ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3695/2019

Ședința publică din data de 27 iunie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14 octombrie 2015, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții MINISTRUL JUSTIȚIEI și CURTEA DE APEL CRAIOVA, anularea Ordinului Ministrului Justiției nr. 1530/C/2015 din 07.05.2015; obligarea pârâtului Ministrul Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare, prin care salariul de bază și sporurile pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității să i se acorde identic cu ale unui judecător aflat la același nivel al instanței și cu aceleași condiții privind tranșele de vechime în muncă și în funcție;plata diferențelor salariale în cuantum actualizat și cu dobânda legală penalizatoare de la data exigibilității drepturilor salariale cuvenite și neacordate, începând cu 10 iunie 2015 și până la executarea acestei obligații.

Prin sentința nr. 4063/14.12.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea De Apel Craiova, având ca obiect "anulare act administrativ", a obligat pârâtul la modificarea parțială a Ordinului nr. 1530/C/07.05.2015, în sensul aplicării art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015 și de asemenea a obligat pârâta Curtea de Apel Craiova ca, subsecvent emiterii noului ordin de către MJ, să achite reclamantului diferențele salariale rezultate, începând cu data de 10 iunie 2015.

Împotriva sentinței nr. 4063/14.12.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Curtea de Apel, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivarea căii de atac exercitate, recurenta a susținut că, în considerarea calității reclamantului de judecător, obligația stabilirii drepturilor salariale revine în exclusivitate ordonatorului principal de credite - ministrul justiției, potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010.

Așadar,în speță, Curte de Apel Craiova are doar calitatea de plătitor al drepturilor salariale și, în acest context, ținând cont de dispozițiile art. 14 alin. (3) și cele ale art. 22 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, "Nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, oronanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare" și, respectiv "Ordonatorii de credite au obligația de a angaja și de a utiliza credite bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate". Curtea de Apel Craiova nu avea posibilitatea legală și nici temeiul legal de a plăti reclamantei drepturile solicitate întrucât nu au fost alocate sume cu această destinație de către ordonatorul principal de credite, care nu a emis ordinul de stabilire a drepturilor salariale solicitate de intimatul - reclamant.

De asemenea, recurenta a mai arătat că în cauza de față are calitatea de angajator, fiind și ordonator secundar de credite, iar prin prisma acestei calități nu poate face în mod direct aplicarea Deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât "dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanța care a solicitat dezlegarea de la data pronunțării deciziei, iar pentru celelalte instanțe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect, în esență, obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare, cu stabilirea unui cuantum al salariului de bază și al sporurilor la nivelul maxim acordat personalului cu funcții similare, conform art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Instanța de fond a acțiunea și a obligat Ministerul Justiției să emită un nou ordin de salarizare, cu aplicarea dispoziților art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Totodată, a obligat Curtea de Apel Craiova ca, subsecvent emiterii noului ordin de către Ministerul Justiției, să achite reclamantului diferențele salariale rezultate, începând cu data de 10 iunie 2015.

Înalte Curte constată că sunt nefondate criticile invocate de către recurentă cu privire la faptul că nu a avut posibilitatea legală și nici temeiul legal de a plăti reclamantului drepturile salariale pe motiv că nu au fost alocate sume cu această destinație de către ordonatorul principal de credite.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, ordonatorul principal de credite doar repartizează creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, iar, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, ordonatorii secundari de credite repartizează creditele de angajament și bugetare aprobate, potrivit alin. (1), pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice subordonate.

Prin urmare, ordonatorii secundari de credite sunt cei care utilizează creditele astfel repartizate în bugetul propriu.

Având în vedere că în cadrul raporturile dintre intimatul-reclamant și Curtea de Apel Craiova, aceasta din urmă are doar calitatea de plătitor al drepturilor salariale, așa cum însăși ea a menționat în cuprinsul cererii de recurs, Înalta Curte constată că recurentei îi revine obligația să facă demersuri în vederea includerii în bugetul său a sumelor necesare pentru achitarea drepturilor salariale.

În acest sens, este de reținut și Decizia nr. 13/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/200719. Prin aceasta s-a stabilit că Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în cauză, în mod corect instanța de fond a stabilit că obligația de emitere a unui nou ordin de salarizare revine Ministerului Justiției, potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, iar obligația de a achita diferențele salariale îi revine Curții de Apel Craiova.

Referitor la susținerile recurentei cu privire la aplicarea Deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de control judiciar constată că nu a fost reținută în sarcina recurentei vreo culpă pentru neaplicarea în mod direct a acestei decizii.

Înalta Curte reține că instanța de fond în mod corect a avut în vedere Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție întrucât dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei, potrivit art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Curtea de Apel Craiova împotriva sentinței nr. 4063 din 14 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iunie 2019.