ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 343/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 349 din 5 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul B.A., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări, prin care solicita obligarea acestei autorități la acordarea dreptului de ședere permanentă în România, refuzat prin adresa nr. 750755/VA din 9 iulie 2007. Prin aceeași sentință, instanța de judecată a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.I.R.A. și, reținând că această autoritate nu are calitatea de autoritate emitentă a actului contestat și nici competența de a se pronunța cu privire la cererea reclamantului, a respins acțiunea formulată împotriva acestui pârât, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Pe fond, instanța de judecată a reținut, în esență, că reclamantul s-a aflat în evidența pârâtei cu drept de ședere temporară în scop de studii, calitate în care a beneficiat de prelungiri succesive ale dreptului de ședere, în perioada 27 ianuarie 1997 - 25 iulie 2006. Cum, la data solicitării dreptului de ședere permanentă, 20 decembrie 2006, reclamantul era posesorul unui drept de ședere temporară pentru reîntregirea familiei, acordat la data de 17 august 2006, perioada de ședere legală și continuă se calculează conform art. 70 alin. (1) lit. a) pct. 3 din O.U.G. nr. 194/2002, în sensul că se ia în calcul jumătate din perioada de ședere în scop de studii, respectiv 4 ani și 3 luni, din perioada 27 ianuarie 1997 - 25 iulie 2006 (8 ani si 6 luni).

În concluzie, se arată în considerentele sentinței recurate, întrucât de la obținerea dreptului de ședere în scopul reîntregirii familiei până la depunerea solicitării trecuseră 4 luni, reclamantul nu îndeplinea condiția referitoare la o ședere temporară legală și continuă de 5 ani, anterioară depunerii cererii. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamantul, arătând, în esență, că hotărârea instanței de fond se întemeiază pe o eroare de calcul a perioadei de ședere temporară legală și continuă, anterioară depunerii cererii. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu critica invocată de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în continuare. Conform prevederilor O.U.G.

nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, în forma în vigoare la data formulării cererii reclamantului, „Dreptul de ședere permanentă se acordă, la cerere, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, pe perioadă nedeterminată, străinilor titulari ai unui drept de ședere" [art. 69 alin. (1)] iar „Dreptul de ședere permanentă se acordă străinilor prevăzuți la art. 69 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții (...)" [art. 70 alin. (1)], printre care și aceea referitoare la „o ședere continuă și legală pe teritoriul României în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii" [lit. a)], la stabilirea acestei perioade luându-se în calcul Jumătate din perioada de ședere în scop de studii" [lit. a) pct. 3]. Așa cum rezultă din actele dosarului și cum a reținut și instanța de fond, în perioada 27 ianuarie 1997 - 25 iulie 2006 reclamantul s-a aflat în evidența autorității pârâte cu drept de ședere temporară în scop de studii iar la data solicitării dreptului de ședere permanentă, 20 decembrie 2006, era posesorul unui drept de ședere temporară pentru reîntregirea familiei, acordat la data de 17 august 2006. Deși a reținut, în mod corect, că perioada de ședere legală și continuă se calculează conform art. 70 alin. (1) lit. a) pct. 3 din O.U.G.

nr. 194/2002, în sensul că se ia în calcul jumătate din perioada de ședere în scop de studii, instanța de fond a calculat în mod eronat această perioadă, reținând că este de 4 ani și 3 luni, în loc de 4 ani și 9 luni. Astfel, perioada cuprinsă între 27 ianuarie 1997 și 25 iulie 2006, cât reclamantul a avut drept de ședere temporară în scop de studii, este de 9 ani și 6 luni, jumătatea acesteia fiind, evident, 4 ani și 9 luni. Or, din însumarea acestei perioade, de 4 ani și 9 luni - reprezentând jumătate din perioada de ședere în scop de studii - cu perioada de 4 luni, cuprinsă între 17 august 2006 și 20 decembrie 2006 - în care reclamantul a avut drept de ședere temporară pentru reîntregirea familiei - rezultă o perioadă de peste 5 ani, anterioară formulării cererii, ceea ce înseamnă că, în speță, condiția referitoare la șederea continuă și legală pe teritoriul României este îndeplinită.

Cum și celelalte condiții prevăzute de art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, în forma în vigoare [în forma în vigoare în prezent, republicată în baza O.U.G. nr. 55/2007 în M. Of. nr. 421/5.06.2008, O.U.G. nr. 194/2002 prevede condițiile de acordare a dreptului de ședere permanentă în România la art. 71 alin. (1)] la data formulării cererii, au fost îndeplinite, așa cum rezultă din raportul întocmit, conform art. 72 alin. (2) din actul normativ sus menționat, de Comisia special constituită în cadrul autorității pârâte, a cărei propunere a fost în sensul aprobării cererii reclamantului, acesta este îndreptățit la acordarea dreptului de ședere permanentă în România. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (2) și (3) C. proc.

civ., constatând că soluția instanței de fond este greșită, va fi admis recursul și modificată sentința atacată, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, anulării actului de respingere a cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă în România și obligării pârâtului Oficiul Român pentru Imigrări să acorde reclamantului acest drept; vor fi menținute dispozițiile sentinței recurate, în ceea ce privește respingerea acțiunii față de pârâtul M.I.R.A., pentru lipsa calității procesuale pasive.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul B.A. împotriva sentinței nr. 349 din 5 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că admite acțiunea formulată de reclamant, anulează decizia de respingere a cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă în România, comunicată reclamantului cu adresa nr. 750755/VA din 9 iulie 2007 a Oficiului Român pentru Imigrări. Obligă pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări să acorde reclamantului dreptul de ședere permanentă în România. Menține celelalte dispoziții ale sentinței, în ceea ce privește respingerea acțiunii față de pârâtul M.I.R.A., pentru lipsa calității procesuale pasive.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2009.