ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1413/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2015, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pârâta DIRECȚIA GENERALĂ DE SOLUȚIONARE A CONTESTAȚIILOR, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța: să dispună anularea Deciziei nr. 161 emisă de pârâtă la data de 27 mai 2015, în partea referitoare la soluția de suspendare a soluționării contestației formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x din 27 martie 2015 comunicată la data de 30 martie 2015, precum și împotriva Raportului de inspecție fiscală nr. x din 27 martie 2015; să oblige pârâta să soluționeze contestația formulată, să emită și să comunice decizia de soluționare a contestației formulate de A. împotriva Deciziei de impunere nr. x din 27 martie 2015 și a actelor administrativ fiscale care a stat la baza emiterii actului contestat; să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1182 din 7 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele:

- a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală De Soluționare A Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale De Administrare Fiscală;

- a anulat în parte Decizia nr. 161 din 27 mai 2015, emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în ceea ce privește suspendarea soluționării contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x din 27 martie 2015 și a raportului de inspecție fiscală nr. x din 27 martie 2015, pentru suma totală de 20.551.128 RON.

- a obligat Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală să soluționeze contestația împotriva deciziei de impunere nr. x din 27 martie 2015 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 27 martie 2015, pentru suma totală de 20.551.128 RON.

Împotriva Sentinței civile nr. 1182 din 7 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței civile atacate și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii, în tot, a acțiunii, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a susținut că sentința atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, formulând, în esență, următoarele critici:

În opinia recurentei, este criticabil raționamentul instanței de fond întrucât față de documentele depuse la dosarul cauzei, nu se poate reține neîndeplinirea condiției privind sesizarea organelor în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni.

Ca urmare a inspecției fiscale efectuate la intimata, organele de inspecție fiscală din cadrul Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili au stabilit că aceasta nu poate justifica realitatea operațiunilor desfășurate, înregistrând în evidențele contabile tranzacții artificiale, fapte care au generat diminuarea obligațiilor datorate bugetului de stat.

În acest sens, recurenta a arătat că în urma verificărilor efectuate, organele de inspecție fiscală au constatat faptul ca în perioada supusă verificării, reclamanta a înregistrat achiziții de mărfuri în baza unor facturi emise de SC B. SRL și SC C. SRL, în valoare totală de 26.832.647 RON, respectiv de 2.207.857 RON, societăți furnizoare cu un comportament fiscal inadecvat, care în urma controalelor încrucișate efectuate și a consultării bazei de date a ANAF, nu s-au confirmat ca și livrări efectuate.

De asemenea, organele de inspecție fiscală au constatat că reclamanta a declarat prestări intracomunitare de servicii către D. și livrări intracomunitare de bunuri către E. din Austria, fără ca respectivele operațiuni să fie însoțite de documente care să facă dovada și să ateste realitatea prestării serviciilor și livrarea mărfurilor.

Astfel, pentru perioada 01 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2013, organele de inspecție fiscală au stabilit impozit pe profit suplimentar în sumă de 3.747.162 RON și TVA suplimentară în sumă de 10.775.228 RON, pentru care s-au calculat accesorii aferente în sumă totală de 1.163.339 RON, respectiv de 4.865.999 RON.

Având în vedere aceste constatări, organele de inspecție fiscală din cadrul Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili au întocmit și transmis Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție Sesizarea penală nr. 1364 AIF din 20 aprilie 2015 împreună cu Procesul-verbal nr. x din 23 martie 2015, solicitând începerea cercetărilor în vederea constatării existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 9, alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Sesizarea penală transmisă Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție de către Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili vizează un prejudiciu adus bugetului de stat în sumă de 14.522.390 RON reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar și TVA, valoare ce se regăsește integral în Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală nr. x din 27 martie 2015.

Recurenta a susținut că în mod greșit instanța de fond retine împrejurarea ca din cuprinsul Adresei nr. x AIF din 20 aprilie 2015 nu rezulta ca că aceasta are natura unui act de sesizare distinct cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.

Prin adresa menționată, organele fiscale au solicitat expres organelor penale analizarea întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală și au menționat prejudiciul adus bugetului de stat prin săvârșirea faptelor, anexând în acest sens Procesul-verbal nr. x din 23 martie 2015.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzuta de art. 214 din O.G. nr. 92/2003, instanța de fond reține că în cauza nu sunt indispensabile concluziile cercetărilor penale.

Astfel, instanța de fond retine cu ușurința ca pârâta se afla în posesia tuturor elementelor care ii permit sa soluționeze contestația, fără a avea în vedere argumentele prezentate de noi în acest sens și fără a arăta motivele pentru care acestea au fost înlăturate.

În acest sens, susține că a arătat instanței de fond ca între stabilirea obligațiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecție fiscală nr. x din 27 martie 2015, în baza căruia s-a emis Decizia de impunere nr. x din 27 martie 2015 și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă.

Aceasta interdependență constă în faptul că în urma verificărilor în cauza se ridică problema realității operațiunilor desfășurate, având drept consecință diminuarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat.

Organele de inspecție fiscală au constatat că nu se probează realitatea tranzacțiilor înregistrate de intimata, în fapt majorându-se nejustificat cheltuielile deductibile și TVA deductibilă, cu consecința diminuării impozitului pe profit și TVA de plată.

Mai mult, tranzacțiile comerciale ale intimatei cu SC B. SRL și SC C. SRL, respectiv E. din Austria, fac obiectul unor sesizări transmise organelor de cercetare penală de către Garda Financiară.

Având în vedere toate aceste constatări, organele de inspecție fiscala au formulat sesizarea penala către Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Potrivit C. proc. pen., cercetarea penală reprezintă activitatea specifică desfășurată de organele de urmărire penală, având drept scop strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptașilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Aceste aspecte pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Învederează că suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă, reglementata de art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, se referă la o situație de excepție, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în procedura administrativă.

În fine, recurenta susține că justa înțelegere a prevederilor legale invocate trimite la concluzia că decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că soluția laturii penale a cauzei are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii, condiții pe care le apreciază ca fiind îndeplinite în cauză.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă a invocat excepția nulității recursului susținând că motivele invocate de recurent nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Înalta Curte constată că art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. permite evitarea sancțiunii nulității recursului, în cazul în care motivele invocate se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din C. proc. civ.

Or, din lecturarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că toate criticile pot fi subsumate motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material").

Ca urmare, se va respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă, ca nefondată.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, este neîntemeiat, sentința atacată fiind pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Criticile de nelegalitate formulate de recurenta-pârâtă privesc chestiunea litigioasă a interpretării și aplicării, de către instanța de fond, a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, sub aspectul întrunirii condițiilor prevăzute de acest text de lege pentru a se dispune suspendarea procedurii administrative de soluționare a contestației formulate de intimata-reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x din 27 martie 2015 și a Raportului de Inspecție fiscală nr. x din 27 martie 2015.

Potrivit art. 214 alin. 1 lit. a) C. proc. civ.:

"Suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă

(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă; […]".

Înalta Curte reține că acest articol instituie o posibilitate, și nu o obligație pentru organul de soluționare a contestației, iar, pentru a se dispune o asemenea măsură, trebuie (i) să existe indiciile săvârșirii unei infracțiuni și (ii) infracțiunea să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă.

În cauză, prin Decizia de impunere nr. x din 27 martie 2015, emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili au fost stabilite în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare în cuantum de 3.747.888 RON reprezentând impozit pe profit, 721.101 RON reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, 442.127 RON reprezentând penalități de întârziere aferente impozitului pe profit, 11.171.229 RON reprezentând TVA, 3.196.541 reprezentând majorări de întârziere aferente TVA, 1.669.458 RON reprezentând penalități de întârziere aferente TVA.

Prin Decizia nr. 161 din 27 mai 2015, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a dispus suspendarea soluționării contestației formulate de către reclamantă împotriva deciziei de impunere, pentru suma totală de 20.551.128 RON reprezentând: 3.474.162 RON impozit pe profit; 1.162.739 RON accesorii aferente impozitului pe profit; 10.775.228 RON TVA; 4.865.999 RON accesorii aferente TVA. A respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere în ceea ce privește suma de 1.215 RON reprezentând impozit pe profit și accesorii aferente. A respins ca fiind fără obiect contestația formulată de reclamantă pentru suma de 600 RON reprezentând accesorii aferente impozitului pe profit.

Instanța de control judiciar constată că în cuprinsul Deciziei nr. 161 din 27 mai 2015 emisă de recurenta-pârâtă au fost prezentate motivele de fapt și de drept avute în vedere la suspendarea soluționării contestației administrative privind pe intimata-reclamantă, rezultând că respectiva măsură fusese dispusă întrucât în opinia pârâtei, societatea nu poate justifica realitatea operațiunilor desfășurate, înregistrând în evidențele contabile tranzacții artificiale, fapte care au generat diminuarea obligațiilor datorate bugetului de stat, fiind stabilită suplimentar suma de 20.551.128 RON reprezentând impozit pe profit, TVA și accesorii aferente.

În mod neîntemeiat susține recurenta că Adresa nr. x AIF din 20 aprilie 2015 reprezintă o sesizare penală, având în vedere că în cuprinsul acestei adrese, transmisă Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, de către Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, se menționează că, în completare la adresa Gărzii Financiare, secția Municipiului București-Divizia 3, nr. x din 30 octombrie 2013, prin care au fost transmise actele de control întocmite la SC A. SRL, în vederea analizării întrunirii elementelor constitutive ale săvârșirii infracțiunii prevăzute și sancționate de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, se transmite Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x din 27 martie 2015, întocmită în baza Raportului de Inspecție fiscală nr. x din 27 martie 2015 și Procesul-verbal înregistrat la Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili sub nr. x din 23 martie 2015, împreună cu anexele aferente.

În acest context, Înalta Curte constată că prin raportare la exigențele prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. , în mod corect a constatat prima instanță că Adresa nr. x AIF din 20 aprilie 2015 nu poate reprezenta dovada formulării unei sesizări penale împotriva reclamantei.

Din analiza mențiunilor din adresă, instanța de control judiciar constată că această adresă a fost emisă în completare la Adresa Gărzii Financiare, secția Municipiului București-Divizia 3, nr. x din 30 octombrie 2013, prin care au fost transmise actele de control întocmite la SC A. SRL, însă, astfel cum corect a constatat și instanța de fond, din analiza probelor administrate în cauză nu rezultă că, pe rolul organelor judiciare ar exista un dosar penal cu privire la societatea reclamantă.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că adresa nr. x AIF din 20 aprilie 2015, transmisă Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție nu îndeplinește condițiile de formă ale unei sesizări penale, întrucât nu cuprinde descrierea minima împrejurărilor ce pot constitui indicii ale săvârșirii unor fapte penale, din conținutul acestei adrese rezultând că scopul întocmirii este înaintarea unor documente către organul penal.

De asemenea, fără a face aprecieri asupra forței probante a înscrisurilor prezentate de intimata-reclamantă în timpul controlului fiscal și în timpul soluționării prezentului litigiu, în vederea stabilirii caracterului real al achizițiilor evidențiate în contabilitate, Înalta Curte constată că, în condițiile în care controlul derulat de organul fiscal a stabilit anumite elemente factuale, apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operațiunilor economice derulate de reclamantă, respectiv a procedat la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia, printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanță, nu se poate susține că organul de soluționare a contestației ar fi în imposibilitate să se pronunțe asupra contestației administrative formulate de reclamantă cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existența sau nu a unei infracțiuni.

Prin urmare, nu pot fi reținute argumentele recurentei potrivit căreia, organele administrative nu se pot pronunța pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluționarea laturii penale, întrucât, în conformitate cu dispozițiile art. 216 alin. (4) coroborate cu art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc. , chiar și în situația în care s-ar considera că asupra societății planează suspiciuni cu privire la fapte de natură penală, organul de soluționare a contestației administrative nu este obligat să suspende soluționarea cauzei ci are doar posibilitatea de a dispune în acest mod, fiind însă obligat să motiveze, în concret, soluția adoptată.

Rezultă astfel că legiuitorul a conferit organului de soluționare a contestației administrative un drept de apreciere asupra oportunității adoptării măsurii de suspendare, cu obligația acestuia de a motiva soluția respectivă.

În cauză, este avută în vedere și perioada îndelungată de timp de la emiterea Deciziei nr. 161 din 27 mai 2015, durata procedurii administrative devenind nerezonabilă.

Această concluzie se fundamentează pe principiul celerității procedurii jurisdicționale, exigență a statului de drept care impune ca practicile administrative și judiciare să implice o durată rezonabilă a procedurilor.

În prezenta cauză, Înalta Curte apreciază ca fiind relevantă împrejurarea că Decizia de impunere nr. x din 27 martie 2015, a fost emisă în anul 2015, iar suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrative a avut loc prin Decizia nr. 161 din 27 mai 2015 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, dată de la care au trecut 4 ani, durată de timp care nu corespunde cerinței termenului rezonabil.

Or, o procedură administrativă trebuie derulată/finalizată în interiorul unui termen rezonabil, interesul legitim privat al contribuabilului, implicând recunoașterea dreptului de a obține rezolvarea situației sale fiscale fără întârzieri excesive generate de cauze neimputabile acestuia.

Principiul soluționării cauzelor administrative într-un termen rezonabil se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, text ce ar trebui să constituie un veritabil reper în orientarea practicii administrative a autorităților publice naționale.

În același sens, în jurisprudența Curții Europene a drepturilor Omului s-a reținut că a avut loc o violare a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, referitor la accesul la un tribunal, în cazul în care autoritatea fiscală a întârziat nejustificat rezolvarea unor cereri, amânând nepermis o decizie judiciară asupra debitelor fiscale în litigiu (Cauza Janosevici contra Suediei, Hotărârea din 23 iulie 2002).

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile suspendării soluționării contestației administrative de către organul fiscal competent, iar hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc. .

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă A. și va respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă A.

Respinge recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței civile nr. 1182 din 7 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 martie 2019.

GGC - CP