ÎCCJ, Decizia nr. 139/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor aflate la dosar, constată următoarele:

La 13 februarie 2018, în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., A., în contradictoriu cu intimata Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Argeș, a formulat cerere de revizuire împotriva Deciziei nr. 198 din 5 februarie 2018 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, solicitând anularea acesteia sub motiv că încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 1565 din 15 noiembrie 2016, pronunțate de aceeași instanță în Dosarul nr. x/2016.

Prin Decizia nr. 2558 din 14 iunie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de A.

Instanța de revizuire a reținut, în esență, că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocate de revizuent drept temei al cererii formulate, întrucât, contrar susținerilor sale, hotărârile pretins potrivnice au fost pronunțate nu în dosare diferite, ci în același dosar, având ca obiect același litigiu, care a fost soluționat în cicluri procesuale diferite, în urma casării primei soluții a instanței de fond și a rejudecării cauzei.

A considerat instanța de revizuire că această cale de atac nu poate fi exercitată pentru motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în cazul unor hotărâri pronunțate în același proces, indiferent dacă, după casarea unei hotărâri și rejudecarea fondului, se revine asupra soluției inițial pronunțate. În cadrul aceluiași proces, nu se poate pretinde că au fost pronunțate hotărâri potrivnice, întrucât, chiar dacă, în diferite faze sau cicluri procesuale, soluțiile pot fi diferite de cele anterioare, în final, o singură hotărâre pune capăt judecății.

Împotriva acestei decizii, la 27 iunie 2018, a declarat recurs revizuentul, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc. civ.

Recurentul susține, în esență, că Înalta Curte a soluționat, în mod greșit, cauza cu care a fost învestită, cererea de revizuire, întemeiată pe contrarietate de hotărâri, îndeplinind condițiile de admisibilitate, întrucât hotărârea judecătorească atacată încalcă principiul lucrului judecat.

Instanța de revizuire a analizat, în mod superficial, pretenții recurentului, fundamentate pe soluțiile obținute în Dosarele nr. x/2010, nr. y/2015 și nr. y/109/2016.

La 8 august 2018, recurentul a depus o cerere de completare a motivelor de recurs, formulată în termenul prevăzut de art. 487 alin. (1) cu referire la art. 485 alin. (1) C. proc. civ., de 30 de zile de la comunicarea hotărârii atacate, data comunicării fiind 27 iulie 2018 (conform dovezii de la dosar revizuire), astfel încât și această cerere va fi avută în vedere de Înalta Curte.

În acest sens, invocă sentința nr. 251 din 18 martie 2016 a Tribunalului Argeș, pronunțată într-un alt dosar, nr. x/2015, definitivă, prin care i-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de prevederile art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990, pentru motivul prevăzut de art. 1 alin. (1) lit. b) din același act normativ, și anume că a fost "o persoană privată de libertate, ținută în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative, în scop de cercetare și represiune politică". Or, conform art. 4 alin. (1) din Decretul-lege, se prevede că persoanele aflate în situația reglementată de art. 1 alin. (1) lit. b) au dreptul la o indemnizație lunară, text de lege pe care intimata l-a ignorat.

Sentința civilă nr. 251 din 18 martie 2016 a Tribunalului Argeș, definitivă, a fost menționată în considerentele celor două hotărâri judecătorești atacate cu revizuire, care au încălcat principiul autorității de lucru judecat a respectivei hotărâri, instanța de revizuire omițând să analizeze acest aspect.

Ca atare, Decizia nr. 198/2018 a Curții de Apel Pitești încalcă autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 699 din 8 iulie 2016 a Tribunalului Argeș, prin care a fost admisă contestația recurentului, constatându-se că este îndreptățit să beneficieze de prevederile art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990.

Tot astfel, s-a încălcat și autoritatea de lucru judecat a Sentinței nr. 159 din 4 mai 2012, pronunțată de Tribunalul Argeș în același dosar, prin care s-a constatat caracterul politic al măsurilor administrative la care a fost supus.

Aceste două hotărâri judecătorești, pronunțate în același dosar, au fost invocate în fața instanței de revizuire, care a omis să le analizeze în soluționarea căii de atac.

În fundamentarea acestor critici, recurentul a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Recurentul a solicitat admiterea căii de atac declarate.

Intimata Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Argeș a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât cererea de revizuire nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată în raport cu criticile formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

În ceea ce privește motivele invocate prin cererea de recurs înregistrată la 27 iunie 2018, acestea vor fi analizate prin prisma criticilor expuse în cea de-a doua cerere, înregistrată la 8 august 2018, întrucât criticile din cererea inițială sunt formulate în mod generic, fără a permite o analiză concretă din partea instanței de recurs. Astfel, recurentul susține că decizia din revizuire încalcă principiul autorității de lucru judecat și analizează, în mod superficial, hotărârile pronunțate în trei dosare diferite, fără să particularizeze, însă, în ce ar consta greșelile instanței sub aspectele evocate.

Referitor la motivele de recurs formulate prin cererea înregistrată la 8 august 2018, Înalta Curte constată următoarele:

Critica este nefondată.

Prin cererea de revizuire înregistrată în dosarul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la 13 februarie 2018, a cărei competență de soluționare a fost declinată în favoarea Înaltei Curți, prin decizia nr. 557/R-CONT din 9 martie 2018, recurentul a solicitat anularea Deciziei nr. 198/5 februarie 2018 a Curții de Apel Pitești, invocând contradictorialitatea acestei hotărâri în raport cu Decizia nr. 1565/R-CONT din 15 noiembrie 2016 a aceleiași instanțe.

În expunerea motivului de revizuire, partea menționată a arătat că, în Decizia nr. 1565 din 15 noiembrie 2016, favorabilă recurentului, instanța de recurs a ținut seama, printre altele, și de cele statuate prin Sentința civilă nr. 251 din 18 martie 2016 a Tribunalului Argeș, referitor la calitatea acestuia, de persoană privată de libertate în perioada 1971 - 1988, în baza unor măsuri administrative represive, în sensul art. 1 alin. (1) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990, recunoscându-i-se, astfel, prin această decizie, cu putere de lucru judecat, dreptul de a beneficia de reparația prevăzută de textul de lege respectiv.

Ca atare, chiar dacă, în cuprinsul cererii de revizuire, recurentul a făcut trimitere la Sentința civilă nr. 251 din 18 martie 2016 a Tribunalului Argeș, această susținere fundamentează pretențiile formulate în raport cu Decizia nr. 1565 din 15 noiembrie 2016 a Curții de Apel Pitești, care preia, în opinia părții, considerentele sentinței menționate, încălcarea autorității de lucru judecat, prin Decizia nr. 198 din 5 februarie 2018, atacată cu revizuire, fiind invocată, însă, doar cu privire la Decizia nr. 1565 din 15 noiembrie 2016, din primul ciclu procesual al dosarului, iar nu și cu sentința avută în vedere în considerentele acestei decizii.

Prin urmare, Înalta Curte, în soluționarea cererii de revizuire, nu avea a analiza condițiile de admisibilitate în raport cu Sentința civilă nr. 251 din 18 martie 2016 a Tribunalului Argeș, ci cu Decizia nr. 1565 din 15 noiembrie 2016 a Curții de Apel Pitești, a cărei autoritate de lucru judecat a fost invocată de recurent în susținerea căii de atac de retractare formulate, sens în care instanța de revizuire a și procedat.

Mai trebuie precizat că, în dosarul de revizuire înregistrat pe rolul Înaltei Curți, recurentul a depus, la 31 mai 2018, un răspuns la întâmpinarea formulată de intimată, prin care a invocat contradictorialitatea deciziei atacate și în raport cu alte hotărâri judecătorești față de cea menționată inițial, nr. 1565 din 15 noiembrie 2016, printre care a enumerat și Sentința civilă nr. 251 din 18 martie 2016 a Tribunalului Argeș, rămasă definitivă.

Această cerere nu trebuia să fie avută în vedere, însă, de instanța de revizuire în soluționarea cauzei, întrucât, pe de-o parte, nu răspunsul la întâmpinare reprezintă mijlocul procesual legal de învestire a instanței cu analiza contradictorialității în raport cu o altă hotărâre judecătorească față de cea arătată în cererea inițială, ci completarea cererii de revizuire, formulată în termenul procedural legal. Pe de altă, parte, răspunsul la întâmpinare, fiind înregistrat la 31 mai 2018, cu depășirea unui asemenea termen, astfel cum este definit în art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (termenul de o lună de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri, Decizia nr. 198 din 5 februarie 2018, împlinindu-se la 5 martie 2018, în condițiile art. 182 alin. (1) din același cod), revizuentul, conform art. 185 alin. (1) C. proc. civ., era decăzut din a mai formula o cerere de completare a revizuirii. Prin urmare, nici nu se mai punea problema unei eventuale calificări a susținerilor expuse în răspunsul la întâmpinare, în vederea analizării de către instanța de revizuire și a acestora.

Pentru argumentele prezentate, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privind nemotivarea deciziei recurate și în raport cu Sentința civilă nr. 251 din 18 martie 2016 a Tribunalului Argeș.

Recurentul a menționat, în opinia sa, contrar considerentelor Înaltei Curți din decizia de revizuire, că decizia din primul ciclu procesual al Dosarului, nr. 1565 din 15 noiembrie 2016, reprezenta o decizie definitivă, care punea capăt fondului procesului în ceea ce privește dreptul părții la indemnizația prevăzută de art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, astfel cum se constatase prin Sentința nr. 699 din 8 iulie 2016 a Tribunalului Argeș, casarea fiind dispusă doar pentru stabilirea perioadei privării de libertate.

Critica nu poate fi primită.

Instanța de revizuire nu a înlăturat caracterul definitiv al Deciziei nr. 1565 din 15 noiembrie 2016 a Curții de Apel Pitești, ci a menționat că aceasta nu stinge litigiul pe fond, cauza fiind trimisă spre rejudecare. În continuarea raționamentului juridic, Înalta Curte a considerat că cele două decizii pretins aflate în conflict, Decizia nr. 198 din 5 februarie 2018 și Decizia nr. 1565 din 15 noiembrie 2016, fiind pronunțate în același dosar, în cicluri procesuale diferite, nu pot servi ca premisă a motivului de revizuire întemeiat pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu sunt contradictorii în sensul motivului de revizuire reglementat de acest text de lege, chiar dacă, în urma casării, prin hotărârea finală se revine asupra soluției inițiale.

Prin susținerile formulate, în realitate, recurentul nu combate argumentele instanței de revizuire, ci consideră că, prin soluția finală din recurs, exprimată în Decizia nr. 198 din 5 februarie 2018, s-ar fi încălcat limitele de rejudecare stabilite prin prima Decizie de casare, nr. 1565 din 15 noiembrie 2016, și, în mod simetric, ceea ce intrase în puterea lucrului judecat asupra aspectelor de drept menținute prin această decizie. Or, așa cum, în mod corect, a considerat și Înalta Curte, aceste chestiuni nu puteau fi contestate prin intermediul motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care presupune ca hotărârile pretins contradictorii să fie pronunțate în pricini diferite.

Există o singură hotărâre finală care pune capăt litigiului, în speță, Decizia nr. 198 din 5 februarie 2018, iar, dacă s-ar considera că, prin intermediul revizuirii, se poate ajunge la verificarea acestei hotărâri în raport cu o altă hotărâre pronunțată într-un ciclu procesual anterior, în același dosar, s-ar transforma instituția revizuirii într-o cale de atac de reformare, și anume, un recurs la recursul soluționat prin decizia finală, ceea ce nu este admisibil.

Acesta este și argumentul pentru care incidența motivului de revizuire reglementat de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. implică, printre altele, ca hotărârile judecătorești definitive, pretins contradictorii, să fie pronunțate în cauze diferite.

Rațiunea reglementării acestui caz de revizuire o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității lucrului judecat, când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți. Într-o asemenea situație, valorificarea sau/și executarea hotărârilor este imposibilă, ca urmare a faptului că fiecare parte s-ar prevala de hotărârea care îi este favorabilă, iar ieșirea din situația creată de existența hotărârilor potrivnice nu se poate realiza decât prin revizuirea ultimei hotărâri, care înfrânge principiul autorității lucrului judecat a primei hotărâri.

În consecință, deciziile pretins contradictorii fiind pronunțate în același dosar, în mod corect, instanța de revizuire a considerat că cererea este inadmisibilă, o soluție contrară, în sensul anulării ultimei decizii de casare, transformând instanța de retractare într-o instanță de reformare asupra unei decizii definitive, ceea ce nu poate fi conceput față de efectul puterii lucrului judecat al unei hotărâri definitive.

Cele două hotărâri judecătorești, cu privire la care se menționează încălcarea autorității de lucru judecat, au fost invocate nu prin cererea de revizuire, ci prin răspunsul la întâmpinare, înregistrat în dosarul Înaltei Curți cu depășirea termenului legal, astfel încât nu se poate reproșa instanței de revizuire că nu a analizat calea de atac și în raport cu aceste hotărâri, nefiind, deci, întrunite cerințele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pentru argumentele deja expuse, doar Decizia nr. 1565 din 15 noiembrie 2016 a Curții de Apel Pitești trebuia avută în vedere în verificarea condițiilor de admisibilitate a motivului de revizuire întemeiat pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu și hotărârile judecătorești menționate în răspunsul la întâmpinare formulat de revizuent.

Prin această decizie nu s-a pronunțat o soluție finală asupra pretențiilor deduse judecății de către recurent, în legătură cu dreptul său la indemnizația prevăzută de art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, pentru a se considera că acesta are "un bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind o asemenea indemnizație.

Pe de altă parte, existența "unui bun" în patrimoniul unei părți, în sensul textului sus-menționat din Convenție, nu are legătură cu verificările ce se efectuează în cadrul unei cereri de revizuire, întrucât, a priori, revizuirea presupune două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive, care, în condițiile legii, fiecare poate confirma existența unui "bun" în favoarea celui sau celor care se prevalează de una sau alta dintre hotărârile definitive.

În realitate, admisibilitatea unei cereri de revizuire presupune îndeplinirea anumitor condiții, printre care și cea referitoare la pronunțarea hotărârilor pretins contradictorii în cauze diferite, iar constatarea instanței, privind neîntrunirea unei asemenea condiții, nu poate constitui temei al încălcării dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de vreme ce partea a beneficiat de toate garanțiile procesuale conferite de lege.

Contrar celor urmărite de recurent prin demersul promovat, "dreptul la un proces echitabil" nu presupune și obținerea soluției favorabile pentru parte, ci desfășurarea procesului într-un cadru adecvat, în fața unei instanțe independente și imparțiale, cu asigurarea unui tratament egal al părților în exercitarea drepturilor procesuale, aspecte în legătură cu care partea nu a formulat obiecțiuni.

Prin urmare, nu se poate constata, în speță, încălcarea "dreptului la un proces echitabil" al recurentului, iar necesitatea întrunirii mai multor condiții pentru declararea ca admisibilă a cererii sale de revizuire, cerințe neîndeplinite în speță, nu constituie, la rândul său, o încălcare a art. 6 din Convenție.

Față de cele prezentate, constatând că nu sunt întemeiate motivele căii de atac, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 2558 din 14 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 mai 2019.

Procesat de GGC - LM