ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5004/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

cauzei. Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 4496 din 28 iunie 2011,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul M.A.R.,

în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, prin Primul-ministru și

Secretariatul General al Guvernului, și D.S.D., prin care a solicitat anularea

Deciziei nr. 758 din 16 noiembrie 2009 a Primului-ministru, publicată în M. Of.

nr. 790/2009, de eliberare din funcția de vicepreședinte al Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a apreciat că, prin adoptarea deciziei

atacate, reclamantul nu a fost vătămat într-un drept sau interes legitim,

reținând următoarele:

Prin Decizia nr. 295

din 6 martie 2009, publicată în M. Of. nr. 140/2009, reclamantul a fost numit

în funcția de Vicepreședinte al Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților .

La data de 16

noiembrie 2009, prin Decizia nr. 758/2009 emisă de Primul-ministru, reclamantul

a fost eliberat din funcția de Vicepreședinte al Autorității Naționale pentru

Restituirea Proprietăților, iar prin Decizia nr. 759 din 16 noiembrie 2009 a

fost numit în funcția respectivă d-l D.S.D.

Reclamantul a

formulat plângere prealabilă în temeiul art. 7 din Legea nr. nr. 554/2004.

Nu este întemeiată

susținerea reclamantului, potrivit căreia decizia atacată este contrară

dispozițiilor art. 60 C. muncii întrucât a fost emisă în perioada concediului

medical, concediu cu privire la care a încunoștințat autoritatea pârâtă.

Numirea și eliberarea

din funcție a conducătorilor organelor de specialitate din subordinea

Guvernului reprezintă prerogativa acordată de lege Primului-ministru conform

art. 15 alin. (1) lit. a) Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea

Guvernului României și a ministerelor.

Fiind o funcție de

demnitate publică instanța de fond a reținut că nu îi sunt aplicabile disp.

art. 60 C. muncii, întrucât reclamantul nu se află în raporturi de muncă

reglementate printr-un contract individual de muncă, cu autoritatea pârâtă.

Astfel, în acest caz,

interdicția de a dispune concedierea salariatului pe perioada incapacității

temporare de muncă stabilită prin certificat medical nu poate fi avută în

vedere.

Mai mult decât atât,

la data emiterii deciziei atacate autoritatea pârâtă nu avea cunoștință despre

existența certificatului medical, care de altfel a fost emis în aceeași dată ca

și decizia respectivă - 16 noiembrie 2009.

Potrivit înscrisului

depus la dosar, reclamantul a adus la cunoștința pârâtului faptul că se află în

incapacitate temporară de muncă numai la data de 19 noiembrie 2009, deci

ulterior datei emiterii actului administrativ contestat.

înfățișate de recurentul-reclamant

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamantul.

În esență, prin

motivele de recurs dezvoltate, recurentul a înfățișat următoarele critici față

de hotărârea primei instanțe, apreciată ca netemeinică și nelegală:

- în mod greșit s-a

apreciat că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 60 din C. muncii, în

condițiile în care nu există o dispoziție legală expresă care să statueze în

acest sens, iar art. 2 alin. (3) din Legea nr. 330/2009, privind salarizarea

unitară a personalului plătit din fonduri publice, face trimitere și la

"personalul care ocupă funcții de demnitate publică";

- în mod eronat s-a

reținut că la data emiterii deciziei atacate autoritatea nu avea cunoștință

despre existența certificatului medical, această susținere fiind contrazisă de

adresa nr. 17/14007/2009 prin care, la data de 18 noiembrie 2009, a fost depus

la sediul Guvernului respectivul certificat de concediu medical, fiind evident

că deciziile emise de Primul-ministru își produc efectele de la publicarea în

Monitorul Oficial, ceea ce în speță s-a produs la 19 noiembrie 2009.

considerentele instanței de control judiciar

Recursul nu este

fondat.

Înalta Curte,

examinând sentința atacată și lucrările dosarului prin prisma criticilor

formulate, ce pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., și raportat la prevederile legale incidente reține că

nu sunt întemeiate motivele de recurs înfățișate, astfel că nu se impune

modificarea soluției primei instanțe, față de considerentele în continuare

expuse.

Recurentul-reclamant

M.A.R. a învestit instanța de contencios administrativ cu cererea de anulare a

actului administrativ reprezentat de Decizia nr. 758 din 16 noiembrie 2009, a

Primului-ministru, publicată în M. Of. nr. 790/2009, prin care a fost eliberat

din funcția de vicepreședinte, cu rang de subsecretar de stat, al Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților în care fusese anterior numit, la 6

martie 2009.

Actul administrativ

atacat a fost emis în temeiul art. 15 lit. a) și al art. 19 din Legea nr.

90/2001, privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a

ministerelor, modificările și completările ulterioare.

Potrivit acestor

reglementări, Primul-ministru numește și eliberează din funcție conducătorii

organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepția persoanelor

care au calitatea de membru al Guvernului [art. 15 lit. a)], iar în

îndeplinirea atribuțiilor ce-i revin, primul-ministru emite decizii care se

publică în Monitorul Oficial, nepublicarea fiind de natură a atrage inexistența

deciziilor [art. 19 alin. (2) din Legea nr. 90/2001].

Raportat la

considerentele amplu și pertinent expuse ale primei instanțe, dar mai ales față

de reglementările legale incidente, cu referire directă la cele ce au servit ca

temei al emiterii actului atacat, Înalta Curte reține că nu este fondată

critica recurentului vizând greșita neaplicare în cauză a prevederilor C.

muncii (art. 60).

Prima instanță cu

justețe a apreciat că acest motiv de nelegalitate invocat de reclamant,

constând în împrejurarea că emiterea actului atacat s-a realizat la momentul la

care se afla în concediu medical (16 noiembrie 2009) nu poate fi primit,

întrucât funcțiilor de demnitate publică, cum este cea ce a fost ocupată de

recurent, nu le sunt aplicabile dispozițiile C. muncii.

O atare interpretare

este legală, date fiind prevederile cuprinse în art. 1 și 2 C. muncii, ce

stabilesc cu claritate domeniul de aplicare al respectivului cod, rezultând

fără echivoc că dispozițiile din cod, incluzând art. 60, se aplică în cazul

persoanelor încadrate cu contract individual de muncă, în condiții expres

arătate, ceea ce desigur nu este cazul recurentului-reclamant.

Simpla împrejurare că

într-o altă lege, reglementând salarizarea unitară a personalului plătit cu

fonduri publice, se face trimitere și la personalul care ocupă funcții de

demnitate publică (Legea nr. 330/2009), astfel cum susține recurentul, nu este

de natură a schimba regimul juridic aplicabil funcției de demnitate publică,

exclusă fără echivoc din categoria aflată sub incidența Codului muncii.

Concluzionând pe

acest aspect, Înalta Curte reține așadar că în mod just și cu o corectă

aplicare a legii, prima instanță a apreciat că emiterea deciziei de eliberare

din funcție a recurentului-reclamant la data de 16 noiembrie 2009 nu poate fi

apreciată ca nelegală pentru singurul motiv că reclamantul s-a aflat în

concediu medical exact în aceeași perioadă, întrucât prevederile Codului muncii

invocate nu sunt aplicabile în cauză.

Această interpretare

este confirmată deplin de prevederile Legii nr. 19/2001, potrivit cu care,

numirea și eliberarea din funcție a conducătorilor organelor de specialitate

ale administrației publice centrale reprezintă prerogativa absolută acordată de

lege Primului-ministru, în vederea organizării și funcționării în bune condiții

a acestora.

Nici critica vizând

data exactă la care autoritatea emitentă a fost informată despre existența

certificatului medical al recurentului, plasată oricum ulterior datei de

emitere a deciziei atacate nu poate fi primită.

Întâi este de reținut

că motivarea pe acest aspect a primei instanțe are în mod evident o natură

subsidiară și nu face decât să întărească practic argumentarea legalității

emiterii deciziei contestate, în raport de motivul invocat de recurent.

Astfel, împrejurarea

că autoritatea emitentă a fost informată fie pe data de 18, respectiv 19

noiembrie 2009, despre existența unui certificat medical emis încă din 16

noiembrie 2009, nu prezintă relevanță din perspectiva legalității actului

atacat câtă vreme s-a reținut motivat că, existența unei atare stări de fapt,

reglementată de C. muncii, nu este incidentă în cauză.

Actul atacat a fost

emis legal, cu respectarea prerogativelor expres conferite emitentului actului,

după cum s-a arătat deja și a fost publicat în Monitorul Oficial la data de 19

noiembrie 2009, neputându-se demonstra în cauză nicio altă cauză de

nelegalitate survenită între data emiterii și cea a publicării actului.

Față de toate cele

mai sus prezentate urmează, așadar, ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. să fie respins ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de M.A.R. împotriva Sentinței civile nr. 4496 din 28 iunie 2011 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - GV