ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 291/2019

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Gura Humorului, la data de 25.10.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., ca instanța să dispună desfacerea căsătoriei încheiate la data de 25 februarie 2017 din culpa exclusivă a pârâtului, exercitarea autorității părintești asupra minorilor C., născută la data de 21 martie 2016 și D., născut la data de 11.05.2017, în mod exclusiv de către mamă, stabilirea domiciliului minorilor la mamă, obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorilor raportat la venitul pe care acesta îl realizează în Anglia și revenirea reclamantei la numele purtat anterior căsătoriei, acela de E.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că s-a căsătorit cu pârâtul la F., la data de 25.07.2014, conform certificatului de căsătorie atașat la dosarul cauzei, iar ultimul domiciliu comun al acestora a fost în F., nr. 212, jud. Suceava. A mai susținut, printre altele, și că pârâtul a plecat în Anglia, la muncă, unde a fost însoțit de aceasta.

S-a mai precizat că a decis să vină în România, iar din data de 7 august 2017 locuiește împreună cu cei doi copii minori la locuința părinților săi din G., str. x A.

La termenul de judecată din data 06.02.2018, constatând că sunt necesare lămuriri în ceea ce privește stabilirea competenței, în baza art. 131 alin. (2) C. proc. civ., instanța a dispus acordarea unui termen și emiterea unei adrese către pârât în scopul de a preciza, în mod expres, dacă solicită ca judecarea pricinii să se realizeze de către Judecătoria Gura Humorului.

Cum acesta nu și-a precizat poziția cu privire la competență, la termenul din data de 20 martie 2018, a fost invocată excepția de necompetență teritorială a acestei instanțe.

Prin Sentința civilă nr. 250 din 20 martie 2018, Judecătoria Gura Humorului a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.

Pentru a decide astfel, instanța a avut în vedere împrejurarea că pârâtul are reședința în Anglia la adresa indicată în cererea introductivă de instanță, fila x, astfel cum reiese din susținerile reprezentantului convențional al acestuia, confirmate de către reclamantă.

Potrivit anchetei sociale întocmită de către Primăria G., reclamanta este plecată în străinătate, iar copii minori au rămas în grija bunicii materne.

În raport de probele administrate în cauză și de susținerile părților, s-a reținut că nicio parte nu are locuința în țară.

În soluționarea excepției de necompetență teritorială, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 915 C. proc. civ. ce prevăd: "(1) Cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul. (2) Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București."

S-a reținut că, în cauză, reclamanta și-a exprimat în mod expres poziția ca acțiunea de divorț să fie soluționată de către Judecătoria Gura Humorului.

În raport de Decizia nr. 20/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, în ceea ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., cu privire la înțelesul noțiunii de "acord" al părților din cuprinsul tezei a doua a acestui text de lege, respectiv condițiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească convenția părților cu privire la alegerea instanței care ar urma să soluționeze acțiunea de divorț, în situația în care nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința pe teritoriul României, i s-a solicitat pârâtului să-și exprime poziția în legătură cu judecarea acțiunii de divorț de către Judecătoria Gura Humorului.

Pârâtul nu a răspuns acestei solicitări.

În aceste împrejurări, față de lipsa acordului expres al părților cu privire la alegerea Judecătoriei Gura Humorului ca instanță competentă să soluționeze acțiunea de divorț, a fost admisă excepția de necompetență teritorială a instanței, cauza fiind declinată la Judecătoria Sectorului 5 București.

La rândul său, această instanță, prin Sentința civilă nr. 7874 din 5 noiembrie 2018 a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența soluționării acțiunii de divorț în favoarea Judecătoriei Gura Humorului, a constatat ivit conflict negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

În considerentele hotărârii, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 915 C. proc. civ. evocate anterior, având în vedere că, la data la data sesizării instanței, ambele părți nu mai aveau domiciliul în România.

În aplicarea acestor dispoziții, a fost avută în vedere Decizia nr. 20/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., cu privire la înțelesul noțiunii de "acord" al părților din cuprinsul tezei a doua a acestui text de lege, respectiv condițiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească convenția părților cu privire la alegerea instanței care ar urma să soluționeze acțiunea de divorț în situația în care nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința pe teritoriul României, s-a stabilit că acordul părților cu privire la alegerea instanței care urmează să soluționeze acțiunea de divorț trebuie să fie exprimat expres. Astfel cum rezultă din statuările acestei decizii, "Este necesar ca acordul părților, prevăzut de art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., cu privire la alegerea instanței care urmează a soluționa acțiunea de divorț să fie exprimat expres, în formă scrisă iar, în situația în care litigiul este pendinte, și verbal în fața instanței. În ambele cazuri, manifestarea de voință a părților în sensul opțiunii pentru o anumită instanță trebuie să rezulte explicit fie din cuprinsul convenției, fie din susținerile formulate în scris sau oral în fața instanței de judecată."

S-a mai reținut că Judecătoria Gura Humorului nu putea invoca din oficiu excepția necompetenței sale teritoriale în raport de art. 915 alin. (2) C. proc. civ. în condițiile inexistenței unui acord exprimat expres de către pârât, în scris sau verbal înaintea instanței, în sensul Deciziei nr. 20/2016 și a lipsei unui mandat expres dat avocatului acestuia, în sensul alegerii instanței ce urmează a soluționa acțiunea de divorț.

Cu privire la conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată în condițiile 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul prezentului dosar îl reprezintă cererea de divorț formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., precum și soluționarea capetelor de cerere accesorii acesteia.

Înalta Curte constată că, așa cum s-a reținut de către ambele instanțe aflate în conflict, atât reclamantul, cât și pârâta nu mai aveau domiciliul sau reședința în România la data introducerii acțiunii de divorț. Prin urmare, în stabilirea competenței, sunt incidente dispozițiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ. ce prevăd: "Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București."

La data înregistrării acțiunii de divorț, 25.10.2017, prevederile legale evocate au fost interpretate prin Decizia nr. 20/2016, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr. 1049/27.12.2016, statuările acesteia impunându-se cu forță obligatorie în virtutea art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a decis că acordul părților prevăzut de textul art. 915 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la alegerea instanței care urmează a soluționa acțiunea de divorț trebuie să fie unul exprimat expres.

Se constată că odată cu introducerea acțiunii de divorț pe rolul Judecătoriei Gura Humorului nu a fost depus un acord ferm și expres al părților privind instanța din România, competentă să soluționeze acțiunea, în considerarea faptului că ambele părți au domiciliul în străinătate, respectiv Germania și Anglia.

Totodată, Înalta Curte observă că nici pe parcursul procesului și nici prin actele de procedură întocmite, acestea nu și-au manifestat expres voința cu privire la instanța competentă să judece cauza având ca obiect divorț.

Astfel, prin cererea de divorț, cât și la termenul de judecată din 6 februarie 2018 la care a fost prezentă personal, reclamanta nu a afirmat expres că dorește ca litigiul să fie soluționat de Judecătoria Gura Humorului, în a cărei rază teritorială s-a aflat ultimul domiciliu comun al soților din România.

Pârâtul, la rândul său, prin întâmpinarea și cererea reconvențională depuse la data de 23 noiembrie 2017, nu și-a manifestat expres acordul în sensul ca divorțul să fie soluționat de Judecătoria Gura Humorului, solicitând numai respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată și admiterea reconvenționalei.

De asemenea, la solicitarea instanței de a preciza în mod expres dacă solicită ca judecarea divorțului să se realizeze de Judecătoria Gura Humorului, pârâtul nu a dat niciun răspuns.

Prin Decizia nr. 20/2016, s-a reținut că manifestarea de voință a părților cu privire la alegerea unei anumite instanțe nu poate fi dedusă din conduita lor procesuală constând în neinvocarea excepției necompetenței teritoriale de către pârât prin întâmpinare, investirea aceleiași instanțe de către pârât cu soluționarea cererii reconvenționale sau exprimarea acordului de către pârât în cuprinsul contractului de asistență juridică acordat reprezentantului convențional.

Nu poate fi reținută teza îmbrățișată de a doua instanță aflată în conflict, care a stat la baza declinării de competență, întrucât tocmai dispozițiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ. astfel cum au fost interpretate prin decizia în recurs în interesul legii obligă judecătorul la invocarea excepției de necompetență teritorială.

Prin urmare, constatând că, în cauză, părțile nu și-au exprimat în mod expres acordul cu privire la alegerea instanței în soluționarea acțiunii de divorț, în lumina prevederilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ. ce reglementează o competență teritorială subsidiară, dar exclusivă pentru ipoteza în care manifestarea de voință nu se realizează, revine Judecătoriei Sectorului 5 București competența teritorială de judecare a pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV