ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4315/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanții I.B.P. și A.R.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin C.C.S.D., ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună: - obligarea pârâtei la emiterea deciziei care să conțină Titlul de despăgubire ca răspuns la dispoziția nr. D1. din 12 august 2008 emisă de Primăria Municipiului Deva, Hunedoara; - obligarea pârâtei la transmiterea deciziei către Direcția pentru acordarea despăgubirilor în numerar din cadrul A.N.R.P.; - obligarea aceleiași pârâte la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale suferite ca urmare a refuzului emiterii titlului de despăgubire; - obligarea în solidar la plata daunelor a funcționarului căruia i-a fost atribuit dosarul spre soluționare, - precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, s-a arătat de către reclamanți că la data de 9 august 2001 a depus notificarea înregistrată sub nr. 192 la Primăria Municipiului Deva, care, prin dispoziția nr. D1. din 12 august 2008, a dispus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul revendicat, dispoziție comunicată și C.C.S.D., formându-se Dosarul nr. 42057/CC. Reclamanții au mai arătat că, au devenit titularii drepturilor aferente dispoziției nr. D1./2008, în baza Contractului de cesiune de drepturi nr. C1. din 22 octombrie 2010, intervenit între ei și cedenții H.A. și B.E., aceștia din urmă fiind moștenitorii defunctului H.A. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 5156 din 19 septembrie 2011 a admis, în parte, acțiunea reclamanților și a obligat pârâta să finalizeze procedura administrativă de emitere a deciziei de stabilire a despăgubirilor cuvenite reclamanților.

De asemenea, a respins celelalte capete de cerere și a obligat C.C.S.D. să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în cuantum de 500,00 RON. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că în lipsa unui termen prevăzut de lege,autoritățile administrative competente erau obligate să acționeze într-un termen rezonabil, termen care a început să curgă de la data declanșării procedurii administrative (anul 2001) iar nu de la data înregistrării dosarului la Secretariatul Comisiei Centrale. Referitor la solicitarea reclamanților de obligare a pârâtei să transmită, apoi dosarul A.N.R.P. pentru acordarea despăgubirilor în numerar, Curtea reține ca aceasta este o operațiune obligatorie pentru pârâtă, în succesiunea evenimentelor reglementate în procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, urmând să fie dusă la îndeplinire potrivit acestor dispozițiilor legale.

Referitor a capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat acordarea danelor morale, s-a reținut a fi neîntemeiat, deoarece reclamanții nu au motivat în concret în ce au constat aceste daune. Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs Statul Român prin C.C.S.D. Recurenta a susținut că, instanța de fond în mod greșit a reținut, în speță, că nu a fost parcursă etapa evaluării, întrucât dosarul de despăgubire nr. 42057/CC fost transmis la evaluator, fiind întocmit raportul de evaluare. Prin ceea de-a doua critică recurenta a susținut că în mod neîntemeiat instanța de fond a obligat pârâta la plata sumei de 500,00 RON cu titlu e cheltuieli de judecată, întrucât C.C.S.D.

este o entitate în subordinea Ministerul Finanțelor, neavând buget propriu. Pe de altă parte, recurenta susține că nici nu s-a opus cererii formulate pentru a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Recursul este nefondat. În fapt, printr-o notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2011, reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în str. D.Z., municipiul Deva, județul Hunedoara. Prin dispoziția nr. D1./2008 Primăria Municipiului Deva în calitate de entitate notificată a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul notificat și a transmis dosarul aferent dispoziției amintite Secretariatului C.C.S.D., formându-se astfel Dosarul cu nr. 42057/CC. În cadrul procedurii administrative reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt prevăzute a fi parcurse mai multe etape: etapa transmiterii și înregistrării dosarelor; etapa analizării dosarelor și etapa evaluării.

În cauză, așa cum rezultă din întâmpinarea formulată de pârâtă, deși dosarul reclamanților a fost analizat în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat în baza Legii nr. 10/2001, etapa evaluării nu a fost însă parcursă, autoritatea pârâtă menționând că „urmează ca în viitoarea ședință a Comisiei, dosarul să fie atribuit unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare”. De reținut este faptul că, pe rolul autorității pârâte, dosarul aferent dispoziției nr. D1. a fost înregistrat la data de 20 februarie 2008 sub nr. 42057/CC și, timp de aproximativ 10 ani, acesta se află spre rezolvare, împrejurare care este de natură a-i afecta pe reclamanți în soluționarea într-un termen rezonabil a cererilor lor, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa C.E.D.O., luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana interesată. În opinia Înaltei Curți litigiul născut între reclamant și autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar nesoluționarea cererii adresate instituției pârâte este de natură a crea o vătămare a reclamanților într-un drept prevăzut de lege, drept la care acesta privește cu speranță legitimă. Prin urmare, amânarea în soluționarea cererii, reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.

Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 247/2005.

Interpretarea pe care instanța de fond a dat-o dispozițiilor din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, este în acord și cu considerentele reținute de Curtea Constituțională prin decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora „prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională.” Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei să transmită dosarul A.N.R.P., urmează să se constate că în mod corect instanța de fond a reținut că această cerere reprezintă de fapt o operațiune obligatorie pentru pârâtă, fiind reglementată în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, și prevăzând parcurgerea mai multor etape pentru acordarea măsurilor reparatorii.

Înalta Curte nu poate primii nici critica cu privire a greșita acordare a cheltuielilor de judecată, văzând dispozițiile art. 274 C. proc. civ., conform cărora cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenții. Având ca fundament aceste dispoziții legale s-a admis ideea că la baza răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții. Or, culpa procesuală a pârâtei rezultă implicit din soluția pronunțată de instanța de fond. Examinând și din oficiu hotărârea recurată, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și neconstatându-se existența motivelor de casare recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu majoritate, Respinge recursul declarat de Statul Român prin C.C.S.D. împotriva sentinței civile nr. 5165 din 19 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Cu opinia separată a doamnei judecător I.R., astfel: Admite recursul, modifică sentința recurată, în sensul obligării autorității pârâte să finalizeze procedura prin emiterea titlului de despăgubire în termen de 30 de zile, de la 15 mai 2013. Menține restul dispozițiilor sentinței recurate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2012.