ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1801/2010

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele,

Prin sentința nr. 1979 din 12 mai 2009 a Curții de Apel București a fost respinsă excepția prematurității acțiunii și a fost respinsă ca

neîntemeiată acțiunea reclamantului C.E. în contradictoriu cu C.C.S.D.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că excepția de prematuritate a acțiunii,

invocată de pârâtă prin întâmpinare, este neîntemeiată, întrucât în cauză nu

sunt aplicabile dispozițiile din Capitolul VII al Legii nr. 247/2005 cu privire

la evaluarea imobilului și emiterea deciziei pe baza acestei evaluări.

Instanța de fond a

constatat că prin sentința nr. 71/2004 a Tribunalului București, pârâta Primăria

Municipiului București a fost obligată la emiterea unei decizii de acordare a

măsurilor compensatorii de către stat prin M.F.P., în sumă de 207.622.630 lei

(reprezentând 9.870 euro la data rămânerii definitive a hotărârii), astfel

încât cuantumul despăgubirilor datorate de statul român au fost stabilite în

mod irevocabil.

De asemenea, instanța

a reținut și cele statuate prin Decizia nr. 52/2007 a secțiilor unite, ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-un recurs în interesul legii,

în sensul că prevederile art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 privind

procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziei/dispoziției

emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de

Legea nr . 10/2001.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul C.E., solicitând casarea ei și

trimiterea dosarului spre rejudecare instanței de fond pentru soluționarea

cererii de obligare a intimatei-pârâte la a emite o decizie privitoare la

titlul de despăgubire și la plata unei penalități de 50 lei pe zi de întârziere

de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Invocând, în drept,

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a apreciat că hotărârea

atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ., întrucât instanța de fond nu a motivat respingerea capetelor 2 și 3

din cererea introductivă.

A precizat, totodată,

că nu înțelege să critice soluția pronunțată asupra primului capăt de cerere și

motivarea sub acest aspect a hotărârii, întemeiată pe Decizia nr. 52 din 4

iunie 2007, pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți.

Recursul este fondat.

Examinând actele dosarului,

hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, Înalta Curte reține

incidența în speță a motivului de nelegalitate prevăzut de art.  304 pct. 7 C.

proc. civ., pentru considerentele în continuare arătate.

Motivul de recurs

reglementat de acest text de lege este incident atunci când hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive potrivnice ori

străine de natura pricinii.

Totodată în

conformitate cu prevederile art. 312 alin. (3), teza a II-a C. proc. civ.,

casarea unei hotărâri se pronunță pentru motivele prevăzute de art.  304 pct. 1-5,

precum și în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a

soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului (…).

În speță, sesizând

instanța de contencios administrativ, reclamantul a solicitat atât obligarea

pârâtei la a numi un evaluator, cât și obligarea acesteia la emiterea

dispoziției referitoare la acordarea de titluri de despăgubire și la plata unei

penalități de 50 lei pe zi de întârziere.

Constatând că

dispozițiile Cap.VII al Legii nr. 247/2005 cu privire la evaluarea imobilului

și emiterea deciziei pe baza acestei evaluări nu sunt aplicabile în speță, în

condițiile în care cuantumul despăgubirilor datorate de statul Român au fost

stabilite printr-o hotărâre judecătorească, prima instanță a respins atât

excepția prematurității acțiunii, cât și, pe fond, acțiunea formulată de

reclamantă.

Hotărârea astfel

pronunțată nu conține însă și motivele pentru care s-a apreciat, în situația

dată, că și celelalte petite ale acțiunii sunt neîntemeiate, ceea ce

echivalează cu necercetarea fondului în întregul său, făcând totodată

imposibilă exercitarea controlului judiciar sub acest aspect.

În consecință,

reținând că soluția pronunțată asupra primului capăt de cerere este corectă,

nefiind contestată de altfel nici prin cererea de recurs, Înalta Curte în

temeiul art. 312 alin. (3), teza II-a C. proc. civ., a admis recursul și a casat

hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de

rejudecare se va pronunța motivat și asupra celorlalte petite ale acțiunii reclamantului,

cu existența de bine stătătoare raportat la procedura de emitere a deciziei

reprezentând titlu de despăgubire în situația dată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de C.E. împotriva sentinței civile nr. 1979 din 12 mai 2009 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleeași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată ăn

ședința publică, astăzi 13 aprilie 2010.