ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2900/2009
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2900/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra
recursului de față;
În motivarea
cererii, reclamanta a arătat că i-a fost acordată viza de lunga ședere în
România pe o perioada de 90 de zile, în vederea încadrării în muncă la SC D.C.
SRL, viză ce a fost valabilă pâră la 31 iulie 2008.
Reclamanta a
mai arătat că la data de 05 august 2008 a depus o cerere la Oficiul Român
pentru Imigrări - Biroul Județean Hunedoara pentru prelungirea dreptului de
ședere temporară, îndeplinind toate condițiile legale prevăzute de art. 50 din
O.U.G. nr. 194/2002.
Pârâtul a comunicat
sub numărul 2578847 din 03 septembrie 2008 refuzul prelungirii dreptului de
ședere în România, pe motiv că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art.
50 alin. (2) lit. f) din ordonanța aplicabilă, respectiv dovada deținerii
legale a spațiului de locuit la adresa la care declară că are reședință pe
teritoriul României.
A susținut reclamanta
că motivul refuzului este nejustificat, întrucât a depus la dosar un contract
de închiriere pe 10 ani, despre care pârâta susține că a fost reziliat din data
01 ianuarie 2008, deși nici un reprezentant al societății nu a semnat
rezilierea.
Existând acest dubiu,
reclamanta a încheiat un contract de comodat la data de 08 octombrie 2008.
Prin sentința nr.
169/F/CA/2008 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ
și fiscal, a fost admisă cererea formulată, instanța dispunând prelungirea
dreptului de ședere în România al reclamantei pe o perioadă de un an, începând
cu data de 20 noiembrie 2008.
Pentru a pronunța
această hotărâre, prima instanță a reținut că din actele depuse la dosarul
cauzei rezultă că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de
art. 50 din O.U.G. nr. 194/2002, inclusiv cea prevăzută de alin. (2) lit. f) al
acestui text de lege.
Împotriva acestei
hotărâri a formulat recurs Oficiul Român pentru Imigrări, criticând soluția
pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate, apreciind că instanța de fond a
admis în mod greșit acțiunea formulată.
În motivarea
recursului s-a arătat că instanța de fond s-a pronunțat asupra legalității
deciziei contestate fără a analiza și actele care au stat la baza emiterii
acesteia, respectiv fără a aprecia în nici un fel asupra probei cu înscrisuri
solicitată la fond.
A arătat recurentul
că la data depunerii cererii de prelungire, reclamanta nu a prezentat dovada
spațiului de locuit, ci numai o copie a unui contract de închiriere în care nu
era prevăzut acordul proprietarului privind stabilirea reședinței acesteia, ci
doar stabilirea sediului societății, urmând ca reclamanta să aducă ulterior actul
solicitat.
Totodată, din
verificările efectuate pe teren de către cadrele Biroului pentru Imigrări
Hunedoara a rezultat că reclamanta nu locuiește la locuința declarată.
S-a mai precizat că
ulterior, la data de 01 septembrie 2008, administratorul SC D.C. SRL a adus la
cunoștința autorității că a fost schimbat locul de reședință pentru reclamantă,
prezentând în acest sens un nou contract de închiriere.
Verificând pe teren
și această nouă reședință, lucrătorii Biroului pentru Imigrări Hunedoara au
constatat că reclamanta nu a locuit și nu locuiește aici, proprietarul
locuinței declarând că a fost de acord ca la această adresă să fie stabilit
sediul firmei fiului său și nicidecum sași stabilească reședința reclamanta,
pe care nu o cunoaște.
In atare condiții,
întrucât la data depunerii cererii nu erau îndeplinite cumulativ condițiile
generale pentru prelungirea dreptului de ședere temporară, în speță cea
prevăzută la art. 50 alin. (2) lit. f) din O.U.G. 194/2002, i s-a refuzat
intimatei prelungirea dreptului.
A mai precizat
recurenta că actul încheiat la data de 08 octombrie 2008, în speță contractul
de comodat pe care se întemeiază sentința atacată, a fost încheiat ulterior
emiterii actului administrativ contestat.
Mai mult decât atât,
în raport cu prevederea art. 51 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, un contract
de comodat ce privește un imobil din București putea fi avut în vedere la
verificarea modului de soluționare a unei cereri de prelungire a dreptului de
ședere formulată către o formațiune teritorială a Oficiului Român pentru
Imigrări din București și nu din Hunedoara.
Înalta Curte de
Casație si Justiție, analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată,
materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, constatată nefondat
recursul declarat pentru considerentele ce urmează:
În conformitate cu
dispozițiile art. 50 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, dreptul de
ședere temporară în România se poate prelungii succesiv pentru perioade de până
la un an, cu îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de lit. a)-i) ale
acestui text de lege.
După cum în mod
corect a reținut și prima instanță, reclamanta B.O. îndeplinește condițiile
prevăzute de art. 50 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, inclusiv cea enumerată la
lit. f, din copia contractului de comodat încheiat la data de 8 octombrie 2008
între proprietarul T.A. și SC M. SRL Deva rezultând că proprietarul cedează
spre folosință apartamentul în speță cu destinația de sediu social pentru
societatea semnatară și spațiu de locuit pentru T.P. și O.B. - administratori
ai societății, pe o perioadă de doi ani.
Susținerea
recurentului în sensul că prima instanță s-a pronunțat asupra legalității
deciziei contestate fără a analiza și actele care au stat la baza emiterii acesteia
nu poate fi reținută, întrucât la dosarul de fond al cauzei se regăsesc
înscrisurile în speță, înscrisuri ce fac parte din ansamblul probator analizat
cu ocazia pronunțării soluției atacate.
Totodată, după cum
rezultă din contractul individual de muncă încheiat între SC D.C. SRL și
reclamanta B.O., în calitate de salariat, contract înregistrat la ITM
Hunedoara, aceasta își desfășoară activitatea la sediul firmei angajatoare sau
la punctele de lucru ale societății.
Din actele depuse în
probațiune rezultă că, în scopul desfășurării activității la punctul de lucru
deschis de societate în București, reclamanta a încheiat și anterior un
contract de comodat, contract ce a fost depus la autoritatea pârâtă și unde,
arată reclamanta, a locuit până la data de 8 octombrie 2008.
In atare condiții,
susținerile recurentului relative la locația imobilului ce face obiectul
contractului de comodat încheiat la data de 8 octombrie 2008 nu pot fi
reținute.
In
consecință, în raport de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că
sentința pronunțată este legală și temeinică, astfel că în temeiul art. 312 C.
proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge
recursul declarat de Oficiul Român pentru Imigrări împotriva sentinței nr.
169/F/CA/2008 din 4 noiembrie 2008 a Curții de Apel Alba Iulia, secția
contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi, 27 mai 2009.