ÎCCJ, Decizia nr. 285/2017

Decizia

civilă nr. 285/2017

Asupra

admisibilității în principiu a recursului de față, în

conformitate cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată

următoarele:

1.

Circumstanțele cauzei

1.1.

Hotărârea atacată

În fapt, prin încheierea din 21 iunie

2017, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția

pentru procurori în materie disciplinară, în Dosarul nr. x/P/2017, în

temeiul dispozițiilor art. 139 alin. (1) din C. proc. civ., s-a admis

excepția de conexitate și s-a dispus conexarea dosarului nr.

x1/P/2017 la Dosarul nr. x/P/2017.

Totodată,

în baza art. 413 alin. (1) pct. l C. proc. civ., s-a respins, ca neîntemeiată,

cererea de suspendare a judecății acțiunilor disciplinare,

formulată de apărătorul ales al pârâtului procuror și s-a

amânat judecarea cauzei pentru termenul din data de 27 septembrie 2017.

1.2. Cererea

de recurs

La data de 11

iulie 2017, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, Completul de 5 judecători, recursul declarat de A.

împotriva încheierii din 21 iunie 2017, pronunțate de Consiliul Superior

al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară, în

Dosarul nr. x/P/2017.

de filtrare a recursului

Recursul

fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de

pregătire a dosarului de recurs și procedura de filtrare

reglementată de art. 493 C. proc. civ.

Prin Raportul

asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în

cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ.,

s-a constatat că recursul dedus judecății nu este admisibil în

principiu.

Prin

încheierea din camera de consiliu de la 9 octombrie 2017, Completul de filtru a

analizat raportul, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din

codul menționat și a dispus comunicarea acestuia către

părți, care nu au formulat puncte de vedere.

3.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

În temeiul

dispozițiilor art. 248 alin. (1) și ale art. 237 alin. (2) pct. 1 C.

proc. civ., Înalta Curte va examina cu prioritate admisibilitatea căii de

atac deduse judecății în speță.

Analizând

recursul în condițiile art. 493 alin. (1) și (5) C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, pentru

considerentele ce se succed.

Potrivit art.

49 alin. (7) teza întâi din Legea nr. 317/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, dispozițiile ce

reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare

se completează cu cele ale C. proc. civ.

În

conformitate cu dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.,

instanța poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot

sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul

unei alte judecăți.

Potrivit

prevederilor art. 414 alin. (1) teza întâi C. proc. civ.: "Asupra

suspendării judecării procesului, instanța se va pronunța

prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la

instanța ierarhic superioară", iar conform alin. (2), recursul

se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării

procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât

și împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de

repunere pe rol a procesului.

Trebuie

menționat și că actul de procedură prin care se dispune

măsura suspendării, respectiv încheierea de suspendare are, în

conformitate cu art. 235 din codul menționat, indiferent de felul

suspendării, un caracter interlocutoriu.

Noul C. proc.

civ. are în art. 414 o redactare aproape identică celei a art. 244

1

din vechiul cod.

Față

de vechea reglementare, există totuși o noutate, în sensul că

art. 414 alin. (1) teza a doua prevede, în mod expres, că atunci când

suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casație și

Justiție, hotărârea (încheierea de ședință) este

definitivă.

Acest unic

element de noutate nu prezintă, însă, relevanță, în

speță, hotărârea atacată nefiind pronunțată de

instanța supremă, astfel încât, cele stabilite la nivel doctrinar

și jurisprudențial sub imperiul vechii reglementări în materie

sunt valabile mutatis mutandis și în privința noilor norme

procedurale.

În

cauză, problema de drept care se pune vizează admisibilitatea

recursului exercitat împotriva unei încheieri prin care instanța de

disciplină a respins cererea de suspendare a judecății.

În acord cu

jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție,

(de exemplu, sub incidența vechiului C. proc. civ.: Decizia nr. 4678/2002

a Secției civile, Decizia nr. 1198/2005 a Secției civile și de

proprietate intelectuală, Decizia nr. 3162/2005 a Secției comerciale,

Decizia nr. 1731/2008 a Secției a II-a civile, Decizia nr. 1017/2012 a

Secției de contencios administrativ și fiscal, iar, sub

incidența noului C. proc. civ., Decizia nr. 1666/2015 a Secției I

civile), se constată că încheierea de respingere a cererii de

suspendare a judecății nu este supusă recursului.

Regimul

juridic comun al încheierilor premergătoare (atât a celor preparatorii,

cât și a celor interlocutorii) este reglementat de dispozițiile art.

466 alin. (4) C. proc. civ., care stipulează că împotriva

încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu

fondul, afară de cazul când legea dispune altfel. Aceste dispoziții,

care consacră principiul accesorium sequitur principale, sunt aplicabile,

în mod corespunzător, și în calea de atac a recursului, în

conformitate cu art. 494 C. proc. civ.

Este

adevărat că dispozițiile art. 414 C. proc. civ. reprezintă

o normă specială, derogatorie, care instituie reguli diferite în ceea

ce privește calea de atac și posibilitatea exercitării acesteia

împotriva încheierii de suspendare a judecății. Această

normă specială este, însă, de strictă interpretare și aplicare

și vizează exclusiv ipoteza în care cursul judecății se

întrerupe, iar nu și situația în care cererea de suspendare este

respinsă.

Această

reglementare are o premisă rațională și obiectivă

și este justificată de necesitatea de a nu se produce nicio

prelungire nejustificată a procesului, de natură să afecteze

termenul optim de soluționare a cauzei, componentă a dreptului la un

proces echitabil și de efectele diferite produse de încheierea de admitere

a suspendării, respectiv, de respingere, a suspendării

judecății. Respectiva normă nu contravine principiului

constituțional al liberului acces la justiție și nici nu

instituie vreo discriminare, întrucât și aceste din urmă încheieri

pot fi atacate, potrivit art. 494, cu referire la art. 466 alin. (4) C. proc.

civ., iar, în cazul contenciosului disciplinar al magistraților, în

temeiul art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare.

Având în

vedere toate considerentele menționate și ținând cont și de

caracterul supletiv al dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., în temeiul cărora s-a formulat cererea de suspendare a

judecății în discuție, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil,

recursul.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de A. împotriva încheierii din 21 iunie 2017,

pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru

procurori în materie disciplinară, în Dosarul nr. x/P/2017.

Fără

cale de atac, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 13 noiembrie 2017.

Procesat

de GGC - GV