ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2392/2020

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Prin cererea înregistrată la data de 8 martie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A., a solicitat:

I. în principal

- anularea Hotărârii nr. 77 din 23.02.2018, emisă de Adunarea Generală a Acționarilor Fondului Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - IFN (F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN), prin care au fost prelungite mandatele a trei membri în Consiliul de Administrație al F.N.G.C.I.M.M. S.A. -IFN, din care doi tot "din rândul funcționarilor publici sau altor categorii de personal din cadrul autorității publice tutelare ori din cadrul altor autorități sau instituții publice", respectiv:

II. în subsidiar

• anularea actelor subsecvente emise de Consiliului de Administrație al F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN, respectiv anularea Deciziei nr. 3/23.02.2018 emisă de Consiliul de Administrație al F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN; anularea Deciziei nr. 4/28.02.2018 emisă de Consiliul de Administrație al F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN;

• să se constate faptul că Adunarea Generală a Acționarilor F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN, Consiliul de Administrație al F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN și directorul general al F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN. au încălcat prevederile art. 31 din Constituția României și prevederile art. 51 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 109/2011 din data de 30 noiembrie 2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, cu modificările și completările ulterioare, aprobată de Legea nr. 111/2016, cu privire la transparența procedurilor impuse prin Ordonanța cu privire la obligațiile de informare și consultare;

III. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată

La data de 26 iulie 2018 reclamantul a depus cerere de modificare și completare a cererii de chemare în judecată, solicitând instanței:

I. Constatarea nulității Hotărârii nr. 77/23.02.2018 a Adunării generale a Acționarilor pârâtei F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN;

II. Constatarea nulității actelor subsecvente Hotărârii AGA a cărei nulitate a solicitat-o a fi pronunțată la capătul I de cerere, respectiv:

a) constatarea nulității Deciziei nr. 3/23.02.2018, emisă de Consiliul de Administrație al F.N.G.C.I.M.M. - S.A. - IFN;

b) constatarea nulității Deciziei nr. 4/28.02.2018, emisă de Consiliul de Administrație al F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN și a Anexei "Contractul privind exercitarea mandatului de Director general Adjunct încheiat între director general adjunct D. și Consiliul de administrație al F.N.G.C.I.M.M. S.A. -IFN";

c) constatarea nulității Deciziei nr. 5/07.03.2018, emisă de Consiliul de Administrație al F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN privind exercitarea mandatului de Director General de d-l E. și a anexei "Contractul privind exercitarea mandatului de director general încheiat între director general E. și Consiliul de administrație al F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN, cu consecința:

c.1) constatării nulității Ordinului nr. 119/25.05.2018, prin care se modifică unilateral contractul individual de muncă nr. x/15.05.2017, diminuându-se cu 30% salariul de încadrare și cu 50% salariul net; prin același ordin s-a schimbat unilateral locul de muncă, în sensul că reclamantul a fost trimis la 300 de km distanță de locul muncii și, respectiv de familie, încălcându-se astfel prevederile art. 41 și art. 50 din Codul muncii.

III. să se constate faptul că Adunarea Generală a Acționarilor F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN, Consiliul de Administrație al F.N.G.C.I.M.M. S.A. -IFN și directorul general al F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN au încălcat prevederile art. 31 din Constituția României și art. 51 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 109/2011 din 30 noiembrie 2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, cu modificările și completările ulterioare, aprobată de Legea nr. 111/2016, cu privire la transparența procedurilor impuse prin Ordonanța cu privire la obligațiile de informare și consultare;

IV. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată

Prin sentința civilă nr. 3844 din 18 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepția lipsei calității procesuale active și s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A., astfel cum a fost modificată, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 2017 din 27 noiembrie 2019, a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 3844/18.12.2018 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ȘI MIJLOCII S.A.; s-a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că s-a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale active cu privire la capătul de cerere având ca obiect anularea ordinului nr. 119/25.05.2018; s-a trimis cauza spre soluționarea acestui capăt de cerere la Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale; s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.

În argumentarea acestei decizii, s-a reținut, în esență, că este corectă soluția Tribunalului București de admitere a excepției lipsei calității procesuale active în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect anularea Hotărârii AGA F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN nr. 77/23.02.2018 și a deciziilor Consiliului de Administrație nr. 3/23.02.2018, nr. 4/28.02.2018 și nr. 5/07.03.2018, însă Curtea a constatat că prin ordinul nr. 119/25.05.2018 emis de directorul general al F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN s-au dispus măsuri care îl vizează în mod direct pe apelantul-reclamant.

Astfel, instanța de apel a arătat că prin acest ordin s-a dispus încheierea, începând cu data de 25 mai 2018, a unui act adițional la contractul individual de muncă nr. x/15.05.2017 al domnului A., prin care să fie modificate următoarele elemente ale contractului: felul muncii - post similar de conducere celui deținut anterior - director sucursală; locul muncii - F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN, Sucursala Bacău; salariul de bază brut lunar: 19.800 RON, nivel maxim conform grilei de salarizare anexă la contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Prin urmare, Curtea de Apel București a concluzionat în sensul că apelantul-reclamant are calitate procesuală activă în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect ordinul nr. 119/25.05.2018.

Întrucât acest act privește raporturile de muncă ale apelantului-reclamant, s-a reținut că devin incidente dispozițiile art. 208 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora "Conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal".

De asemenea, s-a arătat că soluționarea în primă instanță a conflictelor de muncă presupune o alcătuire a completului din care fac parte și doi asistenți judiciari.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/2018*, la data de 7 februarie 2020.

Prin sentința civilă nr. 2037 din 19 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. și pe pârâta FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N. S.A., în favoarea Tribunalului Constanța.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul București a reținut, în esență, următoarele:

S-a arătat că reclamantul a fost citat cu mențiunea de a preciza dacă la data introducerii acțiunii avea domiciliul/resedința/locul de muncă în Municipiul București și de a depune înscrisuri doveditoare în acest sens, însă acesta nu s-a conformat dispozițiilor instanței de judecată.

La termenul de judecată din 19 iunie 2020, Tribunalul București a constatat că reclamantul are domiciliul în Constanța, județul Constanța, motiv pentru care, a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale, în temeiul dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

A reținut că între reclamant și pârâtă au existat raporturi de muncă și că reclamantul nu a făcut dovada faptului că, la data introducerii acțiunii, locul său de muncă se afla în Municipiul București.

Au fost evocate prevederile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, potrivit cărora "cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau resedința".

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a rezultat că domiciliul reclamantului se află în Municipiul Constanța, județul Constanța.

Potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 (în vigoare la data introducerii acțiunii), "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", competența reglementată de acest text de lege fiind una teritorială exclusivă.

S-a conchis în sensul că aparține Tribunalului Constanța competența de soluționare a cauzei, întrucât domiciliul reclamantului se află pe raza județului Constanța și nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte, cu certitudine, locul de muncă al reclamantului la data introducerii acțiunii.

Tribunalul Constanța, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 2208 din 23 septembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța și a trimis cauza privind pe reclamantul A. și pe pârâta FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N. S.A. la Tribunalul București, spre competentă soluționare; de asemenea, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

Tribunalul Constanța a apreciat că este întemeiată excepția necompetenței sale teritoriale pentru următoarele argumente:

Necompetența teritorială de ordine publică trebuie să fie invocată de părți ori de judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

În forma inițială, textul articolului 130 din C. proc. civ. prevedea ca limită "nu mai târziu de terminarea cercetării procesului în fața primei instanțe", formularea fiind eliminată prin Legea nr. 76/2012.

S-a constatat că noțiunea de "primă zi de înfățișare" (potrivit codului anterior, primul termen cu procedura de citare legal îndeplinită și la care părțile pot pune concluzii) a fost înlocuită cu noțiunea de "prim termen la care părțile sunt legal citate".

Această modificare are menirea să accelereze desfășurarea procesului, deoarece condiția suplimentară a posibilității de a pune concluzii este de natură, de regulă, să ducă la amânări sau la modificări, completări de cereri sau invocarea altor incidente procedurale.

În legătură cu momentul până la care se poate invoca excepția, Tribunalul Constanța a reținut următoarele:

- necompetența absolută nu mai poate fi invocată direct în apel sau în recurs;

- instanța de control judiciar nu ar mai putea invoca, din oficiu, încălcarea de către instanțele inferioare a normelor imperative de competență teritorială;

- necompetența teritorială absolută nu mai poate să fie invocată nici în cursul rejudecării după anularea sau casarea cu trimitere, în condițiile art. 480 alin. (3) și art. 498 alin. (2) din C. proc. civ., pentru că, în aceste cazuri, a existat un termen până la care trebuia invocată excepția de necompetență și s-a finalizat și etapa cercetării procesului. Doar dacă anularea sau casarea s-a dispus pentru lipsă de procedură încă de la debutul judecății și lipsa de procedură s-a perpetuat pe tot parcursul procesului, devin incidente prevederile art. 130 alin. (2) din C. proc. civ.

Dispoziția cuprinsă în art. 130 din C. proc. civ. nu înlătură cu totul ipotezele posibile de invocare a necompetenței în instanța de apel sau chiar în instanța de recurs, având în vedere că încheierea prin care instanța se declară competentă poate fi atacată odată cu hotărârea pronunțată în cauză [art. 132 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ..]. Astfel, dacă instanța, considerând că părțile au fost legal citate, a procedat la soluționarea litigiului, ignorându-și necompetența generală și de ordine publică, partea va putea ca, atacând hotărârea odată cu fondul, să supună atenției instanței de control judiciar și necompetența instanței care a pronunțat hotărârea atacată; dacă instanța de apel stabilește că prima instanță a fost necompetentă, iar necompetența a fost invocată în condițiile legii, va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent ori, după caz, va respinge cererea ca inadmisibilă (art. 480 alin. (4) C. proc. civ.).

Prin noile reglementări în materie de competență s-a dorit, din motive de celeritate, tranșarea încă de la primul termen de judecată și a incidentelor cu privire la competența teritorială de ordine publică.

În cauză, având în vedere momentul procesual până la care poate fi invocată excepția de necompetență în cazul încălcării unor norme de competență teritorială absolută (cum este și norma instituită de art. 269 alin. (2) din Codul Muncii), Tribunalul Constanța a considerat că, în rejudecare, competența de soluționare a pricinii, cu respectarea limitelor stabilite de instanța de apel, revine instanței inițial învestite și care a soluționat cauza în fond, în primul ciclu procesual, respectiv Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Această concluzie este fundamentată pe următoarele aspecte:

- excepția de necompetență teritorială nu a fost invocată în fața primei instanțe, în primul ciclu procesual, până la momentul limită prevăzut de art. 130 alin. (2) din C. proc. civ.

- necompetența teritorială nu a făcut obiect de discuție în apel și, prin urmare, nu a fost avută în vedere la pronunțarea deciziei de anulare în parte a sentinței civile nr. 3844/18.12.2018, cu trimiterea cauzei spre rejudecare;

- instanța de control judiciar nu a dispus anularea pentru lipsă de procedură pe tot parcursul procesului în primă instanță, astfel încât excepția de necompetență teritorială să poată fi invocată în rejudecare.

În condițiile arătate, având în vedere că încheierea prin care instanța inițial învestită s-a declarat competentă a dobândit caracter definitiv, iar instanța de apel a trimis cauza, în urma anulării, la Tribunalul București, această instanță rămâne competentă teritorial să rejudece cauza în fond.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 7 octombrie 2020.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, aplicabilă la data inițierii procesului (08.03.2018), "Necompetența teritorială de ordine publică trebuie să fie invocată de părți ori de judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe".

Totodată, articolul 131 alin. (1) din același cod stabilește că "La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu".

Din analiza coroborată a textelor de lege anterior evocate rezultă că excepția de necompetență materială sau teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Conform art. 235 C. proc. civ., încheierea interlocutorie este acea încheiere prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluționează excepții procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase.

Deși textul de lege nu specifică, în mod evident, încheierea interlocutorie prejudecă fondul, motiv pentru care instanța de judecată nu mai poate reveni asupra ei. Această ultimă caracteristică reiese fără niciun dubiu din prevederile art. 429-430 C. proc. civ., care stabilesc că, după pronunțarea hotărârii [încheierea este o hotărâre, astfel cum prevede art. 424 alin. (5) din C. proc. civ..], instanța de judecată se dezînvestește și niciun judecător nu mai poate reveni asupra părerii sale, urmând ca, în privința problemelor tranșate, să opereze autoritatea de lucru judecat. Chiar dacă după pronunțarea unei încheieri interlocutorii instanța de judecată nu se dezînvestește de judecata dosarului, se poate considera că se dezînvestește de incidentul soluționat prin intermediul încheierii interlocutorii, întrucât nu va mai putea lua în discuție aspectele astfel soluționate.

În speță, prin încheierea din 17 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, instanța de judecată a constatat competența sa generală, materială și teritorială, în conformitate cu prevederile art. 132 din Legea nr. 31/1990, cu modificările ulterioare, raportat la art. 95 alin. (1) pct. 1 și art. 107 din C. proc. civ.

Această încheiere nu a fost atacată odată cu hotărârea pronunțată în cauză, astfel încât are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

Mai mult, Înalta Curte reține că printr-o hotărâre definitivă instanța de control judiciar a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale active cu privire la capătul de cerere având ca obiect anularea ordinului nr. 119/25.05.2018 și a trimis cauza spre soluționarea acestui capăt de cerere la Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Față de cele arătate, în aplicarea dispozițiilor art. 130 alin. (2) și art. 131, raportat la art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2020.