ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 629/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

sentința nr. 195 din 01 aprilie 2010, Curtea de Apel Craiova a admis acțiunea

reclamantei T.C., director coordonator adjunct al Casei Județene de Pensii Olt,

în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări

Sociale, a anulat ordinul din 13 octombrie 2009 emis de Casa Națională de

Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale și a obligat pârâta la

reintegrarea reclamantei pe funcția deținută anterior și plata către aceasta a

drepturilor salariale neîncasate de la data de 14 octombrie 2009 și până la

reintegrarea efectivă.

Pentru a pronunța această sentință, instanța

de fond a reținut, în esență, că declararea ca neconstituțională a O.U.G. nr. 105/2009,

prin Decizia Curții Constituționale nr. 1629 din 03 decembrie 2009, este de natură

a atrage nelegalitatea ordinului contestat, emis în temeiul actului normativ declarat

neconstituțional, cu consecința repunerii părților în situația avută anterior emiterii

acestuia.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o

netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta Casa Națională de Pensii și Alte

Drepturi de Asigurări Sociale, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurenta

arată că în mod netemeinic și nelegal instanța de fond a admis cererea de anulare

a ordinului contestat, ca urmare a constatării neconstituționalității actului normativ

în temeiul căruia a fost emis, fără a ține cont de faptul că legalitatea ordinului

trebuia verificată în raport cu legislația în vigoare la momentul emiterii sale,

și nu în raport cu o împrejurare ivită ulterior acestui moment.

Susține recurenta că intimata-reclamantă

a fost numită în funcția de director coordonator adjunct în temeiul O.U.G. nr. 37/2009

declarată neconstituțională și a fost eliberată din această funcție publică de conducere,

dispunându-se și încetarea aplicabilității contractului de management al intimatei,

în aplicarea art. 4 și 14 din O.U.G. nr. 105/2009, desființarea funcției respective

producându-se, așadar, în temeiul legii.

În opinia recurentei, datorită identității

situațiilor, intimata-reclamantă nu poate fi repusă în situația anterioară emiterii

ordinului din 13 octombrie 2009, întrucât nici ordinul din 25 mai 2009 - prin care

reclamanta a fost numită în funcție - nu mai poate fi aplicat, având în vedere că

și acesta a fost emis în temeiul unui act normativ declarat ulterior neconstituțional.

Examinând cauza și sentința atacată, în

raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum

și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele

ce vor fi expuse în continuare:

Prin Ordinul nr. 1241 din 25 mai 2009,

emis de Ministerul Muncii, intimata-reclamantă T.C. a fost numită în funcția de

director coordonator, în baza O.U.G. nr. 37/2009, care au fost declarate neconstituționale

prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257 din 07 octombrie 2009, definitivă și

obligatorie conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, republicată.

Prin ordinul contestat în cauză, din 13

octombrie 2009, având același emitent, s-a dispus încetarea contractului de management

a intimatei-reclamante, începând cu data de 14 octombrie 2009.

Temeiul juridic al celui de al doilea act

administrativ, ordinul contestat în cauză, îl constituie O.U.G. nr. 105/2009,

art. 65 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - C. muncii, și H.G. nr. 13/2004 privind

statutul Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale.

Prin Decizia nr. 1629 din 03 decembrie

2009, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 1

pct. 1-5 și 26, art. 3, art. 4, art. 5, art. 8 și Anexa nr. 1 din O.U.G. nr. 105/2009,

arătând, în esență, că modalitatea de reglementare a funcției publice, respectiv

actul administrativ de numire, reprezintă construcții juridice deficitare și confuze

care ridică problema statutului juridic al directorului coordonator și a naturii

juridice a contractului de management.

De asemenea, funcția publică din care a

fost eliberată intimata-reclamantă a fost înființată prin O.U.G. nr. 37/2009, care,

așa cum s-a arătat, a fost, și ea, declarată neconstituțională prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1257 din 07 octombrie 2009.

Așa fiind, în mod corect instanța de fond

a reținut că actul administrativ contestat a fost lipsit de orice fundament legal,

ca urmare a deciziilor Curții Constituționale sus-menționate.

În legătură cu acest aspect, nu poate fi

reținută susținerea recurentei-pârâte, potrivit căreia ordinul contestat își păstrează

validitatea deoarece ordonanțele de urgență erau în vigoare la data emiterii lor,

întrucât aceasta ar lipsi de finalitate controlul de constituționalitate, care nu

se limitează la asanarea sistemului legislativ, prin eliminarea prevederilor legale

contrare Constituției, ci include protecția efectivă a drepturilor și libertăților

fundamentate ale destinatarilor normelor declarate neconstituționale.

Hotărârea recurată este, însă, criticabilă

sub aspectul reintegrării intimatei-reclamante în funcția deținută anterior ordinului

anulat și întinderii despăgubirilor bănești acordate, prin prisma unor considerente

ținând, de asemenea, de neconstituționalitatea legii, în sensul raționamentului

expus anterior, cu privire la încetarea funcției.

Așa cum s-a arătat mai sus, ordinul de

numire a intimatei în funcția de director coordonator și contractul de management

al acesteia au fost încheiate în temeiul O.U.G. nr. 37/2009.

Așadar, în raport cu deciziile pronunțate

de Curtea Constituțională. referitor la aceste modificări legislative, funcția de

director coordonator se consideră a fi desființată, instanța de fond în mod greșit

apreciind că intimata-reclamantă mai poate fi reintegrată într-o astfel de funcție,

a cărei existentă a fost afectată de neconstituționalitatea actului normativ prin

care a fost înființată.

Această concluzie este susținută și de

considerentele Deciziilor nr. 413 și nr. 414/2010

a

le Curții Constituționale

care, exercitând controlul de constituționalitate asupra legii de modificare și

completare a Legii nr. 188/1999, anterior promulgării, a reținut că, începând cu

data de 28 februarie 2010, funcția de director coordonator nu mai există, reglementarea

în vigoare cu privire la conducătorii serviciilor publice deconcentrate fiind cea

anterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 37/2009 și prin O.U.G. nr. 105/2009,

acesta fiind un efect specific al pierderii legitimității constituționale a celor

două ordonanțe de urgență, sancțiune pe care Curtea Constituțională o consideră

„diferită și mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ”.

În ceea ce privește aspectul despăgubirilor,

sub forma drepturilor bănești, acordate reclamantei de prima instanță, se va reține

că, într-adevăr, punerea în aplicare a celor două acte normative, prin numirea și

revocarea din postul de director coordonator a intimatei-reclamante, din motive

ce exclud culpa acesteia, a produs efecte vătămătoare asupra carierei sale, inducând

o stare de instabilitate, de incertitudine juridică, efecte ce se impun a fi înlăturate

prin repararea pagubei cauzate, conform art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004

și art. 106 din Legea nr. 188/1999.

Având, însă, în vedere circumstanțele faptice

și normative prezentate mai sus, care nu permit încadrarea în ipoteza tipică a prevederilor

art. 106 din Legea nr. 188/1999, în sensul reîncadrării în funcție și plății drepturilor

salariale până la acel moment, Înalta Curte apreciază că obligarea autorității emitente

a ordinului anulat la plata de despăgubiri, până la data pronunțării deciziei, reprezintă

o modalitate adecvată și echitabilă de reparare a prejudiciului cauzat intimatei-reclamante.

Pentru aceste considerente, în temeiul

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1)-(3) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica, în parte, sentința atacată,

în sensul celor arătate mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Casa Națională

de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale împotriva sentinței nr. 195 din

01 aprilie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată, în sensul că

înlătură măsura reintegrării și reduce drepturile salariale stabilite, până la data

pronunțării prezentei decizii.

Obligă pârâtul la plata către reclamantă

a drepturilor salariale cuvenite, în perioada de la emiterea ordinului anulat, până

la data pronunțării prezentei decizii.

Menține

celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 3 februarie 2011.