ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1972/2021

Ședința publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la data de 23.06.2017, sub nr. x/2017, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., obligarea acestuia din urmă la plata contragaranției în sumă de 964.880,10 RON, pentru garanția asumată de reclamant în favoarea fostei bănci A. S.A., actuala B. S.A., în baza Notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/08.08.2011, confirmată cu Confirmarea de includere în plafonul de garantare nr. x_CTG/10.08.2011, beneficiar fiind C. S.R.L., la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 20.04.2015 (data de la care F.N.G.C.I.M.M. S.A. – IFN a comunicat F.R.C. toate documentele solicitate în completarea/clarificarea cererii de plată); cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1270 C. civ., art. 2 din O.G. nr. 13/2011, art. 194 și urm. din C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 880 din 26 martie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 880/26.03.2018, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac, schimbarea în tot a hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1856 A din 12 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a respins apelul formulat de apelantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A.- IFN, împotriva sentinței civile nr. 880/26.03.2018, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017, ca nefondat. Totodată, a respins, ca nefondată, cererea de acordare cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 1856A din 12 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, la 9 aprilie 2020, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

În motivare, recurentul a susținut că, în cauză, sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut faptul că decizia este pronunțată pe baza greșitei înțelegeri a drepturilor și obligațiilor părților în procedura de acordare și plată a contragaranției, ceea ce a dus la greșita apreciere a conduitei contractuale a părților și la pronunțarea unei hotărâri nelegale. Totodată, recurentul susține că instanța nu a analizat pricina în mod real, în fond, aspect ce atrage anularea hotărârii și trimiterea spre rejudecare.

O altă critică subsumată acestui motiv de casare o reprezintă nemotivarea hotărârii, greșita apreciere a probelor și omisiunea de a analiza în mod critic și susținerile intimatei care au fost preluate integral în considerentele hotărârii.

În continuare, recurentul arată că, în raport cu dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., instanța a stabilit în mod nelegal că "(...) ceea ce reproșează pârâta (mandantul) reclamantei-apelante (mandatarul) este faptul că a acordat contragaranția (...) și a aprobat cererea de plată, fără a ține cont de inexistența dreptului de proprietate asupra terenului în patrimoniul debitorului împrumutat și fără a observa că, în cadrul contractului de credit nr. x/08.08.2011 și a notificării (...) nr. x/08.08.2011, banca inserase și evaluase ca obiect al ipotecii și acest teren ca și cum debitorul obținuse dreptul de proprietate și asupra acestuia. Contrar celor susținute de apelantă, această conduită este contrară atât prevederilor convenționale, cât și legale, întrucât, conform art. 969 din C. civ. de la 1864, convenția este legea părților și trebuie dusă la îndeplinire întocmai, fapt ce conduce la concluzia că instanța nu poate interpreta convenția altfel decât potrivit înțelegerii explicite a părților și nu poate impune alte reguli de aplicare a acesteia decât cele voite de părți, iar instanța nu a fost învestită în mod expres de niciuna dintre părți să se pronunțe cu privire la existența sau inexistența dreptului de proprietate al unui teren în patrimoniul beneficiarului, mandantul F.R.C. stabilind pentru această situație reguli precise care determină încadrarea beneficiarului ca fiind eligibil pentru contragarantare".

Recurentul susține și faptul că hotărârea nu este motivată, nefiind arătate motivele pentru care au fost înlăturate toate apărările sale cu privire la aspectele învederate, respectiv cu privire la criticile referitoare la respectarea criteriilor indicate de către intimată în anexa C9, ignorând în acest fel chiar voința F.R.C., care a impus verificarea anumitor criterii și/sau documente (și nu a altora), aspect întărit prin adresa din 26.03.2010, prin care a înțeles să își precizeze mandatul; instanța nu a făcut nicio referire/analiză cu privire la indicatorii agreați de către intimată și impuși prin convenția nr. 1/2010 și Norma nr. 1/2010 a fi utilizați în cadrul procedurii de acordare a contragaranției; instanța nu s-a pronunțat asupra intervenirii culpei F.N.G.C.I.M.M. în executarea mandatului, potrivit convenției nr. 1/2010 și, implicit, asupra răspunderii sale contractuale.

De asemenea, recurentul susține că, atât instanța de fond, cât și cea din apel nu s-au pronunțat asupra cererii cu care au fost învestite. Astfel, nepronunțându-se asupra celor cuprinse în anexa nr. 1133/12.04.2016, document ce reprezintă faptul generator al litigiului, recurentul a arătat că soluția din dispozitiv este nesusținută și pur formală, fiind, în opinia sa, pronunțată cu încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat faptul că decizia a fost dată cu nesocotirea prevederilor legale cuprinse în art. 969, art. 1074-1077 și art. 1082, art. 1537 din C. civ. de la 1864, în dezlegarea dată cu privire la îndeplinirea obligațiilor ce îi reveneau.

În continuare, arată că și-a îndeplinit întocmai mandatul acordat, astfel încât în mod netemeinic și nelegal instanța de apel a stabilit faptul că tribunalul a făcut o analiză justă a situației de fapt, precum și a prevederilor contractuale incidente în cauză.

Totodată, evocând art. 4.1. din convenție, recurentul prezintă detaliat câte dintre obligațiile contractuale au fost îndeplinite de acesta. De asemenea, invocând dispozițiile art. 982 din C. civ. de la 1864, susține că obligația sa de diligență în respectarea mandatului trebuie interpretată în acord cu natura contractului și cu voința reală a părților.

În egală măsură, recurentul susține că a respectat întocmai și dispozițiile art. 7.4 alin. (2) lit. b) din convenția nr. 1/2010, arătând, etapizat, condițiile în care și-a îndeplinit mandatul.

În altă ordine de idei, arată că intimatul nu a contestat până la acest moment procesual faptul că banca finanțatoare a depus toate documentele prevăzute în art. 9.1. și 9.2 din convenția nr. 141, astfel că acest aspect a dobândit putere de lucru judecat. Or, în accepțiunea recurentului, dacă intimatul nu a contestat acordarea contragaranției conform mandatului primit și conform convenției încheiate cu finanțatorul, nu se putea contesta că plata efectuată încalcă prevederile art. 9.2 din convenția nr. 141 și art. 7.4. alin. (2) lit. b) din convenția nr. 1/2010, motivat de aspecte ce țin de acordarea garanției (erori materiale în contractul de credit, presupusa nerespectare a destinației finanțării etc).

De asemenea, susține că interpretarea obligației de analiză a cererii de plată trebuie raportată la prevederile art. 3.1.1., respectiv la îndeplinirea condițiilor de eligibilitate, neputându-se extinde într-o verificare generală a activității desfășurate de banca finanțatoare.

În raport de dispozițiile art. 969 din C. civ. de la 1864, recurentul susține că sunt îndeplinite toate condițiile pentru angajarea răspunderii civile contractuale. Astfel, arată că fapta juridică civilă ilicită cauzatoare de prejudiciu este reprezentată de încălcarea dispozițiilor antemenționate, aspect ce a condus la imposibilitatea recuperării sumei plătite cu titlu de contragaranție; prejudiciul suferit de recurent constă în suma de 964.880,10 RON (reprezentând procentul de 75% din suma totală plătită cu titlu de garanție B. S.A. prin ordinul de plată nr. x din 26.06.2014); existența raportului de cauzalitate între faptele juridice civile ilicite ale intimatei și prejudiciul patrimonial cauzat recurentului este evident, întrucât, ca urmare a nerespectării de către intimatul-pârât a dispozițiilor convenționale, F.N.G.C.I.M.M. S.A. a fost pus în imposibilitate de a-și recupera garanția; existența vinovăției intimatului în săvârșirea faptei ilicite este neechivocă, sens în care solicită a se constata faptul că prevederile art. 1082 din C. civ. de la 1864 instituie o prezumție de culpă în sarcina debitorului ori de câte ori acesta nu justifică că neexecutarea provine dintr-o faptă străină, care nu îi poate fi imputată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant a solicitat respingerea excepției nulității recursului, precum și respingerea apărărilor formulate de intimatul-pârât ca neîntemeiate.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 6 aprilie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

La 26 aprilie 2021, recurentul F.N.G.C.I.M.M. S.A. – IFN a formulat punct de vedere la raport, prin care a arătat că achiesează la concluziile raportorului sub aspectul subsumării anumitor critici formulate în cadrul motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., delimitându-se de opinia exprimată prin raport sub aspectul criticilor pe care recurentul le-a subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Totodată, a reiterat solicitarea de admitere a recursului.

Prin încheierea de ședință din 8 iunie 2021, instanța a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât și a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1856 A din 12 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Analizând recursul, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Conform situației de fapt stabilite de instanțele de fond, între părți a fost încheiată convenția de contragarantare nr. 1/2010, în baza căreia intimatul-pârât a preluat o parte din riscul suportat de recurentul-reclamant la acordarea de garanții pentru I.M.M.-uri, prin acordarea de contragaranții respectivelor întreprinderi, în limita unui plafon agreat.

În concret, ulterior plății către A. S.A. a sumei de 1.286.506,80 RON, reprezentând garanție, reclamantul a solicitat pârâtului executarea contragaranției aferente contractului de garantare în care calitatea de beneficiar aparținea terțului C. S.R.L., respectiv suma pretinsă prin cererea de chemare în judecată.

Prin adresa din 12.04.2016 (aflată la fila x al instanței de fond), pârâtul a refuzat plata contragaranției cu motivarea că valoarea de piață a bunului achiziționat prevăzută în contractul de credit din data de 08.08.2011 este diferită de cea din notificarea de includere în plafonul de garantare nr. x_CTG din 10.08.2011, valoare prevăzută de Finanțator abia în actul adițional la contractul de credit nr. x din data de 30.12.2011. Totodată, în adresa de respingere a cererii de executare a contragaranției, intimatul-pârât a invocat dispozițiile art. 6.1, art. 7.1 și art. 7.4 (2) lit. c) din Convenția de contragarantare nr. 1/2010.

Prin cererea de chemare în judecată, recurentul a invocat drept cauză a acțiunii răspunderea civilă contractuală și a susținut că decizia pârâtului de a respinge plata contragaranției nu are temei convențional.

Prin hotărârile pronunțate, ambele instanțe de fond au constatat că, față de dispozițiile contractuale, recurentul-reclamant nu era îndreptățit să obțină plata contragaranției conform solicitării acestuia, reținând culpa contractuală a acestuia.

Având în vedere că, prin decizia recurată, instanța de apel nu a schimbat hotărârea primei instanțe de fond, în prezenta cale de atac, recurentul-pârât susține, în esență, că, în mod eronat instanța de apel a validat soluția primei instanțe de fond, întrucât, în speță, sunt îndeplinite condițiile pentru a fi plătită contragaranția de către Fondul Român de Contragarantare.

Recurentul a criticat decizia instanței de apel invocând două motive de casare, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., potrivit cărora, în considerentele hotărârii, judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Din modul de expunere al criticilor în cererea de recurs, se deduce că ipoteza avută în vedere de recurent în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată.

În primul rând, trebuie reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte reprezintă aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

De altfel, Înalta Curte reține că, în jurisprudența constantă a C.E.D.O., s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Or, analizând decizia atacată din perspectiva motivului de casare invocat, Înalta Curte constată că instanța a răspuns tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită și, prin urmare, nu se poate reține că instanța ar fi omis să se pronunțe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, câtă vreme instanța de apel a examinat problema de fond supusă judecații, analizând în mod efectiv motivele de apel formulate în cauză.

Prin urmare, în speță, nu poate fi primită susținerea recurentului vizând lipsa unei motivări sub aspectul înlăturării apărărilor sale, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanța a răspuns argumentat motivelor de apel care au fost formulate, aspectele în legătură cu care se invocă nemotivarea fiind, în realitate, argumente în susținerea motivelor de apel analizate.

Așadar, faptul că instanța de apel nu a achiesat la apărările formulate de recurent nu are valența încălcării dreptului la apărare sau a dreptului la un proces echitabil, instanța de judecată având obligația de a motiva soluția pronunțată raportat la textele legale aplicabile, indiferent de susținerile părților.

În concluzie, ca și componentă a dreptului la un proces echitabil, motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară și concisă și să se constituie într-o analiză riguroasă și concretă a problemelor esențiale ce au făcut obiectul judecății, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părți.

În aceeași măsură, hotărârea trebuie să cuprindă o analiză concretă și coroborată a probelor administrate, stabilirea împrejurărilor esențiale în cauză și normele incidente, cu mențiunea că, în speță, nefiind administrate probe noi, instanța a avut în vedere exclusiv probatoriul administrat în fața primei instanțe de fond.

Instanța de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, recurentul a susținut și faptul că instanța de apel s-a pronunțat cu depășirea limitelor stabilite de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., prin aceea că, potrivit art. 969 C. civ. (1864), convenția este legea părților și aceasta trebuie interpretată de instanța de judecată potrivit înțelegerii acestora, că instanța nu a fost învestită în mod expres de niciuna din părți să se pronunțe cu privire la existența sau inexistența dreptului de proprietate al unui teren în patrimoniul beneficiarului, dar și că, nepronunțându-se asupra celor cuprinse în adresa nr. x/12.04.2016, document ce reprezintă faptul generator al litigiului, soluția din dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, fiind pronunțată cu încălcarea art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Prioritar, Înalta Curte constată că aceste critici ale recurentului, care vizează depășirea limitelor învestirii instanței, corespund motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare cuprinde încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Este adevărat că obligația instanței de a se pronunța numai cu privire la ceea ce s-a cerut constituie garanția respectării și aplicării principiului disponibilității, însă, în realitate, recurentul-reclamant este nemulțumit de faptul că, în soluționarea cauzei, instanța de fond nu s-a limitat la motivele comunicate prin adresa nr. x/12.04.2016, primind și un alt motiv de refuz a plății, invocat în cursul judecății, iar, în apel, instanța de prim control judiciar a validat raționamentul primei instanțe de fond.

Chiar dacă adresa nr. x/12.04.2016 a reprezentat factorul declanșator al litigiului, cuprinzând motivele inițiale invocate de F.R.C. pentru respingerea cererii de plată a contragaranției, pretenția concretă formulată de recurentul-reclamant s-a întemeiat pe răspunderea contractuală a pârâtului.

Invocarea de către pârât, în cursul procesului, a unor motive noi care justifică refuzul de plată a contragaranției se circumscrie apărării pârâtului. Or, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, neexistând un temei legal sau convențional pentru limitarea acestor apărări la aspectele invocate în corespondența părților din faza prelitigioasă.

În altă ordine de idei, prin decizia atacată, instanța de apel a argumentat detaliat și cuprinzător, prin raportare la clauzele contractuale (art. 12.1 din convenția nr. 1/2010) și la normele de procedură incidente, de ce motivul nou invocat de pârât prin notele de ședință depuse la 29.01.2018 poate fi formulat și în cursul litigiului, în fața primei instanțe.

Recurentul nu a dezvoltat critici concrete în raport cu considerentele instanței de apel.

În consecință, reținând că instanța nu a depășit limitele învestirii, dar și că decizia instanței de apel cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, reflectată în dispozitivul hotărârii, că argumentația instanței este cursivă și că nu există elemente contradictorii în silogismul juridic al instanței, neexistând nici motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că au fost respectate exigențele impuse de art. 22 alin. (6) și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., cărora le sunt subsumate criticile formulate de recurent, sunt nefondate.

Subsumat celui de-al doilea motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat încălcarea art. 969, art. 1074-1077, art. 1082 și art. 1537 C. civ. (1864) în dezlegarea dată de către instanță cu privire la îndeplinirea obligațiilor ce îi reveneau.

În speță, deși recurentul a susținut nesocotirea prevederilor legale anterior indicate, în motivarea recursului, acesta pune în discuție clauzele contractuale, precum și modul de executare a contractului, în raport de probatoriul administrat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. devine incident numai în măsura în care instanța a încălcat sau aplicat greșit normele de drept material. Prin urmare, invocarea incidenței unui astfel de motiv de nelegalitate nu se poate rezuma la restabilirea înțelesului și sferei de aplicare a clauzelor contractuale, aspect care reprezintă o chestiune de fapt, ce nu poate fi cenzurată în această etapă procesuală.

Instanța de apel a ajuns la concluzia nerespectării de către reclamant a clauzelor art. 6.1 și 7.4 par. 2 lit. b) din convenția de contragarantare nr. 1/2010, prin aceea că a acordat garanția și a aprobat cererea de plată fără a ține cont de inexistența dreptului de proprietate asupra terenului în patrimoniul debitorului-împrumutat și de faptul că evaluarea obiectului ipotecii s-a raportat la dreptul de proprietate asupra terenului, iar nu la dreptul de folosință.

Reținând, așadar, că nu se poate încadra în acest motiv de recurs aplicarea clauzelor contractuale, Înalta Curte conchide în sensul că, în această etapă procesuală, nu poate fi cenzurat raționamentul expus în hotărârea atacată, în ceea ce privește modul de executare a contractului din perspectiva aprecierii standardului de conduită diligentă impus mandatarului, în raport cu situația de fapt reținută prin decizia recurată.

Pe cale de consecință, pentru rațiunile înfățișate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1856 A din 12 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1856 A din 12 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 octombrie 2021.