ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5348/2019

Deliberând asupra prezentei cauze, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 8 martie 2016, sub nr. Dosar x/2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Hunedoara, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, obligarea pârâților, în funcție de cum au aceștia calitate de angajator, respectiv ordonator de credite pentru fiecare reclamant în parte, să procedeze la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat ca urmare a discriminării suferite în raport cu magistrați aflați în situații identice, cu privire la drepturile salariale ce le-au fost acordate începând cu data trecerii într-o nouă tranșă de vechime în muncă/magistratură, promovării într-o funcție sau numirii în funcție de conducere ori ca urmare a delegării, începând cu datele de referință indicate pentru fiecare reclamant în parte și până la data de 9 aprilie 2015, despăgubiri care să fie actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală.

Prin Sentința nr. 115 din 20 ianuarie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea reclamanților și a obligat pârâții să emită ordine de salarizare corespunzătoare și să efectueze plata drepturilor salariale către reclamanți, cu aplicarea Deciziei ICCJ nr. 23/2016 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și a Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, actualizate cu rata inflației și dobânda legală.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanții au solicitat emiterea unor ordine de salarizare nediscriminatorii, cu plata drepturilor salariale corespunzătoare, astfel că "obiectul acțiunii este obținerea unor acte administrative individuale, ordine de salarizare, cu plata drepturilor salariale, în urma refuzului nejustificat al pârâtului Ministerul Justiției".

Curtea de apel a constatat că acesta a refuzat nejustificat să emită noi ordine de salarizare, în condițiile apariției Deciziei ICCJ nr. 23/2016.

A arătat că nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (51) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare.

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, sintagma "salarizat la același nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice.

A arătat judecătorul fondului că, în executarea sentinței, pârâții mai trebuie să țină seama și de Decizia CCR nr. 794/2016 în care s-a constatat că, pentru respectarea principiului constituțional al egalității în fața legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, prevăzut de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcții, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

În consecință, ca efect al neconstituționalității art. 31 alin. (12) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016), "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică.

A mai reținut instanța de fond că "între timp, pârâtul Ministerul Justiției a emis Ordinul nr. 219/C din 1 februarie 2017 care reia în cuprinsul său considerente ale Deciziei CCR nr. 794/2016".

Prin Sentința nr. 1641 din 5 mai 2017 a aceleiași instanțe, s-a admis cererea înregistrată la data de 27 martie 2017, prin care reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K. au solicitat să se stabilească dacă soluția pronunțată prin această sentință se aplică perioadei anterioare datei de 09 aprilie 2015. În consecință, s-a lămurit sentința, "în sensul că admiterea acțiunii introductive vizează perioada dintre datele de referință indicate de fiecare reclamant și data de 9 aprilie 2015".

Judecătorul fondului a reținut aplicabilitatea art. 443 din C. proc. civ., constatând că reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe existența unor discriminări în plată, în raport cu colegi ce aveau aceeași vechime și funcție, dar care dobândiseră treptele de vechime anterior Legii nr. 285/2011 și că este necesară aplicarea unitară a legislației salariale pentru magistrați, indiferent dacă aceștia au introdus sau nu acțiuni în instanță pentru recunoașterea creșterilor salariale de 2%, 5% și 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 sau au dobândit drepturi diferențiate din cauza unei legislații inechitabile.

A apreciat că aceste raporturi juridice salariale nu erau clarificate de Ministerul Justiției și nici definitivate, iar ele reprezentau facta pendentia: situațiile juridice în curs de constituire, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi, motiv pentru care li se aplica Decizia nr. 23 din 29 iunie 2015 pronunțată de ICCJ în dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 797 din 27 octombrie 2015.

După prezentarea pe larg a modalității de rezolvare a conflictelor de aplicare a legii în timp, instanța de fond a conchis că "salarizarea echitabilă este cea în care magistrații care au lucrat în aceleași condiții, pe aceeași poziție, funcție și cu aceeași vechime să primească aceeași indemnizație. Nu are importanță șirul legislativ discriminatoriu, atât timp cât interpretarea corectă finală, pentru toți magistrații este că personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții".

Prin încheierea din Camera de consiliu de la 6 iulie 2017, a fost îndreptată, în urma sesizării din oficiu, eroarea materială constând în denumirea instanței care a pronunțat Sentința nr. 1641 din 5 mai 2017, în sensul că aceasta este Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, iar nu Judecătoria sectorului 3 București, secția civilă, cum greșit se consemnase.

Împotriva Sentinței nr. 115 din 20 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recursuri motivate:

- reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocând faptul că, prin acțiune, s-au solicitat diferențele de drepturi salariale nu numai începând cu data de 9 aprilie 2015, ci începând cu data la care fiecare reclamant a îndeplinit condițiile legale pentru trecerea într-o nouă tranșă de vechime în muncă, în magistratură, în funcție, respectiv în funcție de conducere (fără depășirea termenului de prescripție), iar din dispozitivul și considerentele sentinței atacate nu rezultă că admiterea acțiunii ar privi perioada anterioară datei de 9 aprilie 2015;

- pârâtul Ministerul Justiției, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra excepțiilor de inadmisibilitate și, respectiv, lipsă de calitate procesuală pasivă a Ministerului Justiției în raport cu pretențiile formulate de reclamanta E. pentru intervalul 8 martie 2013 - 31 ianuarie 2014, cât a funcționat ca procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, precum și față de cele formulate de reclamanta K., pentru perioada anterioară angajării ca judecător stagiar (9 aprilie 2015 - 1 iulie 2015). A criticat și soluția pe fondul cauzei, arătând că instanța a omis să se pronunțe asupra litigiului și prin prisma Deciziei nr. 32/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și justiție în recurs în interesul legii, ale cărei statuări au fost invocate prin întâmpinare. A precizat recurentul și faptul că a emis OMJ nr. 4680/2016 în acord cu Decizia nr. 23/2016 a ÎCCJ și cu Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, și a criticat obligarea sa la plata drepturilor salariale, în lipsa unui raport obligațional direct cu reclamanții.

- pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 din C. proc. civ., invocând lipsa de interes a acțiunii;

- pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în nume propriu și în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, susținând rămânerea fără obiect acțiune în raport cu emiterea Ordinelor nr. 2536 din 21 decembrie 2016 și nr. 332 din 27 ianuarie 2017, emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

- pârâtul Tribunalul Hunedoara, susținând caracterul nefondat al acțiunii formulate de reclamanta H. și excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui tribunal în raport cu ceilalți reclamanți, care nu au activat niciodată ca judecători în circumscripția sa.

Împotriva Sentinței nr. 1641 din 5 mai 2017, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din Camera de consiliu de la 6 iulie 2017, au formulat, de asemenea, recursuri motivate:

- pârâtul Ministerul Justiției, pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

- pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

- pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în nume propriu și în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Pârâtul Tribunalul Hunedoara a formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului reclamanților ca nefondat și admiterea recursului cu consecința respingerii acțiunii.

Pârâtul Ministerul Justiției a depus la data de 26 iulie 2019 note de ședință, prin care a invocat excepția rămânerii fără obiect a acțiunii și la care a atașat ultimele ordine de încadrare salarială emise.

III. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursurilor

Examinând hotărârile atacate prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate exclusiv în limitele și pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Cu titlu preliminar, se reține că, potrivit art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut", această pronunțare implicând, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, obligația de a analiza fiecare capăt de cerere, precum și apărările formulate de părți, pe baza probelor administrate, în vederea stabilirii corecte a situației de fapt și cu aplicarea corespunzătoare a normelor și principiilor de drept incidente.

Or, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâților, "în funcție de cum au aceștia calitate de angajator, respectiv ordonator de credite pentru fiecare reclamant în parte, să procedeze la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat ca urmare a discriminării suferite în raport cu magistrați aflați în situații identice, cu privire la drepturile salariale ce le-au fost acordate începând cu data trecerii într-o nouă tranșă de vechime în muncă/magistratură, promovării într-o funcție sau numirii în funcție de conducere ori ca urmare a delegării, începând cu datele de referință indicate pentru fiecare reclamant în parte și până la data de 09 aprilie 2015, despăgubiri care să fie actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală".

Nu există în dosar vreo modificare sau precizare a cererii de chemare în judecată privind constatarea refuzului nejustificat și obligarea la emiterea unor noi ordine de salarizare, judecătorul fondului autoînvestindu-se cu un atare obiect al acțiunii.

Nu rezultă analiza pe care judecătorul ar fi trebuit să o facă în ceea ce privește solicitările reclamanților, nefiind stabilit cu prioritate și în mod distinct cadrul procesual (raporturile juridice distincte dintre părți, respectiv raporturile de serviciu ale fiecărui reclamant cu vreunul dintre pârâții chemați în judecată), cu consecința greșitei obligări a tuturor pârâților, indiferent de competențele lor legale și de pretențiile formulate, față de toți reclamanții.

Nu reies nici temeiul legal și motivele de fapt pe care s-a întemeiat acordarea actualizării "cu rata inflației și dobânda legală".

Considerentele Sentinței nr. 115 din 20 ianuarie 2017 se rezumă la înșiruirea unor paragrafe din Decizia nr. 23/2016 pronunțată de ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și din Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, lipsind cu totul stabilirea situației de fapt pe baza administrării de probe și raționamentul logico-juridic al judecătorului cauzei, care să susțină soluția pronunțată.

În plus, modul în care a fost formulat dispozitivul sentinței este în dezacord cu prevederile art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., care dispune că "Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel", nefiind satisfăcute nici exigențele de claritate impuse de art. 425 alin. (2) din C. proc. civ. ("Dacă hotărârea s-a dat în folosul mai multor reclamanți sau împotriva mai multor pârâți, se va arăta ceea ce se cuvine fiecărui reclamant și la ce este obligat fiecare pârât, ori când este cazul, dacă drepturile și obligațiile părților sunt solidare sau indivizibile.").

De altfel, reclamanții au formulat și o cerere calificată ca fiind "de lămurire a dispozitivului", iar prin sentința nr. 1641 din 5 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din Camera de consiliu de la 6 iulie 2017, această cerere a fost admisă, "lămurindu-se" sentința "în sensul că admiterea acțiunii introductive vizează perioada dintre datele de referință indicate de fiecare reclamant și data de 9 aprilie 2015", nici această din urmă hotărâre nefiind însă în acord cu dispozițiile procedurale mai sus menționate.

În plus, Înalta Curte constată că, prin așa zisa lămurire a dispozitivului, judecătorului fondului a încercat să remedieze omisiunea sa de a se fi aplecat în mod concret asupra cererilor reclamanților, prin raportare la situația fiecăruia, completând practic considerentele primei hotărâri și situându-se astfel în afara procedurii reglementate de art. 443 din C. proc. civ.

Față de aceste împrejurări, având în vedere dispozițiile art. 483 alin. (3), în conformitate cu care "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", precum și prevederile art. 497 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora instanța supremă, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea recurată, Înalta Curte - constatând că prima instanță în mod greșit nu procedat la cercetarea procesului în ceea ce privește aspectele expuse mai sus - apreciază recursurile ca fiind fondate în limitele arătate, urmând să caseze sentința nr. 115 din 20 ianuarie 2017 și, având în vedere interdependența soluțiilor, și Sentința nr. 1641 din 5 mai 2017 (îndreptată prin încheierea din Camera de consiliu de la 6 iulie 2017) și să trimită cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

După stabilirea corespunzătoare a cadrului procesual (obiect, părți), se va proceda la rejudecarea cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., a excepțiilor invocate în cauză (inclusiv a excepției lipsei calității procesuale pasive a Tribunalului Hunedoara, invocată prin întâmpinare în dosarul de fond și nesoluționată, precum și a excepțiilor rămânerii fără obiect a acțiunii și a lipsei de interes invocate în recurs, precum și a fondului cauzei (după caz), avându-se în vedere toate apărările formulate prin cererile părților.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 496 și art. 497 raportate la art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa Sentința nr. 115 din 20 ianuarie 2017 și Sentința nr. 1641 din 5 mai 2017 (îndreptată prin încheierea din Camera de consiliu de la 6 iulie 2017), pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. și pârâții Ministerul Justiției, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, în nume propriu și în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, și Tribunalul Hunedoara împotriva Sentinței nr. 115 din 20 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și recursurile formulate de pârâții Ministerul Justiției, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, în nume propriu și în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, împotriva Sentinței nr. 1641 din 5 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din Camera de consiliu de la 6 iulie 2017.

Casează sentințele atacate și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 noiembrie 2019.

GGC - LM