ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1320/2020

Ședința publică din data de 2 iulie 2020

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, secția I civilă sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat ca, prin hotărâre judecătorească: să fie obligată pârâta la respectarea promisiunii publice unilaterale făcute față de reclamant; să fie pronunțată o hotărâre care să țină loc de contract între reclamant și pârâtă, în temeiul promisiunii publice unilaterale a pârâtei; să fie obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 5.324.266,74 cu titlu de compensare, ca urmare a impactului Proiectului minier de la Roșia Montană asupra afacerii, potrivit contractului menționat la pct. 5; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, în temeiul art. 451 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 2502/2016 din 19 decembrie 2016, Tribunalul Alba, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, în consecință, a respins cererea formulată de reclamant.

Prin decizia nr. 518/2017 din 15 noiembrie 2017, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță.

Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs, înregistrat sub același număr unic pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel Alba, instanța care a pronunțat hotărârea atacată, la 26 martie 2018, cu respectarea termenului prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., calculat potrivit dispozițiilor art. 181 din același cod.

Recurentul-reclamant s-a raportat prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea motivului de recurs, a criticat decizia atacată pentru nelegalitate, susținând, în esență, că instanța de apel a reținut în mod greșit incidența prescripției extinctive în speța de față.

Cu privire la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, recurentul-reclamant a făcut o scurtă prezentare a situației de fapt, arătând că momentul la care a devenit evident faptul că intimata nu mai poate să își îndeplinească obligația asumată sub condiție suspensivă este cel în care s-a constatat cu certitudine că evenimentul nu se mai poate realiza, anume data de 21 iulie 2015, când societatea R.M.G.C. a formulat o cerere de arbitraj înaintea International Centre for Settlement of Investment Disputes (cerere prin care aceasta susținut că Statul Român nu a respectat acordul bilateral încheiat).

A afirmat recurentul-reclamant că, prin publicația din anul 2006, intimata a arătat că recunoaște în continuare obligația asumată prin promisiunea din anul 2003, această manifestare reprezentând din punct de vedere juridic o renunțare la prescripție, prin care s-a extins sfera beneficiarilor măsurii compensării afacerilor instituită în anul 2003 și s-a întărit, tot astfel, ideea că intimata R.M.G.C. va proceda la compensarea afacerilor.

A susținut autorul căii de atac că, potrivit prevederilor art. 1838 C. civ. (în vigoare la momentul începutului cursului prescripției), nu se poate renunța la prescripție decât după împlinirea ei, iar, potrivit prevederilor art. 1839 C. civ., renunțarea la prescripție este sau expresă sau tacită (alin. (1), renunțarea tacită rezultând dintr-un fapt care presupune delăsarea dreptului câștigat (alin. (2).

Termenul de prescripție a început să curgă, în opinia recurentului-reclamant, la momentul publicării vol. IX al Gazetei Proiect Roșia Montană, adică la 20 noiembrie 2006, iar prin acest act intimata a renunțat la dreptul de a invoca excepția prescripției, instanța de apel reținând în mod greșit că acest act nu poate fi interpretat ca o renunțare la prescripție.

În logica aceleiași critici, recurentul-reclamant a contestat și considerentele în care instanța de apel a reținut că persoanele care beneficiau de compensarea compensației nu au depus cereri scrise în acest sens, cu motivarea că instanța de apel a ignorat faptul că modalitatea în care intimata-pârâtă comunica cu cocontractanții era cea telefonică.

S-a susținut că, în condițiile în care părțile au înțeles să încheie contractul cu amânarea executării obligației asumate de către pârâta B. S.A., dreptul la acțiune al reclamantului nu este prescris, având în vedere că acesta s-a născut în urma acordului de voințe, dar nu a putut fi exercitat până la împlinirea termenului convenit și s-a mai arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 1022 din C. civ. de la 1864, termenul se deosebește de condiție, pentru că el nu suspendă angajamentul, ci numai amână executarea.

Consecința, susține recurentul-reclamant, constă în faptul că obligația de plată a compensației urma să devină exigibilă la momentul producerii evenimentului viitor și sigur, respectiv în momentul când vor reîncepe achizițiile de proprietăți și compensările afacerilor eligibile.

În această ordine de idei, s-a afirmat că, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167 din 21 aprilie 1958 privitor la prescripția extinctivă, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită (alin. (1), iar dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul (alin. (3).

A susținut recurentul-reclamant că în speță nu sunt aplicabile prevederile alin. (2) al precitatului articol. care dispun în sensul că prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept, însă care se referă la obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum și la acelea al căror termen de executare nu este stabilit. Or), în) cauză, termenul care afectează exigibilitatea obligației este stabilit, deși este incert.

În același sens a fost evocată și doctrina, care arată că, în cazul acțiunilor personale, dacă obiectul obligației debitorului constă într-o acțiune pozitivă, dreptul la acțiune se naște de la data când creditorul era îndreptățit să ceară executarea prestației, aceasta pentru că neexecutarea prestației constituie o încălcare a dreptului subiectiv, iar până ce termenul suspensiv nu se împlinește, creditorul nu are dreptul să ceară executarea obligației de către debitor, care se poate opune și refuza plata, fără a fi ținut să dea socoteală.

Recurentul-reclamant a solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt și în drept față de criticile dezvoltate și prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

La termenul din 11 iunie 2019 ambele părți litigante au arătat în ședință publică faptul că înțeleg să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

La termenul din 26 martie 2019 recursul a fost admis în principiu și s-a dispus ca soluționarea acestuia să se facă potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul din perspectiva criticilor dezvoltate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și îl va respinge cu această motivare și pentru următoarele considerente:

Preliminar, instanța supremă constată că de esența recursului este critica privind greșita aplicare a dispozițiilor legale care guvernează materia prescripției extinctive, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această abordare fiind în consens cu soluția pronunțată de tribunal și menținută de curtea de apel.

Constată, de asemenea, că recurentul-reclamant procedează la contracararea argumentelor instanțelor de fond referitoare la momentul de la care începe să curgă și la momentul la care s-a împlinit termenul de prescripție invocând pe de o parte renunțarea pârâtei la prescripție, iar pe de altă parte existența unui drept sub condiție suspensivă ori cu termen suspensiv, coroborată cu calificarea naturii juridice a operațiunii întreprinse de intimata-pârâtă ca operațiune de compensare a afacerii.

Înalta Curte apreciază că, pentru corecta dezlegare a problemei deduse judecății, analiza trebuie să pornească de la determinarea naturii juridice a convenției părților și de la calificarea naturii juridice a convenției ca fiind una pură și simplă sau una afectată de modalități.

În acord cu instanța de apel, care a confirmat statuarea sub acest aspect a tribunalului, instanța supremă apreciază că în speță nu este vorba despre o promisiune publică unilaterală de a contracta și nici despre un antecontract, având în vedere că aceasta nu cuprinde elementele esențiale ale viitorului contract, ci despre o ofertă adresată proprietarilor de firme din zona de impact a proiectului minier Roșia Montană de a se adresa reprezentanților societății pârâte în vederea demarării tratativelor pentru acordarea compensațiilor precizate la pct. II din Gazeta Proiect, fiind vorba despre o fază preliminară a preliminariilor/negocierilor în vederea încheierii unui contract.

În contextul dat, fără a face referire la existența sau nu în patrimoniul autorului căii de atac a drepturilor deduse judecății de față și limitându-se doar la a cerceta aceste drepturi de natură patrimonială din perspectiva reglementării în materia prescripției extinctive, Înalta Curte apreciază că invitația de a negocia în vederea încheierii unui contract nu poate avea valențele contractului previzionat, astfel că nu se poate reține că această invitație reprezintă o convenție propriu zisă și cu atât mai puțin un act juridic generator al unei obligații, afectat de modalități în accepțiunea art. 1004 - 1025 din C. civ. de la 1864, aceste dispoziții legale plecând de la premisa unor obligații izvorâte dintr-o convenție încheiată în termeni neechivoci, motiv pentru care toate susținerile recurentului-reclamant despre momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, circumscrise art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, sunt apreciate de instanța supremă drept neîntemeiate și au fost înlăturate.

În situația prezentată, fiind vorba despre o potențială obligație pură și simplă, neafectată de modalități, dreptul la acțiune în sens material al reclamantului s-a născut, potrivit art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, așa cum în mod corect a reținut curtea de apel, la momentul publicării informării din 23 aprilie 2003, astfel că la momentul formulării cererii de chemare în judecată operase prescripția, fiind împlinit la momentul sesizării instanței termenul de prescripție extinctivă prevăzut de dispozițiile art. 3 din același decret.

Înalta Curte nu va primi susținerile recurentului-reclamant despre renunțarea intimatei-pârâte la beneficiul prescripției, realizată prin publicația din 20 noiembrie 2006, pentru următoarele considerente:

Dincolo de disputa referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor art. 1838-1841 din C. civ. de la 1864 în regimul de reglementare al Decretului nr. 167/1958, Înalta Curte apreciază prioritar că nu pot fi primite susținerile recurentului-reclamant referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor legale în discuție statuată, așadar impusă cu efect obligatoriu, prin decizia nr. 35/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Examinând susținerile recurentului-reclamant referitoare la o atare statuare obligatorie realizată în considerentele 35 și 62 ale deciziei (susțineri formulate oral la termenul din 11 iunie 2019 și consemnate în încheierea de dezbateri de la acel termen), instanța supremă apreciază că acestea sunt fără fundament, pe de o parte pentru că apare drept lipsit de relevanță sub aspectul alegat considerentul nr. 35, iar pe de altă parte pentru că ambele considerente sunt inserate, nota bene, la secțiunea dedicată punctului de vedere al completului care a formulat trimiterea preliminară și nu reprezintă, așadar, statuarea completului competent să soluționeze chestiunea de drept dedusă judecății.

În altă ordine de idei, examinată din perspectiva art. 1839 alin. (2) C. civ., publicația de la 20 noiembrie 2006 nu poate fi asimilată unei recunoașteri tacite, întrucât în respectiva publicație nu se face referire nici la prescripție și nici la intenția de "delăsare" a unui drept câștigat, în contextul în care, așa cum s-a arătat în precedent, invitația la negociere nu este, prin ea însăși, creatoare de drepturi și obligații, iar în speță cu atât mai puțin se poate afirma că ea fundamentează în favoarea intimatei-pârâte un "drept câștigat", pentru a fi întrunită ipoteza textului legal.

Ca urmare, în mod judicios instanța de apel a statuat asupra inexistenței în speță a cazului de renunțare la beneficiului prescripției, toate argumentele expuse conducând logic către soluția de respingere a cererii introductive de instanță ca prescrisă.

În contextul prezentat, Înalta Curte apreciază ca lipsită de orice relevanță critica referitoare la nesocotirea modalității de comunicare între părțile litigante (prin telefon, nu în scris), pe de o parte în considerarea faptului că acesta reprezintă un element atașat situației de fapt, care scapă cenzurii în calea de atac a recursului, iar pe de altă parte pentru că aspectul disputat nu are aptitudinea de a produce consecințe din perspectiva cursului prescripției, în condițiile în care evenimentul de referință pe care s-a sprijinit apărarea îl constituie publicația din 20 noiembrie 2006.

Toate considerentele ce preced au format convingerea instanței supreme în sensul că în cauză dispozițiile legale referitoare la prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune au fost corect și judicios aplicate, motiv pentru care apreciază că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II- C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 518/2017 din 15 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 2 iulie 2020.