ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2900/2009

Asupra recursului de față; În motivarea cererii, reclamanta a arătat că i-a fost acordată viza de lunga ședere în România pe o perioada de 90 de zile, în vederea încadrării în muncă la SC D.C. SRL, viză ce a fost valabilă pâră la 31 iulie 2008. Reclamanta a mai arătat că la data de 05 august 2008 a depus o cerere la Oficiul Român pentru Imigrări - Biroul Județean Hunedoara pentru prelungirea dreptului de ședere temporară, îndeplinind toate condițiile legale prevăzute de art. 50 din O.U.G. nr. 194/2002. Pârâtul a comunicat sub numărul 2578847 din 03 septembrie 2008 refuzul prelungirii dreptului de ședere în România, pe motiv că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 50 alin. (2) lit. f) din ordonanța aplicabilă, respectiv dovada deținerii legale a spațiului de locuit la adresa la care declară că are reședință pe teritoriul României.

A susținut reclamanta că motivul refuzului este nejustificat, întrucât a depus la dosar un contract de închiriere pe 10 ani, despre care pârâta susține că a fost reziliat din data 01 ianuarie 2008, deși nici un reprezentant al societății nu a semnat rezilierea. Existând acest dubiu, reclamanta a încheiat un contract de comodat la data de 08 octombrie 2008. Prin sentința nr. 169/F/CA/2008 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă cererea formulată, instanța dispunând prelungirea dreptului de ședere în România al reclamantei pe o perioadă de un an, începând cu data de 20 noiembrie 2008. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că din actele depuse la dosarul cauzei rezultă că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 50 din O.U.G.

nr. 194/2002, inclusiv cea prevăzută de alin. (2) lit. f) al acestui text de lege. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Oficiul Român pentru Imigrări, criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate, apreciind că instanța de fond a admis în mod greșit acțiunea formulată. În motivarea recursului s-a arătat că instanța de fond s-a pronunțat asupra legalității deciziei contestate fără a analiza și actele care au stat la baza emiterii acesteia, respectiv fără a aprecia în nici un fel asupra probei cu înscrisuri solicitată la fond. A arătat recurentul că la data depunerii cererii de prelungire, reclamanta nu a prezentat dovada spațiului de locuit, ci numai o copie a unui contract de închiriere în care nu era prevăzut acordul proprietarului privind stabilirea reședinței acesteia, ci doar stabilirea sediului societății, urmând ca reclamanta să aducă ulterior actul solicitat.

Totodată, din verificările efectuate pe teren de către cadrele Biroului pentru Imigrări Hunedoara a rezultat că reclamanta nu locuiește la locuința declarată. S-a mai precizat că ulterior, la data de 01 septembrie 2008, administratorul SC D.C. SRL a adus la cunoștința autorității că a fost schimbat locul de reședință pentru reclamantă, prezentând în acest sens un nou contract de închiriere. Verificând pe teren și această nouă reședință, lucrătorii Biroului pentru Imigrări Hunedoara au constatat că reclamanta nu a locuit și nu locuiește aici, proprietarul locuinței declarând că a fost de acord ca la această adresă să fie stabilit sediul firmei fiului său și nicidecum sa­și stabilească reședința reclamanta, pe care nu o cunoaște.

In atare condiții, întrucât la data depunerii cererii nu erau îndeplinite cumulativ condițiile generale pentru prelungirea dreptului de ședere temporară, în speță cea prevăzută la art. 50 alin. (2) lit. f) din O.U.G. 194/2002, i s-a refuzat intimatei prelungirea dreptului. A mai precizat recurenta că actul încheiat la data de 08 octombrie 2008, în speță contractul de comodat pe care se întemeiază sentința atacată, a fost încheiat ulterior emiterii actului administrativ contestat. Mai mult decât atât, în raport cu prevederea art. 51 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, un contract de comodat ce privește un imobil din București putea fi avut în vedere la verificarea modului de soluționare a unei cereri de prelungire a dreptului de ședere formulată către o formațiune teritorială a Oficiului Român pentru Imigrări din București și nu din Hunedoara.

Înalta Curte de Casație si Justiție, analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, constatată nefondat recursul declarat pentru considerentele ce urmează: În conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, dreptul de ședere temporară în România se poate prelungii succesiv pentru perioade de până la un an, cu îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de lit. a)-i) ale acestui text de lege. După cum în mod corect a reținut și prima instanță, reclamanta B.O. îndeplinește condițiile prevăzute de art. 50 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, inclusiv cea enumerată la lit. f, din copia contractului de comodat încheiat la data de 8 octombrie 2008 între proprietarul T.A.

și SC M. SRL Deva rezultând că proprietarul cedează spre folosință apartamentul în speță cu destinația de sediu social pentru societatea semnatară și spațiu de locuit pentru T.P. și O.B. - administratori ai societății, pe o perioadă de doi ani. Susținerea recurentului în sensul că prima instanță s-a pronunțat asupra legalității deciziei contestate fără a analiza și actele care au stat la baza emiterii acesteia nu poate fi reținută, întrucât la dosarul de fond al cauzei se regăsesc înscrisurile în speță, înscrisuri ce fac parte din ansamblul probator analizat cu ocazia pronunțării soluției atacate. Totodată, după cum rezultă din contractul individual de muncă încheiat între SC D.C. SRL și reclamanta B.O., în calitate de salariat, contract înregistrat la ITM Hunedoara, aceasta își desfășoară activitatea la sediul firmei angajatoare sau la punctele de lucru ale societății.

Din actele depuse în probațiune rezultă că, în scopul desfășurării activității la punctul de lucru deschis de societate în București, reclamanta a încheiat și anterior un contract de comodat, contract ce a fost depus la autoritatea pârâtă și unde, arată reclamanta, a locuit până la data de 8 octombrie 2008. In atare condiții, susținerile recurentului relative la locația imobilului ce face obiectul contractului de comodat încheiat la data de 8 octombrie 2008 nu pot fi reținute. In consecință, în raport de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că sentința pronunțată este legală și temeinică, astfel că în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de Oficiul Român pentru Imigrări împotriva sentinței nr. 169/F/CA/2008 din 4 noiembrie 2008 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 mai 2009.