ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1908/2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă sub nr. x/3/2016, la 12 ianuarie 2016, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN a chemat în judecată pe pârâta FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că anularea, de către pârâtă, a contragaranției acordate în favoarea A S.R.L., în baza scrisorii de garantare nr. 648 din 4 octombrie 2011, s-a realizat cu încălcarea cadrului convențional și legal incident, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.306.586,20 lei, reprezentând contragaranția aferentă garanției asumate de reclamantă în favoarea băncii B S.A., în baza scrisorii sus-menționate, la care se va adăuga dobânda legală calculată începând cu 25 februarie 2015 până la data plății efective a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7830/2016 din 12 decembrie 2016, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat la 27 aprilie 2017.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorul 1 București – Secția I Civilă sub nr. x/299/2018, la 5 februarie 2018, reclamanta FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a chemat în judecată pe pârâta FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 53.302,84 lei, cu titlu de daune, conform art. 7.8 din convenția de contragarantare nr. 1/2010, sumă ce se va actualiza potrivit acestei convenții.

Prin sentința civilă nr. 4215/2018 din 27 iunie 2018 a Judecătoriei Sectorul 1 București – Secția I Civilă, pronunțată în dosarul nr. x/299/2018, cauza a fost conexată la dosarul nr. x/3/2016, menționat mai sus.

Prin sentința civilă nr. 4596 din 12 noiembrie 2018, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal a respins ca nefondată excepția autorității de lucru judecat, invocată de reclamantă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, a admis cererea din cauza conexată și a obligat pârâta din cererea conexă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN la plata către FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a sumei de 53.302,84 lei, cu titlu de daune, conform art. 7.8 din convenția de contragarantare nr. 1/2010, sumă ce se va actualiza la data rambursării debitului cu dobânda prevăzută de Regulamentul CE nr. 659/1999 și a sumei de 2.171 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în dosarul nr. x/299/2018.

Împotriva acestei din urmă sentințe, reclamanta FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Prin decizia nr. 4626 din 12 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de Contencios Administrativ și Fiscal a respins excepția nulității recursului, a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă.

Prin sentința civilă nr. 823 din 18 aprilie 2022, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a admis acțiunea reclamantei FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN, a obligat pârâta FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. la plata către reclamantă a sumei de 4.306.586,20 lei, a dobânzii legale aferente debitului, începând cu 25 februarie 2015 și până la data plății efective a sumei și a sumei de 46.670,86 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins cererea de chemare în judecată a FONDULUI ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. din cauza conexată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a declarat apel principal, iar FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN a promovat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1621A din 2 noiembrie 2023, Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă a admis apelul principal, a anulat în totalitate hotărârea primei instanțe și, evocând fondul, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta FONDUL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII IFN S.A., a admis cererea FONDULUI ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. din dosarul conexat, nr. x/299/2018, a obligat FONDUL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII IFN S.A. la plata către FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a sumei de 53.302,84 lei, cu titlu de daune, actualizată cu dobânda prevăzută de Regulamentul CE nr. 659/1999, calculată începând cu data acordării contragaranției, 4 octombrie 2011, până la data achitării debitului și a sumei de 2.171 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/299/2018, a respins ca rămas fără obiect apelul incident și a obligat FONDUL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII IFN S.A. la plata către FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a sumei de 38.308,74 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii, FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre o nouă judecată unei instanțe de același grad cu instanța de apel, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, a susținut că decizia recurată este nelegală prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., arătând, în esență, că hotărârea atacată este parțial nemotivată și este pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 969, art. 970 și art. 1073 C. civ. de la 1864, Regulamentele UE nr. 24/2006 și nr. 575/2013, punctul 2.3.1 din Comunicarea CE nr. 155/2008 privind aplicarea art. 87 și art. 88 din Tratatul CE privind ajutoarele de stat sub formă de garanții.

De asemenea, a afirmat că instanța de prim-control judiciar a interpretat greșit prevederile contractuale care stabileau drepturile, obligațiile și condițiile aprobării cererii de executare a contragaranției, atunci când a reținut că obligația de contragarantare nu există.

Astfel, după prezentarea situației de fapt, circumscris primului motiv de casare, recurenta a arătat că instanța de apel nu a stabilit în mod corect raportul juridic dedus judecății, respectiv natura și întinderea drepturilor și obligațiilor părților rezultate din convenția nr. 1/2010, precum și condițiile privind garanțiile care pot fi contragarantate în baza acestui acord și a Normei nr. 1/2010.

Evocând clauzele contractuale referitoare la criteriile de eligibilitate pentru beneficiarii IMM, recurenta a susținut că soluționarea cauzei nu s-a realizat prin raportarea situației de fapt la obligațiile ce reveneau recurentei în temeiul convenției nr. 1/2010 și Normei nr. 1/2010, ci la aspecte străine de cadrul contractual, sens în care a apreciat că hotărârea atacată nu are fundament juridic, cauza nefiind examinată pe fond.

În continuare, a expus argumente în combaterea considerentelor instanței de apel privind nerespectarea convenției de către recurentă, prin trimitere la prevederile contractuale, precum și la cadrul legislativ referitor la noțiunea de beneficiar real, subliniind că instanța de prim-control judiciar nu s-a raportat în decizia atacată la acestea, de vreme ce nici convenția și nici norma sus-menționată nu defineau această noțiune, iar intimata nu a administrat nicio probă în dovedirea beneficiarilor reali ai garanției/contragaranției.

A mai afirmat că, deși s-a reținut că recurenta nu ar fi respectat mandatul primit, în cauză nu s-au identificat obligațiile prevăzute în cuprinsul acestuia și stipulate expres la art. 4.1 din convenția nr. 1/2010 care nu ar fi fost îndeplinite.

Tot din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a afirmat că decizia recurată a fost pronunțată cu ignorarea unei probe relevante, respectiv a procesului-verbal nr. 1187 din 5 mai 2015, act încheiat între părțile litigante.

În acest context, a apreciat că modalitatea de soluționare a apelului a înfrânt principiul rolului activ al judecătorului și dreptul recurentei la un proces echitabil.

Subsumat ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susținut că decizia recurată nu a respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din același Cod, întrucât hotărârea este pronunțată în baza unei interpretări și aplicări greșite a probelor administrate în cauză, este parțial nemotivată și cuprinde motive contradictorii.

În susținere, a arătat că instanța de apel nu a înțeles scopul contractului și nici condițiile de garantare și contragarantare stabilite de părți convențional, astfel că prin hotărârea recurată nu s-a realizat o veritabilă cercetare a cauzei.

A mai considerat că soluția instanței de prim-control judiciar nu este motivată în raport cu probele administrate în cauză, ci reprezintă o convingere subiectivă a instanței, incompatibilă cu cerințele legale privind motivarea hotărârilor judecătorești. Sub acest aspect, a precizat că recurenta a probat condițiile de creditare prin documentul ,, interogare stare credit” și actul adițional nr. 2/18.10.2011.

Referitor la critica privind existența unor motive contradictorii în decizia atacată, a precizat că instanța de apel, pe o parte, a reținut că garanția și contragaranția au fost acordate pentru creditul de care a beneficiat societatea A S.R.L., iar, pe de altă parte, a stabilit că „beneficiarii garanției au fost banca finanțatoare și unul dintre garanți, iar nu societatea A S.R.L.”, contrar înscrisurilor necontestate aflate la dosar: contractul de credit, actele adiționale la acesta, scrisoarea de garantare, contractul de ipoteca imobiliara accesoriu creditului.

Potrivit recurentei, aspectele învederate mai sus relevă faptul că instanța de apel nu a înțeles natura și întinderea drepturilor și obligațiilor părților și a modului în care se s-au derulat raporturile contractuale în temeiul convenției 1/12010, împrejurare ce a condus la pronunțarea unei hotărâri lipsite de suport legal.

În opinia autoarei căii de atac, contradictorii sunt și motivele instanței de apel în care, pe de o parte, a arătat că, în mod corect, ,,(...) Comisia Europeană și-a exprimat opinia că, sub rezerva confirmării de către instanța națională a faptului că finanțatorul putea fi considerat drept întreprindere aflată în dificultate în octombrie 2015 garanția constituită de către reclamant în favoarea finanțatorului îndeplinește condițiile prevăzute de art. 2 din Regulamentul de minimis din 2006 și nu constituie ajutor de stat în favoarea finanțatorului în sensul art. 107 alin. (1) din TFUE (...) ”, iar, pe de altă parte, a reținut că beneficiarul nu era o întreprindere în dificultate la data acordării contragaranției, însă concluzionează că garanția a fost acordată în condiții ex-post, reprezentând un avantaj pentru finanțator și pentru garant.

A mai afirmat că instanța de apel era ținută să respecte concluziile Comisiei Europene, sens în care a considerat că raționamentul instanței reprezintă o convingere subiectivă a acesteia, chestiune ce contravine cerințelor legale privind motivarea hotărârilor judecătorești.

De asemenea, a susținut că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care s-a stabilit că voința reală a părților ar fi fost alta decât cea care rezulta expres din convenția 1/2010 și Norma nr. 1/2010 și că instanța de apel a omis să analizeze și să se pronunțe asupra apărărilor sale privind ajutorul de stat regional.

Circumscris ultimului motiv de nelegalitate, recurenta a arătat că raționamentul instanței de apel încalcă prevederile art. 969, art. 970 și ale art. 1073 C. civ. de la 1864, ale Regulamentului nr. 24/2006 și Regulamentului UE nr. 575/2013, precum și prevederile art. 87 si 88 din Tratatul CE (art. 107 și 108 din T.F.U.E.), în interpretarea oficială dată acestora prin Comunicarea CE nr. 155/2008 privind aplicarea art. 87 și art. 88 din Tratatul CE privind ajutoarele de stat sub formă de garanții.

Sub acest aspect, contrar instanței de prim-control judiciar, a susținut că garanția acordată beneficiarului A S.R.L. respectă cerințele convenționale și legale și nu întrunește caracteristicile unui ajutor de stat interzis de legislația europeană.

Astfel, a arătat că în cauză nu sunt incidente prevederile Comunicării CE nr. 155/2008 privind aplicarea art. 87 și art. 88 din Tratatul CE privind ajutoarele de stat sub formă de garanții, pe care le-a enunțat, întrucât garanțiile pe care le acordă nu sunt ajutoare de stat și nici ajutoare de minimis.

Totodată, a afirmat că recurenta a respectat mandatul acordat, garanția și contragaranția au fost legal acordate și că nici banca și nici recurenta nu erau întreprinderi aflate în dificultate, ambele societăți desfășurând activități generatoare de profit. De altfel, Comunicarea CE nr 155/2008 nu interzicea acordarea de garanții ex-post, ci atrăgea atenția asupra faptului că acest tip de ajutor poate fi unul de exploatare, care poate fi autorizat de Comisie doar în anumite condiții.

A mai arătat că, în lipsa unei reglementări în legislația comunitară sau a unor prevederi în cuprinsul Normei nr. 1/2010 sau al convenției nr. 1/2010, în mod greșit s-a considerat că acordarea unei garanții/contragaranții ex-post ar fi fost prohibită.

Mai mult, recurenta a precizat că raportat la situația de fapt dedusă judecății, prevederile pct. 2.3.1 din Comunicarea CE nr. 155/2008 au fost respectate, garanția Fondului nefiind acordată în condiții ex-post.

În continuare, a precizat că în apel nu s-a luat în considerare opinia Comisiei Europene și nici nu s-a avut în vedere faptul că, în urma acordării garanției, condițiile de finanțare ale beneficiarului A S.R.L. au fost ajustate, aspect ce rezulta din documentul ,,interogare stare credit” și din actul adițional nr. 2/18.10.2011 la contractul de credit nr. 136/20.10.2010, prin eliminarea condiției de limitare la nivelul de 2.300.000 euro a valorii cumulate a tragerilor din creditul de investiții.

În acest context, a menționat că A S.R.L. a beneficiat de condiții de finanțare ajustate în raport cu cele din momentul acordării creditului inițial, prin posibilitatea accesării unei sume suplimentare de 700.000 euro și diminuarea dobânzii, cu respectarea cerințelor de eligibilitate pentru acordarea contragaranției și a condițiilor privind garanțiile care pot fi contragarantate, astfel că finanțatorului i nu s-a fi creat o situație mai favorabilă ca urmare a acordării contragaranției.

Sub un alt aspect, a susținut că în cuprinsul convenției nr. 1/2010 nu s-a prevăzut posibilitatea intimatei de a anula contragaranția, având în vedere că aceasta a încasat prima de contragarantare. Mai mult, deciziile de anulare a unor acte sunt prerogative ce aparțin exclusiv instanțelor de judecată, în cazul în care sunt sesizate cu o astfel de cerere. În aceste condiții, a apreciat că intimata nu putea anula contragaranția acordată prin voința sa unilaterală.

A mai afirmat că instanța de apel nu a înțeles modul în care părțile au stabilit contractual condițiile de confirmare a contragaranțiilor și că intimata a verificat modul în care s-a acordat contragaranția, astfel cum rezultă din adresa nr. 1794/28.11, cât și din adresa nr. 1016/18.05.2012, emisă în urma acțiunii de verificare a documentației, desfășurată în perioada 28.05-08.07.2012, notă prin care nu s-a reținut nicio deficiență.

De asemenea, a precizat că la soluționarea cauzei nu s-a avut în vedere faptul că intimata nu putea să își invoce propria culpă pentru a fi exonerată de îndeplinirea obligației de plată și nici să pretindă că în etapa executării obligației ar fi aplicabile alte reguli decât cele prevăzute de Norma nr. 1/2010 și convenția nr. 1/2010.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta a arătat că prevederile art. 7.1 din convenție nu erau incidente, întrucât nu s-a probat ca aceasta ar fi încălcat mandatul, normele și procedurile interne de garantare ale recurentei, norma FRC nr. 1/2010 și convenția nr. 1/2010, precum și prevederile legale fiind respectate.

A mai învederat că intimata nu a probat nici faptul că la acordarea contragaranției autoarea căii de atac ar fi utilizat procese, sisteme sau resurse umane inadecvate sau care nu și-ar fi îndeplinit funcția în mod corespunzător.

Potrivit recurentei, diligența și buna-credință trebuiau analizate prin raportare la condițiile specifice speței și la probatoriul administrat și că aceasta nu putea fi ținută responsabilă pentru pretinse cerințe neincluse în mandat și pentru faptul că a acordat contragaranția cu diligența pe care însăși intimata a stabilit-o.

Din această perspectivă, a considerat că în speță erau întrunite cerințele legale pentru obligarea intimatei la plata contragaranției și a dobânzii legale aferente acesteia.

În final, a susținut că soluția instanței de prim-control judiciar dată asupra cererii ce face obiectul dosarului conexat, nr. x/299/2018 este nelegală, întrucât dispozițiile art. 1073 C. civ. de la 1864 nu sunt aplicabile acesteia, pentru motivele expuse mai sus cu privire la respectarea de către recurentă a mandatului și neincidența prevederilor art. 7.8 din convenția nr. 1/2010.

La 17 mai 2024 intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., arătând, în esență, că susținerile recurentei nu pot fi încadrate în motivele de casare invocate de autoarea căii de atac. De asemenea, a susținut că argumentele subsumate ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reprezintă, în realitate, o reluare a motivelor de apel și denotă nemulțumirile recurentei cu privire la modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt în baza probelor administrate și a aplicat cadrul convențional. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; numai recurenta și-a exprimat punctul de vedere la raport.

Luând în analiză, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimată prin întâmpinare, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se realizează controlul conformității hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, în limitele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același Cod, cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, cazurile de casare pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din același act normativ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiția legală fiind aceea ca dezvoltarea motivelor să fie raportată la conținutul hotărârii atacate și să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

În ceea ce privește motivarea recursului, se cuvine notat că acest demers implică, pe de o parte, indicarea uneia dintre ipotezele prevăzute limitativ de textul menționat, iar, pe de altă parte, formularea unor critici concrete de nelegalitate la adresa hotărârii recurate, cu arătarea modalității efective în care instanța a încălcat dispozițiile legale incidente.

În speță, analiza memoriului de recurs impune concluzia că susținerile recurentei nu pot fi încadrate în niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. pentru considerentele ce succed.

În speță, recursul reclamantei este întemeiat pe ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 tezele I și II și pct. 8 din același Cod, care vizează situațiile în care hotărârea recurată este dată cu încălcarea normelor de procedură, prevăzute sub sancțiunea nulității, este nemotivată, cuprinde considerente contradictorii și instanța fie a aplicat un text de lege străin cauzei, fie a extins sau, dimpotrivă, a restrâns domeniul de aplicare a unei norme legale sau a încălcat principii generale de drept.

Verificând, din această perspectivă, motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că nu pot fi identificate critici ce ar putea fi subsumate cazurilor indicate, întrucât argumentele dezvoltate sunt integrate elementelor circumstanțiale ale cauzei, care, în raport cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu mai pot fi valorificate în această etapă procesuală.

Astfel, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același Cod, autoarea căii de atac impută instanței de prim-control judiciar maniera pretins eronată de stabilire a situației de fapt, în raport cu prevederile contractuale și cu probele administrate.

Or, în recurs, nu se poate proceda la examinarea acestor aspecte, verificarea hotărârii atacate putând fi realizată doar prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., și nu a aspectelor ce țin de temeinicia soluției pronunțate.

Prin invocarea încălcării principiului rolului activ al judecătorului, recurenta opune propria teză de soluționare a cauzei sub aspectul obligațiilor ce le reveneau părților și a condițiilor care trebuiau îndeplinite pentru a putea beneficia de garanții.

Nici celorlalte critici ale autoarei căii de atac integrate ipotezelor de la pct. 6 și 8 al textului de lege ultim-indicat nu li se pot atribui valențe de nelegalitate, în măsura în care acestea sunt fundamentate, în esență, pe cadrul convențional ce stă la baza raportului juridic dedus judecății și pe modalitatea în care instanța de apel a înțeles să interpreteze și să valorifice probatoriul cauzei.

Deși în susținerea acestor motive de casare recurenta indică textele de lege pretins încălcate, întreaga construcție a tezei de nelegalitate are la bază contextul factual și interpretarea proprie a prevederilor convenției nr. 1/2010 și ale dovezilor cauzei, chestiuni ce nu pot fi supuse cenzurii instanței de recurs, al cărei control este limitat la verificarea conformității hotărârii recurate cu normele legale aplicabile, și nu a situației de fapt cu probele administrate.

Mai mult, și pretinsa contradicție între anumite considerente ale hotărârii recurate reprezintă, în mod similar, tot o chestiune de netemeinicie, de vreme ce aceasta vizează eventuale carențe în planul interpretării probelor, și nu al motivării hotărârii. Or, pentru a constitui temei al casării, motivarea contradictorie trebuie să privească considerente care, simultan, infirmă și susțin dispozitivul hotărârii, făcând, în realitate, neclar raționamentul judiciar care ar trebui să explice coerent rezultatul deliberării.

Situația prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. înglobează chestiuni care lipsesc hotărârea de elementele care au fundamentat-o, și nu, cum este cazul în speță, aspecte de netemeinicie a căror verificare este permisă numai instanțelor de fond, nu și instanței de recurs, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În procesul de judecată, instanța de apel are deplină libertate de apreciere, în sensul că aceasta ca urmare a evaluării probatoriului administrat în cauză, poate să stabilească că nu s-a făcut dovada, în modalitatea cerută de lege, a pretențiilor deduse judecății.

Sub pretextul încălcării normelor de drept substanțial, autoarea căii de atac contestă statuările instanței de prim control judiciar cu privire la probatoriului cauzei, tinzând să repună în dezbatere temeinicia judecății în apel și controlul de fond al hotărârii, chestiuni incompatibile cu natura recursului.

Mai mult, împotriva raționamentului expus de instanța de apel, recurenta nu a dezvoltat nicio critică aptă să contureze o eventuală greșeală de judecată săvârșită de aceasta, care să justifice măsura casării din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci a reluat apărările sale din apel, fără a indica în concret modalitatea corectă și legală în care instanța devolutivă ar fi trebuit să aplice normele de drept material criticate.

În realitate, recurenta critică aplicarea legii la o situație de fapt greșit stabilită de către instanța de apel, ca urmare a evaluării pretins eronate a probelor dosarului, nemulțumirea părții fiind circumscrisă, în realitate, concluziilor instanței de prim-control judiciar rezultate în urma interpretării probelor.

În considerarea argumentelor anterior expuse, instanța supremă constată că examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat critici care să poată fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cum sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, situație incidentă și în cauză, Înalta Curte urmează să rețină incidența excepției nulității recursului și, în consecință, să anuleze recursul, în temeiul art. 496 alin. (1), prin raportare la art. 489 alin. (2) și art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite excepția nulității recursului.

Anulează recursul declarat de recurenta FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1621A din 2 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 octombrie 2024.