ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5306/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5306/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Prin acțiunea formulată, reclamantele C.E. și
W.I. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală Pentru
Stabilirea Despăgubirilor: analizarea Dosarului nr. 47324/CC în privința
verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură a
imobilului situat în București, str. M.V., sector 5; desemnarea evaluatorului
și predarea dosarului acestuia în vederea întocmirii raportului de evaluare, în
termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii; emiterea deciziei
reprezentând titlul de despăgubire pentru imobil, în termen de 60 de zile de la
data rămânerii irevocabile a hotărârii; cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă
nr. 1099 din 15 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de
contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantele C.E.
și W.I. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea
Despăgubirilor a obligat pârâta să analizeze dosarul înregistrat sub nr.
47324/CC, să desemneze evaluator în acest dosar și să emită titlul de
despăgubire pentru valoarea ce rezultă din raportul de evaluare, și a respins
cererea de plată a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această
soluție instanța de fond a reținut că reclamantele au formulat notificare pentru
restituirea unui imobil în anul 2001 și, până în prezent nu au intrat în posesia
despăgubirilor, în condițiile în care restituirea în natură nu a fost posibilă.
Procedurile administrative
au avut, până în prezent, o durată excesivă, fiind depășit termenul rezonabil de
soluționare a cererilor.
În aceste condiții orice
întârziere este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate al reclamantelor,
așa cum este el înțeles de art. 1 din protocolul 1 din C.E.D.O.
Împotriva hotărârii instanței
de fond pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a declarat recurs,
criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului
se arată că în cazul în care un dosar este repartizat în baza deciziei nr. 2815/2008,
după analiza acestuia, dacă se constată că este complet, urmează a se desemna un
evaluator, apoi se trimite la evaluare.
Or, instanța de fond,
susține astfel în mod greșit, că pârâta avea obligația de a trimite dosarul la evaluare,
deși acesta nu avea desemnat un evaluator.
Recurenta mai precizează
că nu se poate reține culpa instituției privind durata de soluționare a dosarelor
de despăgubire, deoarece, în exercitarea atribuțiilor sale, Comisia Centrală pentru
Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia nr. 2815/2008 prin care a stabilit ordinea
de soluționare a dosarelor de despăgubire.
Mai mult, conform
art. 2 din aceeași decizie, „proporțional, din fiecare categorie mai sus arătată
și în ordinea înregistrării lor, dosarele verificate și constatate a fi complete,
vor li trimise la evaluare".
Această soluție s-a impus
ca urmare a practicii judiciare în materie și pentru a nu se încălca principiul
egalității în drepturi a persoanelor îndreptățite care au dosare înregistrate la
Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor încă de la înființare
(2005).
În sfera dreptului comunitar,
principiul egalității exclude ca situațiile comparabile să fie tratate diferit și
situațiile diferite să fie tratate similar, cu excepția cazului în care tratamentul
este justificat obiectiv.
Examinând cauza și sentința
recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile
legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 304
1
C. proc. civ., Înalta
Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această
soluție Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit dispozițiilor
art. 16 alin. (4) și (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în
domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, „(4) Pe baza
situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri,
Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la
alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire
în natură.
Secretariatul Comisiei
Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în
care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care
acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate,
în vederea întocmirii raportului de evaluare".
Este real că legiuitorul
nu a prevăzut un termen pentru analizarea și soluționarea acestor dosare, însă aceasta
nu înseamnă că durata acestor proceduri poate fi atât de mare încât să aducă atingere
dreptului reclamanților la aceste măsuri reparatorii, ea trebuind să se înscrie
într-un termen rezonabil, termen care se consacră în practică în funcție de anumite
situații de fapt, de greutăți întâmpinate în soluționarea cererilor, de numărul
acestora, de măsura în care ele sunt imputabile instituției ș.a.m.d.
Toate considerentele care
constituie motive de întârziere în soluționarea dosarelor sunt aspecte care nu sunt
imputabile reclamanților, iar până la un punct nici pârâtei, trecând însă peste
un anumit termen rezonabil de soluționare a unei astfel de cereri, termen a cărui
nesocotire duce la însăși negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest
moment nu mai interesează dificultățile întâmpinate de instituția pârâtă, mai exact
ele nu o pot exonera de obligațiile sale, statul trebuind să găsească soluții administrative
pentru rezolvarea situației.
Omisiunea legiuitorului
de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă din procedura
administrativă pentru acordarea despăgubirilor statuată de Legea nr. 247/2005 nu
poate conduce la ideea ca autoritatea publică să determine ea însăși acest interval
de timp printr-un criteriu aleatoriu.
Soluționarea unei cauze
într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din C.E.D.O.,
garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, nu numai desfășurarea procedurii
în fața instanței de judecată, dar și procedura preliminară de natură administrativă
atunci când sesizarea unei jurisdicții este condiționată în prealabil de parcurgerea
acestei proceduri.
Doctrina europeană a arătat
că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită
după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie
apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.
Curtea de la Strasbourg
a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru
a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil.
Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces,
în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie « civilă
», dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar
el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea
jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curții de la
Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție
de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special,
în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamanților și cel al autorităților
competente.
Susținerile recurentei
privind ordinea de soluționare a dosarelor pot fi reținute doar în măsura în care
urmarea acestei ordini respectă rigorile termenului echitabil, la care s-a făcut
referire mai sus.
Astfel fiind, Înalta Curte
constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care
o va menține.
În consecință, pentru
considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.
proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței civile
nr. 1099 din 15 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios
administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 10 noiembrie 2011
.