ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5004/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 4496 din 28 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul M.A.R., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, prin Primul-ministru și Secretariatul General al Guvernului, și D.S.D., prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 758 din 16 noiembrie 2009 a Primului-ministru, publicată în M. Of. nr. 790/2009, de eliberare din funcția de vicepreședinte al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a apreciat că, prin adoptarea deciziei atacate, reclamantul nu a fost vătămat într-un drept sau interes legitim, reținând următoarele: Prin Decizia nr. 295 din 6 martie 2009, publicată în M. Of.

nr. 140/2009, reclamantul a fost numit în funcția de Vicepreședinte al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților . La data de 16 noiembrie 2009, prin Decizia nr. 758/2009 emisă de Primul-ministru, reclamantul a fost eliberat din funcția de Vicepreședinte al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, iar prin Decizia nr. 759 din 16 noiembrie 2009 a fost numit în funcția respectivă d-l D.S.D. Reclamantul a formulat plângere prealabilă în temeiul art. 7 din Legea nr. nr. 554/2004. Nu este întemeiată susținerea reclamantului, potrivit căreia decizia atacată este contrară dispozițiilor art. 60 C. muncii întrucât a fost emisă în perioada concediului medical, concediu cu privire la care a încunoștințat autoritatea pârâtă.

Numirea și eliberarea din funcție a conducătorilor organelor de specialitate din subordinea Guvernului reprezintă prerogativa acordată de lege Primului-ministru conform art. 15 alin. (1) lit. a) Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor. Fiind o funcție de demnitate publică instanța de fond a reținut că nu îi sunt aplicabile disp. art. 60 C. muncii, întrucât reclamantul nu se află în raporturi de muncă reglementate printr-un contract individual de muncă, cu autoritatea pârâtă. Astfel, în acest caz, interdicția de a dispune concedierea salariatului pe perioada incapacității temporare de muncă stabilită prin certificat medical nu poate fi avută în vedere.

Mai mult decât atât, la data emiterii deciziei atacate autoritatea pârâtă nu avea cunoștință despre existența certificatului medical, care de altfel a fost emis în aceeași dată ca și decizia respectivă - 16 noiembrie 2009. Potrivit înscrisului depus la dosar, reclamantul a adus la cunoștința pârâtului faptul că se află în incapacitate temporară de muncă numai la data de 19 noiembrie 2009, deci ulterior datei emiterii actului administrativ contestat. 2. Motivele de recurs înfățișate de recurentul-reclamant Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamantul.

În esență, prin motivele de recurs dezvoltate, recurentul a înfățișat următoarele critici față de hotărârea primei instanțe, apreciată ca netemeinică și nelegală: - în mod greșit s-a apreciat că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 60 din C. muncii, în condițiile în care nu există o dispoziție legală expresă care să statueze în acest sens, iar art. 2 alin. (3) din Legea nr. 330/2009, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, face trimitere și la "personalul care ocupă funcții de demnitate publică"; - în mod eronat s-a reținut că la data emiterii deciziei atacate autoritatea nu avea cunoștință despre existența certificatului medical, această susținere fiind contrazisă de adresa nr. 17/14007/2009 prin care, la data de 18 noiembrie 2009, a fost depus la sediul Guvernului respectivul certificat de concediu medical, fiind evident că deciziile emise de Primul-ministru își produc efectele de la publicarea în Monitorul Oficial, ceea ce în speță s-a produs la 19 noiembrie 2009. 3. Soluția și considerentele instanței de control judiciar Recursul nu este fondat.

Înalta Curte, examinând sentința atacată și lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și raportat la prevederile legale incidente reține că nu sunt întemeiate motivele de recurs înfățișate, astfel că nu se impune modificarea soluției primei instanțe, față de considerentele în continuare expuse. Recurentul-reclamant M.A.R. a învestit instanța de contencios administrativ cu cererea de anulare a actului administrativ reprezentat de Decizia nr. 758 din 16 noiembrie 2009, a Primului-ministru, publicată în M. Of.

nr. 790/2009, prin care a fost eliberat din funcția de vicepreședinte, cu rang de subsecretar de stat, al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților în care fusese anterior numit, la 6 martie 2009. Actul administrativ atacat a fost emis în temeiul art. 15 lit. a) și al art. 19 din Legea nr. 90/2001, privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, modificările și completările ulterioare. Potrivit acestor reglementări, Primul-ministru numește și eliberează din funcție conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepția persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului [art. 15 lit. a)], iar în îndeplinirea atribuțiilor ce-i revin, primul-ministru emite decizii care se publică în Monitorul Oficial, nepublicarea fiind de natură a atrage inexistența deciziilor [art. 19 alin. (2) din Legea nr. 90/2001].

Raportat la considerentele amplu și pertinent expuse ale primei instanțe, dar mai ales față de reglementările legale incidente, cu referire directă la cele ce au servit ca temei al emiterii actului atacat, Înalta Curte reține că nu este fondată critica recurentului vizând greșita neaplicare în cauză a prevederilor C. muncii (art. 60). Prima instanță cu justețe a apreciat că acest motiv de nelegalitate invocat de reclamant, constând în împrejurarea că emiterea actului atacat s-a realizat la momentul la care se afla în concediu medical (16 noiembrie 2009) nu poate fi primit, întrucât funcțiilor de demnitate publică, cum este cea ce a fost ocupată de recurent, nu le sunt aplicabile dispozițiile C. muncii.

O atare interpretare este legală, date fiind prevederile cuprinse în art. 1 și 2 C. muncii, ce stabilesc cu claritate domeniul de aplicare al respectivului cod, rezultând fără echivoc că dispozițiile din cod, incluzând art. 60, se aplică în cazul persoanelor încadrate cu contract individual de muncă, în condiții expres arătate, ceea ce desigur nu este cazul recurentului-reclamant. Simpla împrejurare că într-o altă lege, reglementând salarizarea unitară a personalului plătit cu fonduri publice, se face trimitere și la personalul care ocupă funcții de demnitate publică (Legea nr. 330/2009), astfel cum susține recurentul, nu este de natură a schimba regimul juridic aplicabil funcției de demnitate publică, exclusă fără echivoc din categoria aflată sub incidența Codului muncii.

Concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte reține așadar că în mod just și cu o corectă aplicare a legii, prima instanță a apreciat că emiterea deciziei de eliberare din funcție a recurentului-reclamant la data de 16 noiembrie 2009 nu poate fi apreciată ca nelegală pentru singurul motiv că reclamantul s-a aflat în concediu medical exact în aceeași perioadă, întrucât prevederile Codului muncii invocate nu sunt aplicabile în cauză. Această interpretare este confirmată deplin de prevederile Legii nr. 19/2001, potrivit cu care, numirea și eliberarea din funcție a conducătorilor organelor de specialitate ale administrației publice centrale reprezintă prerogativa absolută acordată de lege Primului-ministru, în vederea organizării și funcționării în bune condiții a acestora.

Nici critica vizând data exactă la care autoritatea emitentă a fost informată despre existența certificatului medical al recurentului, plasată oricum ulterior datei de emitere a deciziei atacate nu poate fi primită. Întâi este de reținut că motivarea pe acest aspect a primei instanțe are în mod evident o natură subsidiară și nu face decât să întărească practic argumentarea legalității emiterii deciziei contestate, în raport de motivul invocat de recurent. Astfel, împrejurarea că autoritatea emitentă a fost informată fie pe data de 18, respectiv 19 noiembrie 2009, despre existența unui certificat medical emis încă din 16 noiembrie 2009, nu prezintă relevanță din perspectiva legalității actului atacat câtă vreme s-a reținut motivat că, existența unei atare stări de fapt, reglementată de C. muncii, nu este incidentă în cauză.

Actul atacat a fost emis legal, cu respectarea prerogativelor expres conferite emitentului actului, după cum s-a arătat deja și a fost publicat în Monitorul Oficial la data de 19 noiembrie 2009, neputându-se demonstra în cauză nicio altă cauză de nelegalitate survenită între data emiterii și cea a publicării actului. Față de toate cele mai sus prezentate urmează, așadar, ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să fie respins ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.A.R. împotriva Sentinței civile nr. 4496 din 28 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2012. Procesat de GGC - GV