ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2928/2013

Asupra recursului de față: Din analiza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Circumstanțele cauzei. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II a civilă de contencios administrativ și fiscal, la data de 21 iunie 2012, reclamantul C.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, suspendarea executării Deciziei nr. 239 din 21 mai 2012 privind eliberarea sa din funcția de vicepreședinte, cu rang de subsecretar de stat, al A.N.S.V.S.A., publicată în M. Of. nr. 345 din 21 mai 2012, până la pronunțarea instanței de fond. În motivarea cererii reclamantul a arătat că prin Decizia Primului Ministru al României nr. 239 din data de 21 mai 2012 publicată în M.of.

nr. 345 din 21 mai 2012 privind eliberarea sa din funcția de vicepreședinte, cu rang de subsecretar de stat, al A.N.S.V.S.A. a fost eliberat din funcția mai sus menționată, fără nicio justificare. Reclamantul a invocat prevederilor art. 6 6 alin. (1) din Ordonanța nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și siguranța alimentelor, publicată în M. Of. nr. 94/2004 potrivit cărora „Autoritatea este condusă de un președinte cu rang de secretar de stat și de 2 vicepreședinți cu rang de subsecretar de stat, numiți prin decizie a primului-ministru pe o perioadă de 5 ani” susținând că, în textului de lege menționat, a fost emisă decizia primului ministru privind eliberarea sa din funcție.

Totodată reclamantul a apreciat că sunt întrunite, în mod cumulativ, cele două condiții de admisibilitate ale cererii de suspendare a actului administrativ atacat, reglementate de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, respectiv existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente. Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată. Hotărârea primei instanțe. Prin Sentința nr. 256/CA/PI din 3 septembrie 2012, Curtea de Apel Oradea, secția a II a civilă de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Guvernul României, ca nefondată. A admis cererea de suspendare formulată de reclamantul C.C., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, cu și a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 239 din 21 mai 2012 până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în anulare.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele considerente: În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României, Curtea a reținut că este neîntemeiată deoarece Guvernul României este emitentul actului administrativ atacat, iar primul ministru emite acte în calitate de reprezentant legal al Guvernului României. Pe fondul cererii de suspendare, prima instanță a considerat că, în speță, sunt îndeplinite cerințele art. 14 din Legea nr. 554/ 2004 referitoare la cazul bine justificat și la paguba iminentă.

Astfel, actul administrativ a fost emis de către pârât fără a avea un temei legal, instanța apreciind că s-a făcut dovada existenței unui caz bine justificat, astfel cum este definit de dispozițiile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/ 2004. În ceea ce privește paguba iminentă, s-a constatat că reclamantul a fost deja prejudiciat prin faptul că nu mai beneficiază de indemnizația lunară aferentă funcției deținute până la eliberarea sa din funcție. Recursul declarat în cauză. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Guvernul României, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurentul a criticat soluția instanței de fond în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 susținând că a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a legii, cât și ale art. 304 C. proc.

civ. Un prim aspect se referă la faptul că, în mod nelegal, instanța a apreciat că acțiunea este scutită de plata taxei de timbru, întrucât sunt aplicabile prevederile art. 3 lit. m), art. 13 și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, cât și de art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, cu modificările și completările ulterioare coroborate cu cele ale art. 17 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. O a doua critică se referă la soluția instanței de respingere a cererii de intervenție formulată de A.N.S.V.S.A. în temeiul art. 49 C. proc.civ, în interesul pârâtului.

A treia critică vizează respingerea excepției excepția lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României, citat în calitate de pârât pe motivul că reclamantul nu a invocat vreo vătămare în drepturi care să decurgă din emiterea, de către Guvern a unui act sau din refuzul nejustificat al acesteia de a soluționa o cerere privitoare la un drept recunoscut de lege, Decizia nr. 239/2012, a cărei suspendare se solicită prin prezenta acțiune, fiind emisă de primul-ministru, în executarea dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 90/2001. Relativ la modul de soluționare a cererii de suspendare, recurentul pârât a susținut că prima instanță a apreciat greșit îndeplinirea în speță a cerințelor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Cu o motivare sumară, instanța a considerat că, prin aspectele invocate de petent, respectiv că actul administrativ a fost emis de către pârât fără a avea un temei legal, s-a făcut dovada existenței unui caz bine justificat, după cum este definit la art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004. Or, p otrivit doctrinei și jurisprudenței, se poate vorbi despre un caz bine justificat numai dacă din împrejurările cauzei rezultă o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate pe care se fundamentează caracterul executoriu al actului administrativ. În cauză, însă, nici unul dintre pretinsele motive de nelegalitate a Deciziei primului- ministru nr. 239/2012 nu puteau conduce la răsturnarea prezumției menționate.

Argumentele invocate de reclamant privesc fondul cauzei și reclamau administrarea unor probe care nu sunt compatibile cu procedura de față, caracterizată prin cercetarea sumară a aparenței dreptului, ele urmând a fi analizate, eventual, în cazul cererii în anulare a actului administrativ. În ceea ce privește c ondiția existenței unei pagube iminente, recurentul consideră c ă, în speță, nu s-au făcut afirmații probate privind producerea unor pagube importante și imposibil de recuperat ca urmare a executării actului administrativ. Oricum, protecția jurisdicțională provizorie caracteristică unei cereri de suspendare trebuie să se raporteze la o pagubă gravă, intensă, serioasă, condiție neîndeplinită în speța dedusă judecății.

Îndeplinirea condiției privind paguba iminenta presupune administrarea de dovezi care să probeze iminența producerii pagubei invocate, sub acest aspect fiind lipsite de relevanță simplele afirmații făcute ca atare în cererea formulată. Motivarea unei pagube iminente care ar consta în lipsa indemnizației nu sunt suficiente și concludente pentru a se considera că sunt întrunite condițiile legale pentru suspendarea executării actului, întrucât astfel de susțineri nu sunt de natură a răsturna prin ele însele prezumția de legalitate a actului administrativ contestat si nu produc reclamantului un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. Prin Decizia Primului Ministru al României nr. 239 din data de 21 mai 2012 publicată în M. Of. din 21 mai 2012, a cărui executare se solicită a fi suspendată, reclamantul C.C. a fost eliberat din funcția de vicepreședinte, cu rang de subsecretar de stat, al A.N.S.V.S.A. a fost eliberat din funcția mai sus menționată. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „ În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Rezultă, așadar, că suspendarea executării unui act administrativ este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor trei condiții: inițierea procedurii de anulare a actului administrativ (care se poate afla fie în faza administrativă prealabilă, fie în faza judiciară), existența unui caz bine justificat și iminența producerii unei pagube care, astfel, poate fi prevenită. În speță, nu se contestă că intimatul reclamant a contestat la instanța judecătorească măsura de eliberare din funcție. Celelalte două condiții, astfel cum rezultă din prevederile legale citate, se determină reciproc, logic neputându-se vorbi despre un caz bine justificat, fără existența pericolului producerii unei pagube.

În ceea ce privește existența cazului bine justificat, Înalta Curte reține că prin aspectele invocate de petent, respectiv că actul administrativ a fost emis de către pârât fără a avea un temei legal, s-a făcut dovada existenței unui caz bine justificat, astfel cum este definit de dispozițiile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004. Fără a se pronunța asupra fondului litigiului, instanța constată că recurentul pârât a emis Decizia nr. 239 din 21 mai 2012 fără a invoca motive temeinice de întrerupere a mandatului Vicepreședintelui A.N.S.V.S.A., C.C., astfel că această împrejurare este în măsură să creeze o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate a actului administrativ contestat.

În sprijinul acestei îndoieli este și Sentința civilă nr. 437/CA/2012 din 19 decembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 403/35/CA/2012 al Curții de Apel Oradea, prin care s-a admis acțiunea reclamantului, s-a anulat Decizia Primului Ministru al României nr. 239 din 21 mai 2012 și s-a dispus renumirea reclamantului în funcția de Vicepreședinte al A.N.S.V.S.A., cu acordarea, pentru perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a deciziei anulate și data renumirii, a diferenței de indemnizație cuvenită reclamantului. Înalta Curte constată că și condiția pagubei iminente, definită la art. 2 alin. (1) lit. ș) ca fiind „prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public”, este incidentă în cauză, petentul fiind deja prejudiciat prin faptul că nu a mai beneficiat de indemnizația lunară aferentă funcției deținute până la eliberarea sa din funcție.

În sensul soluției pronunțate sunt și prevederile Recomandării Consiliului de Miniștri ai Consiliului Europei cu privire la protecția juridică provizorie în materie administrativă, prin care se solicită autorității jurisdicționale competente ca atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave, dificil de reparat, persoanele particulare cointeresate în această decizie să ia măsuri de protecție provizorii corespunzătoare, în limitele competenței sale și fără ca astfel să influențeze în vreun fel soluția asupra fondului, cu atât mai mult atunci când există un argument juridic aferent valabil în raport cu elementele de legalitate ale actului administrativ contestat.

În ceea ce privește celelalte critici formulate în recurs, referitoare la excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate, în speță acțiunea fiind scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, în temeiul art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997. Înalta Curte reține că și criticile privind soluționarea cererii de intervenție sunt nefondate, având în vedere că prin acțiunea ce face obiectul dosarului menționat mai sus, s-a solicitat suspendarea executării Deciziei Primului Ministru nr. 239 din 21 mai 2012, prin care s-a dispus eliberarea reclamantului C.C. din funcția de vicepreședinte, cu rang de subsecretar de stat al A.N.S.V.S.A., astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 7 din H.G.

nr. 405/2007 coroborat cu art. 49 C. proc.civ. În fine, Înalta Curte constată că prima instanță a respins în mod corect și excepția lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României, ținând cont de faptul că Primul Ministru emite acte în calitate de reprezentant al Guvernului României, potrivit art. 15 din Legea nr. 90/2001, conducerea și controlul activității ministerelor și a celorlalte organe centrale de specialitate din subordine fiind o atribuție a Guvernului, potrivit art. 11 lit. k) din actul normativ susmenționat. Pentru considerentele mai sus expuse, constatând că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Guvernul României împotriva Sentinței nr. 256/CA/PI din 3 septembrie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția a II a civilă, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 martie 2013.