalți intimați pârâți, ca urmare a admiterii excepției lipsei de interes/excepției lipsei calității procesuale active a intimatei reclamante B. și respingerii acțiunii ca fiind introdusă de o persoană fără interes procesual/calitate procesuală activă.

În motivarea revizuirii, petentul a arătat că cererea sa îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 5, înscrisurile noi ce stau la baza revizuirii - despre care a luat cunoștință abia la data de 02.02.2017 - sunt reprezentate de declarația dată de către inculpat (expertul C.) și respectiv de către martorii audiați în faza procesuală a efectuării urmăririi penale în fața organelor de urmărire penală din cadrul dosarului penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, declarațiile judiciare fiind atașate cererii de revizuire in copii certificate.

Prin decizia nr. 134/C din 13 noiembrie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția Civilă a respins cererea de revizuire a deciziei civile nr. 56/C/27.05.2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2010 formulată de A., ca inadmisibilă.

În motivare, a reținut că înscrisul ca mijloc de probă pentru dovedirea raportului juridic dedus judecății, este definit și reglementat de C. proc. civ., începând cu art. 112 pct. 5 și continuând până la art. 305.

Din acestea, se impune concluzia categorică că o expertiză nu poate fi calificată niciodată drept înscris.

Instanța a reținut că declarația de martor (indiferent de calitatea pe care o persoană o are în fața organelor de urmare penală, în fața instanței civile acestea nu poate fi decât martor) este mijlocul juridic de stabilirea existenței unui act sau fapt juridic prin relatarea orală făcută de o persoană în fața instanței de judecata sau a altui organ judiciar cu privire la către sau fapte litigioase săvârșite în trecut despre care are cunoștință personal.

Chiar dacă declarația de martor se înfățișează instanței prin scriere pe un suport material, această depoziție nu poate fi considerată niciodată înscris ca mijloc de probă.

Aceasta deoarece, reglementând diferitele modalități de dovedire a raporturilor juridice, legiuitorul a tratat diferit "înscrisurile" de "mărturia"; apoi, declarația de martor conține doar semnătura martorului și niciodată vreo scriere sau semnătură a părților din cauza în care s-a administrat expertiza.

Semnătura este însă o condiție esențială a valabilității înscrisului (autentic sau sub semnătură privată) în lipsa căreia înscrisul ar putea fi calificat cel mult "început de dovadă scrisă" (art. 1197 C. civ.) dacă conține o "scriptură" (scriere) a pârâtului - în cazul actelor sub semnătură privată scrise de parte; în cazul actelor autentice care nu sunt semnate de parte, acestea nu au nicio valoare, art. 1172 C. civ., impunând condiția existenței "iscălirii" de părțile contractante.

Împotriva acestei decizii, în termenul legal, revizuentul a formulat recurs, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 1, 7 și 9 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, a susținut că decizia a fost pronunțată cu încălcarea art. 25 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 27 pct. 7, întrucât doamna judecător D. a pronunțat decizia nr. 134/2019, împotriva căreia se formulează revizuirea. Or, susține recurentul, judecătorul nu își poate cenzura propria hotărâre. A invocat și art. 41 alin. (1) din noul C. proc. civ.. A susținut că a recuzat-o pe doamna judecător, iar prin încheierea din 19 martie 2019 a fost respinsă cererea sa, în mod nelegal.

Cea de-a doua critică adusă deciziei recurate s-a referit la greșita interpretare a noțiunii de înscris. Astfel, a susținut că respectivele înscrisuri nu erau simple declarații, ci declarații judiciare, date în fața organelor de urmărire penală, care au fost administrate și în fața instanțelor de judecată penale.

În acest sens, a invocat practică judiciară, prin care s-a stabilit că declarațiile sunt înscrisuri, făcând referire la încheierea pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2013.

Intimații nu au depus întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru următoarele motive:

Printr-o primă critică, recurentul a susținut că instanța ar fi interpretat greșit art. 25 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 27 pct. 7 C. proc. civ., întrucât doamna judecător D. a pronunțat decizia nr. 134/2019 împotriva căreia a formulat revizuirea. Or, un judecător nu își poate cenzura propria hotărâre, cu obiectivitate și imparțialitate, în sensul legii. Pentru aceste argumente, respingerea cererii de recuzare s-a făcut în mod nelegal.

Înalta Curte reține că această critică nu poate fi primită.

Așa cum a reținut și instanța care a soluționat cererea de revizuire, cauzei îi sunt aplicabile prevederile C. proc. civ. din 1865. Acest act normativ prevede la art. 24 cazurile de incompatibilitate ca fiind situațiile în care "Judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare după casare."

Împrejurarea că prin noul C. proc. civ. s-a reglementat în cuprinsul art. 41 C. proc. civ. și cazul de incompatibilitate al judecătorului care nu își poate cenzura propria hotărâre în căile extraordinare de atac nu are relevanță în pricina pendinte, cum nefondat susține recurentul, întrucât cauzei i se aplică prevederile C. proc. civ. de la 1865.

În cauză, cererea de revizuire formulată a fost repartizată aleatoriu spre soluționare completului de judecată din care făcea parte un judecător, care pronunțase hotărârea împotriva căreia se formulase calea extraordinară de atac.

Înalta Curte reține că prevederile legale mai sus citate au fost aplicate corect de Curtea de Apel Constanța, care, prin încheierea din 19 martie 2019 a respins cererea de recuzare, reținând totodată și interpretarea dată acestor dispoziții legale prin decizia nr. II/15.01.2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin care s-a statuat că nu se află în caz de incompatibilitate legală judecătorul investit cu soluționarea unei căi extraordinare de atac (contestație în anulare sau revizuire) formulată împotriva unei hotărâri judecătorești prin care s-a soluționat o cauză anterioară.

Recurentul a mai criticat hotărârea instanței de revizuire, susținând că este nelegală reținerea că declarațiile judiciare luate de organele de urmărire penală și ulterior administrate ca probe în instanță, nu sunt înscrisuri, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, în cauză, A. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei nr. 134/C din 13 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția Civilă, invocând motivul prevăzut de art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la declarații judiciare date de expertul C. și martorii audiați în cauza penală în care a fost inculpat expertul.

Așa cum a reținut și Curtea de Apel Constanța, revizuirea constituie o cale extraordinară de atac de retractare a unei hotărâri judecătorești definitive care se vădește a fi greșită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunțarea acesteia, motiv pentru care constituie un remediu procesual numai în cazurile strict determinate de lege.

Fiind o cale de retractare și nu de "cenzură judiciară", revizuirea nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuție a unor probleme de fond ce au fost soluționate printr-o decizie definitivă.

Ca urmare, pentru admiterea acestei căi extraordinare de atac, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții: partea interesată să se bazeze pe un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată; înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunțată hotărârea ce se cere a fi revizuită; înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții; înscrisul invocat pentru revizuire să fie determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării pricinii soluția ar fi putut fi alta decât cea pronunțată.

Întrucât este vorba despre condiții cumulative de admisibilitate a revizuirii, neîndeplinirea chiar și numai a uneia dintre acestea are drept consecință respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.

În raport de temeiul de drept la cererii de revizuire și de motivele invocate, Curtea de Apel Constanța a reținut că declarațiile judiciare, administrate de organele de urmărire penală, nu constituite înscrisuri, în sensul art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Criticile recurentului pe acest aspect, prin care se arată că declarațiile respective sunt înscrisuri, întrucât au fost administrare de organele de urmărire penală și se regăsesc și în dosarul soluționat de instanța penală, sunt nefondate.

Aceasta deoarece înscrisurile sunt definite, atât de prevederile C. civ. 1864, cât și de cele ale C. proc. civ. 1865, ca fiind declarații despre un act sau fapt juridic făcute printr-o modalitate de scriere, indiferent dacă au fost făcute de părți sau de organul instrumentator competent.

După cum prevăd art. 1176 și următoarele C. civ., înscrisul este totdeauna semnat de părți sau de partea căreia i se opune și privește un fapt generator de drepturi și obligații născut ca urmare a voinței lor (indiferent dacă sunt înscrisuri originare, recognitive sau confirmative).

Or, așa cum a constatat și curtea de apel, o declarația de martor, indiferent că a fost consemnată în fața organelor de urmare penală sau administrată în fața instanței de judecată, este mijlocul juridic de stabilire a existenței unui act sau fapt juridic prin relatarea orală făcută de o persoană în fața unei autorități sau instanțe, cu privire la fapte litigioase săvârșite în trecut despre care martorul are cunoștință personal.

De altfel, și legiuitorul a tratat diferit "înscrisurile" de "mărturie"; în plus, așa cum s-a arătat mai sus, declarația de martor conține doar semnătura martorului și niciodată vreo scriere sau semnătură a părților.

Printr-o ultimă critică, revizuentul a mai invocat și practică judiciară, în sensul aprecierii noțiunii de "înscris", dar Înalta Curte va înlătura această apărare a revizuentului, cu motivarea că eventuala existență unei practici neunitare nu poate fi invocată ca motiv de revizuire, față de configurația art. 322 C. proc. civ.

Ceea ce se tinde, în realitate, prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac, nu este valorificarea unor înscrisuri noi, determinante, care să releve judecății situații noi, imposibil de prezentat dintr-o împrejurare mai presus de voința părții, ci o reluare a judecății din perspectiva soluției date printr-o altă hotărâre, care nu îndeplinește însă, așa cum s-a arătat, exigențele de a fi un înscris nou și determinant pentru a provoca o rejudecare a cauzei.

În acest context, trebuie reamintit că instanța de contencios european a drepturilor omului a statuat în mod constant, în jurisprudența sa, că revizuirea, cale extraordinară de atac de retractare, nu se poate transforma într-un apel/recurs deghizat, prin care să se tindă la obținerea unei rejudecări a cauzei, pentru că, în sens contrar, s-ar aduce atingere prezumției de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătorești irevocabile și principiului securității raporturilor juridice (Cauza Mitrea contra României, Hotărârea din 29 iulie 2008).

În cauzele Mitrea contra României (nr. 26105/03/2008) și Stanca Popescu contra României (nr. 8727/03/2009), Curtea Europeană statuează că, în lipsa unei circumstanțe substanțiale și imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, admiterea unei contestații în anulare sau a unei revizuiri, constituie o încălcare a principiului securității raporturilor juridice și, prin aceasta, o încălcare a dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Față de cele ce preced, reținând că decizia pronunțată de curtea de apel prin care s-a soluționat cererea de revizuire este legală, făcând o corectă aplicare a art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondată, cererea de recurs formulată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul A. împotriva încheierii din 19 martie 2019 și a deciziei civile nr. 134/C din 13 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 septembrie 2020.