ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 372/2020

Asupra recursurilor de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 03.08.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPINDERI MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a formulat acțiune prin care a solictat anularea deciziei nr. 16/14.07.2017 a Consiliului de Administrație a Fondului Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N și repunerea în funcția de director general, precum și a drepturilor aferente Contractului privind exercitarea mandatului de Director general încheiat în data de 15.06.2017, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 216 Noul C. civ. și ale H.G. nr. 376/2017.

La data de 25.01.2018, reclamantul a depus cerere de modificare a acțiunii introductive solicitând anularea pct. 2 lit. b) din Decizia nr. 16/14.07.2017 și, pe cale de consecință anularea anexei la Decizia nr. 16/14.07.2017, respectiv Contractul privind exercitarea mandatului de director general nr. RCPC 86 2017/14.07.2017 încheiat între Directorul General - B. și Consiliul de Administrație și a Actului adițional nr. x/08.11.2017 la acest contract și actelor subsecvente emise de acesta, respectiv Ordinul nr. 229 din 01.11.2017, prin care a fost concediat din funcția de director coordonator al departamentului garanții al C. S.A. și Ordinului nr. 11 din 12.01.2018, prin care începând cu data de 16.01.2017, i-a încetat contractul individual de muncă nr. x din 15.05.2017; să se constate faptul că, Consiliul de Administrație al C. S.A. și directorul general al C. S.A. au încălcat prevederile art. 31 din Constituția României și prevederile 51 din Ordonanță de urgență nr. 109/2011 din 30 noiembrie 2011 privind guvernanta corporativă a întreprinderilor publice, cu modificările și completările ulterioare, aprobată de Legea 111/2016, cu privire la transparența procedurilor impuse prin Ordonanța și Legea nr. 1/2016 pentru modificarea și completarea Legii dialogului social nr. 62/2011, cu modificările și completările ulterioare, articolul 30, alin. (3) cu privire la obligațiile de informare și consultare.

Prin sentința civilă nr. 1003 din 29 martie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepția inadmisibilității cererii, astfel cum a fost modificată și a fost respinsă cererea de anulare a Deciziei Consiliul de Administrație, ca inadmisibilă; a fost respinsă cererea de anulare a ordinelor, ca nefondată.

Împotriva sentinței primei instanțe, A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea cererii, anularea hotărârii criticate întrucât cauza a fost soluționată fără a se analiza fondul litigiului, solicitând trimiterea spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 1370 din 23 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 1003 din 29.03.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul-pârât FONDUL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN.

A. a formulat două cereri de recurs, atât împotriva deciziei civile nr. 1370 din 23 septembrie 2019, cât și împotriva încheierii de sesizare a Curții Constituționale a României din 23 septembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Cu privire la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1370 din 23 septembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, recurentul invocă dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București pentru a se proceda la judecata în fond a cauzei.

Recurentul a formulat recurs și împotriva încheierii din 23 septembrie 2019, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 132 și art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990. Susține că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., întrucât în mod greșit, în motivarea orală, instanța a argumentat că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, având în vedere că asupra neconstituționalității art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 s-a pronunțat Curtea Constituțională și a admis excepția de neconstituționalitate, iar art. 132 din Legea nr. 31/1990 nu are legătură cu soluționarea prezentei cauze.

Prin întâmpinarea depusă la 23 ianuarie 2020, intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității și excepția nulității recursurilor, iar pe fond a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Prin cererea depusă la 28 ianuarie 2020, recurentul-reclamant A. a solicitat instanței să ia act de renunțarea sa la judecarea cererii de recurs formulate împotriva deciziei civile nr. 1370 din 23 septembrie 2019 și cererii de recurs formulate împotriva încheierii din 23 septembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Examinând cu prioritate cererea de renunțare la judecata recursurilor formulată de recurentul-reclamant, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit art. 9 alin. (3) teza I C. proc. civ., "în condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri."

Totodată, potrivit art. 463 alin. (1) C. proc. civ., "achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre."

Astfel, în ipoteza renunțării la calea de atac, aceasta echivalează cu o achiesare la hotărârea atacată, sens în care nu este necesar acordul intimatului.

În aplicarea acestor texte de lege, Înalta Curte constată că, prin cererea depusă la 28 ianuarie 2020, recurentul-reclamant A. a solicitat instanței să ia act de renunțarea sa la judecata recursurilor, cerere care a fost comunicată părții adverse.

Manifestarea de voință, în sensul de a renunța la judecata recursului, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al recurentului, care nu este supus cenzurii instanței de judecată, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 463 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va lua act de renunțarea la judecata recursurilor declarate de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1370 din 23 septembrie 2019 și împotriva încheierii de sesizare a Curții Constituționale a României din 23 septembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Față de efectul pe care îl produce renunțarea la judecata recursurilor, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu se mai impune analiza excepțiilor inadmisibilității și nulității invocate de către intimatul-pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea la judecata recursurilor declarate de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1370 din 23 septembrie 2019 și împotriva încheierii de sesizare a Curții Constituționale a României din 23 septembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 februarie 2020.