ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1842/2019

Ședința publică din data de 18 octombrie 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 27 octombrie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2017, și întemeiată în drept pe prevederile art. 216 C. civ. și ale H.G. nr. 376/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. -IFN, a solicitat instanței să dispună anularea deciziei nr. 23/13.10.2017 a Consiliului de Administrație a pârâtului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3376 din 14 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepția de inadmisibilitate și s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii SA-IFN.

Împotriva sentinței civile nr. 3376 din 14 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă "și a tuturor încheierilor premergătoare", reclamantul A. a declarat apel, prin care a solicitat anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Apelantul-reclamant A. a invocat, prin actul de procedură depus la 15 mai 2019, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 132 și ale art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, care sunt considerate neconstituționale în măsura în care sunt interpretate în sensul că pot fi contestate în justiție doar deciziile/hotărârile Consiliului de Administrație date în îndeplinirea atribuțiilor prevăzute de art. 113 lit. b) și lit. c) din legea nr. 31/1990, fiind excluse de la controlul de legalitate orice alte decizii/hotărâri ale Consiliului de Administrație, fiind dezvoltate, pe larg, critici prin raportare la dispozițiile art. 21, art. 16 alin. (1), art. 124 alin. (1) din Constituție și ale art. 6 din CEDO.

La termenul din 14 iunie 2019, a fost formulată verbal de către apelantul reclamant A., în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cerere de suspendare a judecății apelului până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate invocate.

Cu titlu prealabil, curtea de apel a reținut că, în speță, reclamantul A. a formulat apel atât împotriva sentinței civile nr. 3376 din 14 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, cât "și a tuturor încheierilor premergătoare", însă, în condițiile în care acesta nu a înțeles să indice încheierile pe care le dorește să le atace, a apreciat că nu este legal învestită cu apelul vizând toate încheierile premergătoare sentinței civile nr. 3376 din 14 noiembrie 2018.

Prin decizia civilă nr. 1067A/2019 din 14 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea apelantului de sesizare a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate invocată fiind inadmisibilă.

A fost respinsă cererea apelantului de suspendare a judecății apelului până la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate de către Curtea Constituțională.

A fost respins ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 3376 din 14 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul-pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii SA-IFN.

În termen legal, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1067A/2019 din 14 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționalitate cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 132 și art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/199.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

După un scurt istoric al cauzei, în argumentarea cererii de recurs, reclamantul critică decizia atacată pentru nelegalitate, susținând, în esență, îndeplinirea în mod cumulativ a condițiilor de admisibilitate ale excepției invocate, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, raportat la istoricul speței și la criticile de neconstituționale invocate.

Pentru ca instanța de recurs să poată aprecia în mod complet asupra caracterului fondat al prezentului recurs, respectiv asupra nelegalității soluției de inadmisbilitate pe care a dat-o Curtea de Apel București asupra excepției de neconstituționalitate, apreciază util a relua și criticile de neconstituționalitate dezvoltate cu ocazia invocării excepției.

Consideră că, prin analiza acestora, instanța de recurs va putea verifica legătura dintre excepția invocată și soluția pronunțată și își va putea fundamenta punctul de vedere în situația în care admițând recursul va sesiza Curtea Constituțională.

În opinia recurentului, sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul că excepția de neconstitușionalitate a fost invocată de o parte, respectiv de apelantul-reclamant, și are legătură cu soluționarea cauzei, față de respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Astfel, susține recurentul, hotărârea instanței de fond atacată cu apel se întemeiază tocmai pe textele interpretate în mod neconstituțional de instanță și a căror neconstituționalitate a invocat-o în apel, iar apelul vizează tocmai modul în care instanța de fond a interpretat și aplicat textele de lege incidente în cauză.

Modul de interpretare și de aplicare a dispozițiilor în discuție contravine principiilor constituționale respectiv accesului liber la justiție consacrat de art. 21 din Constituție, prevederilor art. 16 din Constituție referitoare la egalitatea de drepturi și, totodată, încalcă art. 124 alin. (1) din Constituție, care statuează că justiția se înfăptuiește în numele legii.

Consideră că limitarea controlul judecătoresc doar asupra deciziilor/hotărârilor consiliului de administrație emise în considerarea art. 113 lit. b) si c) din Legea nr. 31/1990 echivalează cu exluderea de la controlul judecătoresc, cu imposibilitatea ca o instanță să verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege de către toate celelalte decizii/hotărâri ale consiliului de admninistrație.

Ca un argument în plus, înțelege să invoce și faptul că, prin Decizia nr. 382/2018, Curtea Constituțională: "constată că soluția legislativă cuprinsă în art. 114 alin. (3) din Legea societăților comerciale nr. 31/1990, care nu permite contestarea în justiție, pe calea acțiunii în anularea prevăzute de art. 132 din lege, a deciziilor consiliului de administrație, respectiv directoratului, este neconstituțională ".

Or, jurisprudența Curții Constituționale este obligatorie.

De asemenea, atât în decizia nr. 382/2018, cât și în decizia nr. 71/2009, instanța constituțională "a reținut că accesul liber la justiție este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, a putut să se adreseze cel puțin o dată unei instanțe naționale."

În acest sens, recurentul-reclamnt consideră că trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, conform cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

Totodată, Curtea Constituțională nu s-a mai pronunțat asupra problemei ce face obiectul excepției, în sensul constatării neconstituționalitații prevederilor invocate.

Întradevăr, arată recurentul, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității textelor invocate prin decizia nr. 382/2018, însă, prin această decizie, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate în ceea ce privește interdicția de a ataca în instanța deciziile consiliului de administrație date în domeniile în care consiliului de administrație i-au fost delegate atribuții ale adunării generale a acționarilor unei societăți.

Curtea Constituțională nu a fost învestită în acea speță și nu s-a pronunțat asupra deciziilor consililului de administrație a unei societatăți adoptate în toate celelalte domenii de competență ale consiliului de administrație.

Prin excepția de neconstituționalitate invocată în prezenta speță, susține recurentul, se vizează tocmai ca instanța de contencios constituțional să se pronunțe asupra neconstituționalitații interpretării celor două texte de lege în sensul de a nu permite atacarea în justiție pentru motive de nulitate absolută a hotărârilor/deciziilor consiliului de administratție a unei societăți. Or, există identitate de rațiune între cele două situații, între cea avută în vedere de Curtea Constituțională în Decizia nr. 382/2018 și cea din prezenta speță.

În aceste condiții, este evident că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate ale excepției de neconstituționalitate invocate și astfel, soluția de respingere a cererii de sesizare este nelegală.

Nu în ultimul rând, precizează în mod expres faptul că, în litigiul pendinte, art. 132 și art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 nu înlătură aplicarea alin. (6) al art. 216 C. civ.

Uzând de normele care îi permit instanței să procedeze la calificarea unei cereri de chemare în judecată, se poate concluziona că în speța de față vorbim de o nulitate absolută, iar încălcarea normelor imperative ce vizează un interes general nu poate fi exceptată de la controlul de legalitate al instanțelor.

Legislația privind organizarea și funcționarea întreprinderilor publice, dar mai ales cea privind organizarea și funcționarea entităților financiare (cuprinse în sistemul financiar-bancar național) este o legislație într-un domeniu special ce impune reglementarea prin norme de ordine și de interes public.

Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Intimatul-pârât FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERI MICI SI MIJLOCII S.A. - IFN a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității și excepția nulității recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

La termenul din 18 octombrie 2019, reprezentantul intimatului-pârât a precizat că înțelege să nu mai susțină excepția tardivității, având în vedere dovada declarării recursului aflată la dosarul de recurs.

Analizând excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERI MICI SI MIJLOCII S.A. - IFN, în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează a o respinge având în vedere următoarele:

Se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321 din 9 mai 2017 (paragrafele 21 și 22), publicată în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 iulie 2017, prin care Curtea Constituțională a statuat că recursul declarat împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare cu excepția de neconstituționalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., având o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

În acest context, deși recurentul a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., soluționarea prezentei căi de atac nu presupune încadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci numai verificarea legalității soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Prezentul recurs vizează soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 132 și art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: "(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Prin aceste dispoziții, se atribuie instanței în fața cărora a fost invocată o excepție de neconstituționalitate, o competență limitată la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate stabilite de alin. (1), (2) și (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată.

Prin urmare, formularea excepției de neconstituționalitate obligă instanța în fața căreia aceasta a fost ridicată să verifice îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege și, în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze motivat, Curtea Constituțională, cu soluționarea excepției.

Cum condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale trebuie îndeplinite cumulativ, dacă una dintre acestea nu este îndeplinită, instanța va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, se înțelege că legiuitorul a rezervat instanțelor de judecată în fața cărora se invocă excepții de neconstituționalitate, rolul de prim filtru în privința acestora, a căror trimitere la Curtea Constituțională nu se poate dispune decât sub rezerva constatării întrunirii condițiilor cumulative de admisibilitate instituite prin alin. (1)-(3) din norma menționată.

Or, în analiza sa, Curtea de Apel București nu a făcut decât să-și exercite acest rol de prim filtru al sesizării vizând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 132 și art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, hotărârea recurată cuprinzând motivele pentru care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Contrar susținerilor recurentului, argumentat și legal motivat, Curtea de Apel București a reținut cu justețe că, în speță, sesizarea instanței de contencios constituțional nu se impune, câtă vreme, prin excepția de neconstituționalitate invocată se urmărește un scop contrar principiului separației puterilor în stat; că obiectul acestui mijloc de apărare rezidă, în parte, în norme care nu au legătură cu cauza și care, în parte, au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

S-a arătat că excepția de neconstituționalitate invocată privește prevederile art. 132 și ale art. 114 alin. (3) din Legea societăților nr. 31/1990, care sunt considerate neconstituționale de către autorul excepției în măsura în care sunt interpretate în sensul că pot fi contestate în justiție doar deciziile/hotărârile Consiliului de Administrație date în îndeplinirea atribuțiilor prevăzute de art. 113 lit. b) și lit. c) din Legea nr. 31/1990, fiind excluse de la controlul de legalitate orice alte decizii/hotărâri ale Consiliului de Administrație.

Este de necontestat că prin excepția de neconstituționalitate invocată, reclamantul A. a urmărit, pe de o parte, ca, instanța de contencios constituțional să stabilească faptul că este neconstituțională interpretarea dată de prima instanță prevederilor art. 132 și ale art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, iar, pe de altă parte, ca instanța de contencios constituțional să impună o completare a normelor legale în sensul dorit de către reclamant, susceptibil de a-i asigura reformarea sentinței atacate, respectiv ca toate deciziile consiliului de administrație a unei societăți, indiferent de obiectul lor, să poată fi atacate cu acțiune în anulare în fața instanțelor judecătorești.

Or, Curtea Constituțională a reținut în repetate rânduri că nu intră în competența sa interpretarea și aplicarea legii; că această instanță nu poate modifica sau completa prevederile supuse controlului de constituționalitate, aceste cauze de inadmisibilitate reprezentând aplicații ale principiului separației puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din legea fundamentală (decizia nr. 146/2016, paragraful 23; decizia nr. 188/2015, paragraful 18; decizia nr. 162/2016).

În concret, recurentul-reclamant nu a invocat încălcarea dispozițiilor constituționale, ci a criticat modalitatea de interpretare și de aplicare de către prima instanță a textelor legale a căror neconstituționalitate a ridicat-o, aspect ce nu poate constitui temei de sesizare a Curții Constituționale.

Totodată, soluția vizând neconstituționalitatea unui text nu poate fi evaluată în abstract, ci în contextul impus de dezlegarea pricinii, pentru a se putea verifica cerința referitoare la necesitatea existenței legăturii normei contestate cu rezolvarea cauzei.

Sub acest aspect, Curtea de Apel București a arătat în mod corect că dispozițiile art. 132 din Legea nr. 31/1990 reglementează posibilitatea atacării în justiție a hotărârilor adunării generale contrare legii sau actului constitutiv, iar, în speță, pretențiile deduse judecății de către reclamantul (apelant) A., care au fost întemeiate în drept pe prevederile art. 216 și ale art. 1254 și următoarele C. civ.

Așa fiind, sunt nefondate criticile recurentului vizând îndeplinirea condiției legale, ca dispozițiile invocate să aibă legătura cu soluționarea cauzei.

Cu privire la dispozițiile art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, a căror neconstituționalitate a fost ridicată, s-a constatat că prin decizia nr. 382 din 31 mai 2018, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a acestor prevederi și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 114 alin. (3) din Legea societăților nr. 31/1990, care nu permite contestarea în justiție, pe calea acțiunii în anulare prevăzute de art. 132 din lege, a deciziilor consiliului de administrație, respectiv directoratului luate în exercitarea atribuției delegate de majorare a capitalului social, este neconstituțională.

Prin urmare, instanța în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 a reținut cu justețe că nu se impune sesizarea instanței de contencios constituțional, câtă vreme aceste norme au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Astfel, având a aprecia asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, curtea de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, atunci când a constatat că nu se impune învestirea instanței de contencios constituțional cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, nefiind întrunite cerințele textului legal care să facă posibilă sesizarea, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică sub acest aspect.

Pentru toate argumentele de fapt și de drept care preced, recursul reclamantului A. este nefondat și, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins, menținându-se hotărârea atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1067A/2019 din 14 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2019.