ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 22.01.2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 288/2010

HOTĂRÂRE
22.01.2010
CAMERĂ
contencios
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 288/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

cauzei

de nelegalitate și cadrul procesual al invocării ei.

Prin acțiunea în contencios administrativ

înregistrată la Curtea de Apel București, reclamantul Y.A.H.A.M. a solicitat în

contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări, anularea Deciziei nr. 2170276/TD/S2/D3

din 28 noiembrie 2008 prin care i s-a respins cererea de acordare a dreptului

de ședere permanentă în România.

l

a data de 16 iunie

2009, reclamantul a invocat excepția de nelegalitate a Dispoziției de părăsire

a teritoriului României din 30 noiembrie 2006.

În motivarea

excepției de nelegalitate reclamantul a susținut că a părăsit teritoriul

României imediat după miezul nopții zilei de 30 noiembrie 2006, la acel moment

dreptul său de ședere fiind legal, iar dispoziția contestată a fost emisă în

interiorul celor 60 de zile prevăzute de art. 58 alin.

(3) din O.U.G. nr. 194/2002.

În drept s-au invocat

prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin

încheierea pronunțată la data de 16 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal,

a sesizat Curtea de Apel Alba Iulia cu

soluționarea excepției de nelegalitate.

Pârâtul, Oficiul

Român pentru Imigrări a solicitat respingerea excepției ca neîntemeiată

deoarece termenul de 2 zile acordat în vederea părăsirii teritoriului României

nu reprezintă un drept de ședere, drept ce nu este influențat de data

susținerii de către reclamant a examenului de specialitate.

de apel

Prin sentința nr. 202/F/

CA din 13 octombrie 2009, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția de nelegalitate invocată de reclamant

și a constatat nelegalitatea Dispoziției de părăsire a teritoriului României

din 30 noiembrie 2006 emisă de pârâtul Biroul pentru Străini Sibiu.

Pentru a hotărî

astfel prima instanță a reținut, în esență, că Dispoziția de părăsire a

teritoriului a cărei nelegalitate s-a invocat nu este conformă cu prevederile art.

80 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 și cu scopul acestui act normativ.

A observat că în

dispoziția de părăsire a teritoriului s-a apreciat greșit că la data de 30

noiembrie 2006 reclamantul avea o zi de ședere ilegală în țară, întrucât

adeverința care a stat la baza emiterii dispoziției de părăsire, emisă de

pârâtul Biroul pentru Străini Sibiu a confirmat dreptul valabil de ședere în

țară al reclamantului până la ora 24

00

din data de 30 noiembrie 2006,

astfel că motivele de nelegalitate ale dispoziției atacate au fost apreciate ca

fiind fondate în raport cu dispozițiile art. 80 alin. (1) lit. a) din O.U.G.nr.

195/2002.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâtul, Oficiul Român pentru Imigrări, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie potrivit art. 304 pct. 9 și art. 304

1

În motivarea căii de

atac, recurentul - pârât a făcut o expunere rezumativă a împrejurărilor de fapt

și de drept avute în vedere la emiterea dispoziției de părăsire a teritoriului

României și a arătat că instanța de fond a reținut greșit că în momentul

emiterii actului atacat pe calea excepției de nelegalitate intimatul-reclamant

avea drept de ședere pe teritoriul țării.

A precizat că

autoritatea emitentă a avut în vedere împrejurarea viitoare, dar certă, previzibilă

a șederii ilegale de o zi, în considerarea cererii intimatului- reclamant de a

i se elibera dispoziția de părăsire a teritoriului României, formalitate

necesară pentru ca autoritățile poliției de frontieră să îi permită ieșirea din

țară.

În susținerea acestui

considerent a făcut referire la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în care s-a reținut că legalitatea unui act administrativ se

apreciază prin raportare la situația de fapt și de drept existentă la momentul

emiterii ori adoptării sale, iar nu în funcție de evenimente ori împrejurări

ulterioare și imprevizibile (Decizia nr. 1210 din 21 martie 2008).

De asemenea,

recurentul-pârât a arătat că intimatul-reclamant a părăsit teritoriul României

ca urmare a emiterii dispoziției, deși avea posibilitatea să o conteste, în

temeiul art. 82 alin. (1) din O.U.G.nr. 194/2002.

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma criticilor formulate de autoritatea publică recurentă și a prevederilor art.

304

1

fondat.

și de drept relevante

Actul administrativ

supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios

administrativ pe calea excepției de nelegalitate reglementate de art. 4 din

Legea nr. 554/2004 este Dispoziția de părăsire a teritoriului României din 30

noiembrie 2006, emisă de Autoritatea pentru Străini - Biroul pentru Străini

Sibiu în temeiul art. 80 alin. (1) lit. a) din O.U.G.nr. 194/2002.

În fapt, actul

administrativ a fost motivat pe împrejurarea că destinatarul lui are o ședere

ilegală de o zi în România, întrucât nu a părăsit teritoriul țării la expirarea

dreptului de ședere conferit prin adeverința din 20 septembrie 2006.

Art. 80 alin. (1) din

O.U.G. nr. 194/2002, în forma în vigoare la data respectivă, definește

dispoziția de părăsire a teritoriului României ca fiind decizia autorității

competente sau a formațiunilor sale teritoriale de a obliga un străin să

părăsească teritoriul României într-un termen stabilit, litera a) referindu-se

la cazul străinului căruia i-a fost anulată sau revocată viza, care a intrat

ilegal în România sau a cărui ședere a devenit ilegală.

În speță,

intimatul-reclamant a avut drept de ședere în România până la data de 30

noiembrie 2006, dar întrucât și-a procurat bilet de avion pentru data de 1

decembrie 2006, ora 4

30

, a fost nevoit să solicite dispoziția de

părăsire a teritoriului României pentru că, în caz contrar, după cum arată

recurentul-pârât, poliția de frontieră nu i-ar fi permis ieșirea din țară.

Practic, șederea ilegală a durat 4 ore și 30 de minute.

În raport cu această

bază factuală, instanța de fond a reținut corect că, deși dispoziția

îndeplinește condițiile referitoare la competența autorității emitente și la

procedura de emitere, nu îndeplinește toate cerințele de legalitate.

Într-adevăr,

controlul de legalitate al actului administrativ nu se limitează la dimensiunea

lui formală, exigențele bunei administrări impunând ca autoritățile publice

să-și exercite dreptul de apreciere astfel încât să aleagă soluții adecvate

scopurilor urmărite, cu asigurarea unui just echilibru între măsurile

individuale dispuse și interesul public ocrotit.

l

imita legală a dreptului de apreciere este raportată la

scopul legii, astfel ca inconvenientele cauzate particularului să nu fie

excesiv de împovărătoare, disproporționate în raport de obiectivele propuse.

Tocmai de aceea,

Legea nr. 554/2004 a inserat expres excesul de putere printre temeiurile

acțiunii în contencios administrativ, conferind fundament normativ ideii că

oportunitatea este o componentă a legalității, iar nu o noțiune exterioară

acesteia.

Or, ținând seama de

contextul și motivele pentru care a fost emisă dispoziția de părăsire a

teritoriului României, efectele pe care le poate produce ea asupra demersurilor

ulterioare de reglementare a dreptului de ședere al intimatului - reclamant

sunt disproporționate în raport cu scopul urmărit.

soluției pronunțate

Având în vedere toate

considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a aplicat în mod

corect regulile și principiile specifice controlului de legalitate al actului

administrativ, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge ca nefondat recursul formulat conform art. 4 alin. (2) din Legea nr.

554/2004.

Respinge recursul

declarat de pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări-Biroul pentru Imigrări Sibiu

împotriva sentinței nr. 202/F/ CA din 13 octombrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2010.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2009-05-27
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2900/2009
Asupra recursului de față; În motivarea cererii, reclamanta a arătat că i-a fost acordată viza de lunga ședere în România pe o perioada de 90 de zile, în vederea încadrării în muncă la SC D.C. SRL, viză ce a fost valabilă pâră la 31 iulie 2
ÎCCJ 2010-10-01
0,93
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4022/2010
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: 1. Sesizarea instanței de fond Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantu
ÎCCJ 2009-01-23
0,93
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 343/2009
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 349 din 5 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acți
ÎCCJ 2010-02-16
0,93
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 830/2010
recurs. După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente: Reclamantul a solicitat, la 2 februarie 2008, acordarea dreptului de ședere permanent
ÎCCJ 2012-10-19
0,93
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4269/2012
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată sub nr. 12797/2/2010 din data de 27 decembrie 2010, reclamantul C.A. a solicitat
Sursă