ÎCCJ, Decizia nr. 58/2019

Asupra contestației în anulare de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 169 din 24 septembrie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2018, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 1705 din 16 noiembrie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2017.

Instanța a reținut, în esență, că, instanța de revizuire întemeiat a observat că decizia atacată a rămas definitivă la data de 13 decembrie 2016, iar revizuirea a fost declarată la data de 8 august 2017, cu depășirea termenului de o lună de la data rămânerii definitive a hotărârii atacate, termen prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În contextul în care s-a reținut că în mod corect, prin hotărârea ce formează obiectul recursului, a fost anulată cererea de revizuire, ca excepție de procedură, excede actualului cadru procesual analiza susținerilor recurentului referitoare la fondul cauzei prin care tinde să demonstreze caracterul potrivnic al hotărârilor invocate în revizuire.

Împotriva deciziei menționate, a formulat contestație în anulare contestatorul A., invocând în drept dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2, 3 și 4, coroborat cu art. 504 alin. (2) din C. proc. civ.

În susținerea motivelor cererii sale, contestatorul arată, în esență, că din eroare s-a reținut în considerentele hotărârii contestate că decizia atacată cu revizuire a rămas definitivă la data pronunțării, 13 decembrie 2016, iar revizuirea a fost formulată la data de 8 august 2017, întrucât, contrar realității, hotărârea respectivă a fost comunicată contestatorului după data de 7 iulie 2017, dată de la care curgea termenul pentru exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, formulată în termen legal, la data de 8 august 2017.

Această greșeală a instanței a condus, în opinia contestatorului, la soluționarea greșită a fondului cauzei, contestatorul reluând critici legate de fondul pretențiilor deduse judecății.

Intimații nu au formulat întâmpinare în cauză.

În temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și ale art. 237 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., anterior analizării oricăror alte chestiuni sau cereri, Înalta Curte trebuie să examineze admisibilitatea căii de atac deduse judecății în speță.

Analizând contestația în anulare în condițiile art. 508 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibilă, pentru considerentele ce succedă.

Potrivit art. 129 din Constituția României, "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare admisibilă numai în cazurile limitativ prevăzute de dispozițiile art. 503 din C. proc. civ.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) din C. proc. civ., invocate în speță:

"Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

În ceea ce privește primul temei legal (punctul 2 al textului legal anterior citat) pe care contestatorul și-a fundamentat explicit cererea dedusă judecății, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru admisibilitatea contestației în anulare în această ipoteză normativă.

Textul de lege vizează greșeli materiale cu caracter procedural, esențiale, determinante pentru soluția pronunțată, greșeli care să fi dus la pronunțarea unei soluții eronate. În această categorie intră greșeli de fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date esențiale ale dosarului cauzei.

Din conținutul deciziei contestate nu rezultă existența unor astfel de greșeli materiale care să ducă la anularea acesteia. Când instanța de judecată, cunoscând actele și lucrările dosarului, realizează o apreciere, o interpretare proprie a normelor legale incidente în speță, nu poate fi vorba de o greșeală materială în sensul textului legal, ci eventual o greșeală de judecată. Or, chiar și în această ipoteză, prin intermediul contestației în anulare, nu se poate tinde la anularea unei hotărâri pentru că judecata nu a fost bine făcută.

În speță, contestatorul a formulat critici vizând eventuale greșeli de judecată, considerând că instanța de recurs, în mod eronat, a apreciat că momentul de la care curge termenul de exercitare a cererii de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este data pronunțării hotărârii atacate cu revizuire, 13 decembrie 2016, și nu de la momentul comunicării acesteia către revizuent (contestator în prezenta cauză), după data de 7 iulie 2017, așa cum susține acesta.

Practic, contestatorul confundă semnificația sintagmei "greșeală materială" cu pretinse greșeli de judecată, respectiv de apreciere și de interpretare a unor dispoziții legale de drept procedural, așa cum este cazul în speța de față.

Or, în înțelesul normei prevăzute de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., greșeala materială care deschide calea contestației în anulare vizează o eroare formală, evidentă, care, deși distinctă de eroarea materială care poate fi îndreptată în condițiile art. 442 C. proc. civ., nu poate fi inițiată pentru remedierea unor greșeli decurgând din aprecierea probelor sau a interpretării unor dispoziții legale cu incidență în speță ori din stabilirea eronată a situației de fapt.

Fiind un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie să fie interpretată extensiv, pentru că s-ar ajunge, pe o cale ocolită, la judecarea încă o dată a aceluiași recurs.

Or, împrejurările reclamate de contestator nu se circumscriu motivului de contestație în anulare prevăzut de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. pentru promovarea căii extraordinare de atac, ci reprezintă, de fapt, adevărate motive de recurs, supuse deja analizei unei instanțe de recurs.

Practic, în cazul concret dedus judecății, contestatorul nu invocă în fapt o "greșeală materială", adică o eroare evidentă, legată de aspecte formale ale judecății în recurs, ci critică modul în care instanța a stabilit cadrul legal aplicabil speței.

Sub acest aspect, este de observat că motivele contestației în anulare nu pot fi valorificate cu consecința schimbării modului de judecată al instanței de recurs, în speță, nefiind identificate elemente care să conducă la evidențierea unei greșeli materiale, cum, în mod nejustificat și fără suport legal, susține autorul contestației în anulare.

Conchizând, Înalta Curte reține că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac (concluzie afirmată, de exemplu, în hotărârile pronunțate în cauzele Mitrea împotriva României/2008, Stanca Popescu împotriva României/2009).

De asemenea, în baza dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., se poate tinde la anularea unei hotărâri definitive nu pentru că judecata nu ar fi fost bine făcută, ci doar pentru că s-a omis a se analiza un motiv de casare.

Dacă instanța a examinat, a analizat dar nu și-a însușit motivul de recurs, contestația nu poate fi primită. În același timp, neexaminarea tuturor argumentelor folosite pentru susținerea unui motiv de recurs ori gruparea argumentelor și cercetarea lor în bloc nu poate fi invocată în calea extraordinară de atac.

Or, în speță, nu s-a menționat niciun motiv de recurs, a cărei analizare să fi fost omisă.

În atare situație, motivele invocate nu se încadrează în ipoteza art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

Nici în privința ipotezelor prevăzute de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 4 și art. 504 alin. (2) C. proc. civ., invocate pur formal de către contestator, nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate, normele legale menționate vizând situații străine speței, anume, existența mai multor recursuri și respectiv, existența unui motiv invocat prin cererea de recurs, pe care instanța să-l fi respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul sau cazul în care recursul, fără vina părții, să fi fost respins fără a fi cercetat în fond.

Așa fiind, încercarea contestatorului de a determina o reluare a judecății de fond, nu se poate realiza, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 503 din C. proc. civ.

De altminteri, și Curtea de la Strasbourg, în cauza Sebastian Taub contra România, Hotărârea din 12 octombrie 2006, a decis că: "admiterea contestației în anulare, cale extraordinară de atac, constituie un argument suplimentar în sensul încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1" și a continuat "Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză", în același sens fiind și Riabykh contra Rusia, nr. 52854/1999, Mașinexport Industrial Group S.A. contra României, Hotărârea din 1 martie 2006; Bărcănescu contra României, Hotărârea din 12 octombrie 2006.

În consecință, având în vedere neîncadrarea în motivele prevăzute de lege a considerentelor expuse de către contestator, se va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare dedusă judecății, astfel încât nu se mai impune examinarea altor cereri sau susțineri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei civile nr. 169 din 24 septembrie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 martie 2019.

Procesat de GGC - GV