ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2927/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin încheierea de ședință din 26 aprilie 2018, a respins cererea de intervenție accesorie formulată de A., ca inadmisibilă.

Împotriva acestei încheieri A. a formulat apel.

Prin încheierea de ședință din 15 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a recalificat calea de atac ca fiind recurs și i-a pus în vedere recurentei să motiveze calea de atac astfel cum a fost recalificată.

Prin recursul formulat, recurenta susține că instanța de fond, cu o motivare precară, ignorând regulile impuse de art. 6 din Convenție și de art. 21 și 20 din Constituție, i-a respins cererea de intervenție procesuală accesorie sub pretextul că nu ar avea vreun interes și că nivelul de interes ca procedurile din Ministerul Public să decurgă potrivit legii și Constituției, nu ar fi suficient pentru un cetățean sau pentru un avocat care a fost afectat în mod nemijlocit de acțiunile abuzive ale procurorului respectiv, în cauzele în care s-au intersectat direct, ca și în cererea de intervenție.

Recurenta arată că intervenția sa în proces vizează lipsa îndeplinirii condițiilor legale privind asigurarea desfășurării unor proceduri conform regulilor unui proces echitabil în accepțiunea europeană a termenului și reputația, în cazul reclamantului-contestator C.-Florin, cu care s-a întâlnit în câteva situații legate de cauzele penale pe care acesta le instrumenta, fie direct, ca Procuror, fie ca Procuror Șef de secție sau de Birou într-o unitate de parchet care se consideră de elită.

Recurenta consideră că procurorul C. nu mai îndeplinește condițiile prevăzute de art. 87 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 de bună reputație, și că ar trebui deferit justiției pentru ingerințe în activitatea altor procurori, în alte dosare, pentru confecționarea/contrafacerea de dosare în scop represiv și personal, față de unii clienți de la care a cules ilegal date și informații prin intermediul unor polițiști și lucrători de informații cu activitate neconstituțională.

Recurenta solicită admiterea recursului, admiterea în principiu a cererii de intervenție continuarea judecății, văzând interesul său direct, născut și actual în această cauză determinată de abuzurile acestui procuror în instituția DNA, incompatibile cu orice secție a Ministerului Public, pentru a putea cere și în cadrul procesual respingerea acțiunii reclamantului ca nefondată. Menținerea unui astfel de comportament în Ministerul Public este incompatibilă cu statul de drept și cu regimul constituțional și legal, înfrânge rolul art. 131-132 din Constituție, iar revenirea acestuia în dosarele menționate fiind un pericol public și o compromitere a intereselor justiției în ochii cetățenilor, care trebuie să și vadă că se face justiție, nu doar că se dau comunicate de presă și imagini televizate ori că deși așteaptă să se facă dreptate, tocmai agenții statului provoacă ilegalități și discriminare.

Recurenta invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (De Cubber c. Belgiei, hotărârea din 26 octombrie 1984, par. 26).

Punctul de interes îl constituie încrederea pe care instanțele dintr-o societate democratică trebuie să o insufle populației - considerații pe care Curtea le-a prezentat și în cauza Asociația 21 decembrie 1989, Maries, Stoica, Mocanu și alții c. România dar și în cauza Morice c. Franței, dezavuând presiunile care se fac asupra avocatului și tratând necesitatea ca magistratul să rămână imparțial și independent.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, în raport cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a constatat că, în cauză, motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este întemeiat, și că instanța de fond a făcut, prin sentința pronunțată, prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile.

Potrivit dispozițiilor art. 61 alin. (1) și (2) C. proc. civ.:

"(1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare.

(2) Intervenția este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta.

(3) Intervenția este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părți".

Deci, cererea de intervenție principală este cererea prin care terțul care intervine din proprie inițiativă într-un litigiu ce se poartă între alte părți, pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta.

Ca natură juridică, intervenția principală este o veritabilă cerere de chemare în judecată formulată împotriva părților inițiale, deci atât a reclamantului, cât și a pârâtului.

Cu alte cuvinte, terțul intervenient ar putea să formuleze aceeași pretenție pe cale principală, declanșând un proces distinct, în care el ar figura ca reclamant, iar părțile din celălalt proces ar fi pârâte.

Înalta Curte apreciază că în cazul intervenției accesorii, terțul intervenient trebuie să justifice întotdeauna un interes propriu. Chiar dacă nu pretinde un drept propriu, terțul trebuie să urmărească obținerea unui interes pentru sine, iar nu numai pentru partea a cărei poziție o susține, deoarece activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes legitim încălcat.

Literatura de specialitate și practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să fie îndeplinit nu doar cu prilejul promovării acțiunii ci și pe tot parcursul soluționării unei cauze.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce investește o instanță de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut și actual.

Alături de afirmarea unui drept, capacitatea procesuală și calitatea procesuală, una dintre condițiile cumulative de exercițiu ale acțiunii civile este existența unui interes în promovarea cererii de chemare în judecată.

Deși, C. proc. civ. nu definește această condiție de exercițiu a acțiunii, în doctrină s-a arătat că prin interes se înțelege folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă.

Pornind de la aceste premise teoretice, rezultă că interesul, definit ca folosul practic pe care partea îl poate obține prin promovarea acțiunii civile, trebuie să se reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana reclamantului.

Înalta Curte constată că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă anularea Ordinului nr. 300/05.07.2017 prin care s-a dispus revocarea reclamantului C. din funcția de procuror din cadrul Direcția Naționale Anticorupție.

Prin urmare, instanța de control judiciar apreciază că instanța de fond în mod corect a reținut că, față de obiectul cererii, A. nu justifică niciun interes propriu, drepturile sale nefiind în niciun fel afectate prin hotărârea ce se va pronunța în cauză.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o soluție legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva încheierii din 26 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2018.