ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4315/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanții I.B.P. și A.R.M. au solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin C.C.S.D., ca, prin hotărârea judecătorească

ce se va pronunța să se dispună:

- obligarea pârâtei la

emiterea deciziei care să conțină Titlul de despăgubire ca răspuns la dispoziția

nr. D1. din 12 august 2008 emisă de Primăria Municipiului Deva, Hunedoara;

- obligarea pârâtei la

transmiterea deciziei către Direcția pentru acordarea despăgubirilor în numerar

din cadrul A.N.R.P.;

- obligarea aceleiași

pârâte la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale suferite ca urmare

a refuzului emiterii titlului de despăgubire;

- obligarea în solidar

la plata daunelor a funcționarului căruia i-a fost atribuit dosarul spre soluționare,

- precum și obligarea

la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii,

s-a arătat de către reclamanți că la data de 9 august 2001 a depus notificarea înregistrată

sub nr. 192 la Primăria Municipiului Deva, care, prin dispoziția nr. D1. din 12

august 2008, a dispus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul revendicat,

dispoziție comunicată și C.C.S.D., formându-se Dosarul nr. 42057/CC.

Reclamanții au mai arătat

că, au devenit titularii drepturilor aferente dispoziției nr. D1./2008, în baza

Contractului de cesiune de drepturi nr. C1. din 22 octombrie 2010, intervenit între

ei și cedenții H.A. și B.E., aceștia din urmă fiind moștenitorii defunctului H.A.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr.

5156 din 19 septembrie 2011 a admis, în parte, acțiunea reclamanților și a obligat

pârâta să finalizeze procedura administrativă de emitere a deciziei de stabilire

a despăgubirilor cuvenite reclamanților.

De asemenea, a respins

celelalte capete de cerere și a obligat C.C.S.D. să plătească reclamanților cheltuieli

de judecată în cuantum de 500,00 RON.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că în lipsa unui termen prevăzut de lege,autoritățile

administrative competente erau obligate să acționeze într-un termen rezonabil, termen

care a început să curgă de la data declanșării procedurii administrative (anul 2001)

iar nu de la data înregistrării dosarului la Secretariatul Comisiei Centrale.

Referitor la solicitarea

reclamanților de obligare a pârâtei să transmită, apoi dosarul A.N.R.P. pentru acordarea

despăgubirilor în numerar, Curtea reține ca aceasta este o operațiune obligatorie

pentru pârâtă, în succesiunea evenimentelor reglementate în procedura administrativă

prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, urmând să fie dusă la îndeplinire

potrivit acestor dispozițiilor legale.

Referitor a capătul de

cerere prin care reclamanții au solicitat acordarea danelor morale, s-a reținut

a fi neîntemeiat, deoarece reclamanții nu au motivat în concret în ce au constat

aceste daune.

Împotriva acestei sentințe

considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs Statul Român prin C.C.S.D.

Recurenta a susținut că,

instanța de fond în mod greșit a reținut, în speță, că nu a fost parcursă etapa

evaluării, întrucât dosarul de despăgubire nr. 42057/CC fost transmis la evaluator,

fiind întocmit raportul de evaluare.

Prin ceea de-a doua critică

recurenta a susținut că în mod neîntemeiat instanța de fond a obligat pârâta la

plata sumei de 500,00 RON cu titlu e cheltuieli de judecată, întrucât C.C.S.D. este

o entitate în subordinea Ministerul Finanțelor, neavând buget propriu. Pe de altă

parte, recurenta susține că nici nu s-a opus cererii formulate pentru a fi obligată

la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este nefondat.

În fapt, printr-o notificare

formulată în temeiul Legii nr. 10/2011, reclamanții au solicitat restituirea în

natură a imobilului situat în str. D.Z., municipiul Deva, județul Hunedoara.

Prin dispoziția nr.

D1./2008 Primăria Municipiului Deva în calitate de entitate notificată a propus

acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul notificat și a transmis dosarul

aferent dispoziției amintite Secretariatului C.C.S.D., formându-se astfel Dosarul

cu nr. 42057/CC.

În cadrul procedurii administrative

reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt prevăzute a fi parcurse mai

multe etape: etapa transmiterii și înregistrării dosarelor; etapa analizării dosarelor

și etapa evaluării.

În cauză, așa cum rezultă

din întâmpinarea formulată de pârâtă, deși dosarul reclamanților a fost analizat

în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului

notificat în baza Legii nr. 10/2001, etapa evaluării nu a fost însă parcursă, autoritatea

pârâtă menționând că „urmează ca în viitoarea ședință a Comisiei, dosarul să fie

atribuit unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare”.

De reținut este faptul

că, pe rolul autorității pârâte, dosarul aferent dispoziției nr. D1. a fost înregistrat

la data de 20 februarie 2008 sub nr. 42057/CC și, timp de aproximativ 10 ani, acesta

se află spre rezolvare, împrejurare care este de natură a-i afecta pe reclamanți

în soluționarea într-un termen rezonabil a cererilor lor, raportat la prevederile

art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată

că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele

cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa C.E.D.O., luând în considerare criteriile

consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților

și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana interesată.

În opinia Înaltei Curți

litigiul născut între reclamant și autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate

deosebită, iar nesoluționarea cererii adresate instituției pârâte este de natură

a crea o vătămare a reclamanților într-un drept prevăzut de lege, drept la care

acesta privește cu speranță legitimă.

Prin urmare, amânarea

în soluționarea cererii, reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii,

în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ

nr. 554/2004, modificată.

Împrejurarea că legea

specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea

competentă, în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 247/2005.

Interpretarea pe care

instanța de fond a dat-o dispozițiilor din Legea nr. 247/2005, cu modificările și

completările ulterioare, este în acord și cu considerentele reținute de Curtea Constituțională

prin decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora „prevederile Convenției pentru

apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale fac parte din ordinea juridică

internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligația pentru judecătorul

național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența

față de orice altă prevedere contrară din legislația națională.”

Referitor la capătul de

cerere privind obligarea pârâtei să transmită dosarul A.N.R.P., urmează să se constate

că în mod corect instanța de fond a reținut că această cerere reprezintă de fapt

o operațiune obligatorie pentru pârâtă, fiind reglementată în Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, și prevăzând parcurgerea mai multor etape pentru acordarea măsurilor

reparatorii.

Înalta Curte nu poate

primii nici critica cu privire a greșita acordare a cheltuielilor de judecată, văzând

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., conform cărora cheltuielile de judecată sunt

suportate de partea care cade în pretenții.

Având ca fundament aceste

dispoziții legale s-a admis ideea că la baza răspunderii pentru plata cheltuielilor

de judecată stă culpa procesuală a părții.

Or, culpa procesuală a

pârâtei rezultă implicit din soluția pronunțată de instanța de fond.

Examinând și din oficiu

hotărârea recurată, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și neconstatându-se

existența motivelor de casare recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge recursul declarat

de Statul Român prin C.C.S.D. împotriva sentinței civile nr. 5165 din 19 septembrie

2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Cu opinia separată a doamnei

judecător I.R., astfel:

Admite recursul, modifică

sentința recurată, în sensul obligării autorității pârâte să finalizeze procedura

prin emiterea titlului de despăgubire în termen de 30 de zile, de la 15 mai 2013.

Menține restul dispozițiilor

sentinței recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 octombrie 2012.