ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3883/2019

Ședința publică din data de 12 septembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cerera înregistrată pe rolul Curții de Apel București reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. și L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției,

- obligarea pârâtului la a emite pentru fiecare în parte, începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii 71/2015), a unor noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015 în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și a funcției îndeplinite în cadrul instanței;

- obligarea pârâtului la acordarea, începând cu 09.04.2015, în temeiul art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, a diferenței salariale rezultată din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/în funcție ulterior datei de 1 ianuarie 2011, sume ce urmează a fi actualizate în raport de rata inflației și cu aplicarea dobânzii legale începând cu data când acestea trebuiau acordate și până la data plății efective.

Prin sentința nr. 563 din 21 februarie 2017, Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Ministerul Justiției să plătească reclamanților dobânda legală aferentă debitului principal și suma reprezentând actualizarea debitului principal cu indicele de inflație, începând cu 09.04.2015 și până la data actualizării efective a debitului principal.

A respins, în rest, cererea principală ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. și L. și pârâtul Ministerul Justiției.

3.1. Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului și schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii în integralitate a acțiunii.

Au arătat recurenții, referitor la petitul privind obligarea pârâtului la emiterea unor noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare, că, într-adevăr, în mod corect prima instanță a reținut că Ministerul Justiției a emis Ordinul nr. 4680/C din 21.12.2016 prin care a dispus recalcularea indemnizației de încadrare brute lunare și a sporurilor.

Referitor la plata diferențelor salariale, chiar dacă pârâtul recunoaște drepturile salariale, obligația de plată a acestora este plasată sub condiția suspensivă a efectuării unor calcule de terțe persoane.

Ca atare, la acest moment nu există niciun act administrativ emis de pârât care să stipuleze obligația pârâtului de a achita diferențele salariale cuvenite reclamanților.

Or, demersul lor a vizat pronunțarea unei hotărâri prin care instanța să stabilească cuantumul exact al drepturilor salariale, urmând ca la momentul rămânerii definitive să poată fi pusă în executare.

În măsura în care instanța a obligat pârâtul la plata dobânzii aferente debitului principal, nu putea decât să admită și debitul principal, respectiv obligarea pârâtului la plata diferențelor salariale.

3.2. Recurentul-pârât Ministerul Justiției și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea, în parte, a hotărârii recurate, în sensul înlăturării obligațiilor instituie în sarcina sa.

A susținut recurentul că în mod greșit a fost obligat la plata dobânzii legale aferente debitului principal și a sumei reprezentând actualizarea debitului principal cu indicele de inflație, pentru că această obligație revine exclusiv Tribunalului Covasna, instanță cu personalitate juridică în cadrul căreia recurenții-reclamanți își desfășoară activitatea.

Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, conform Legii finanțelor publice nr. 500/2002. Astfel, obligația plății accesoriilor drepturilor salariale recunoscute recurenților-reclamanți excedează atribuțiilor sale.

Recurentul-pârât a formulat întâmpinare la recursul reclamanților, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că, începând cu luna februarie 2017, reclamanții au primit indemnizațiile aferente lunii ianuarie majorate în conformitate cu prevederile OMJ nr. 4680/C/21.12.2015, astfel cum a fost modificat prin OMJ nr. 219/C/09.02.2017.

De asemenea, în cursul lunii mai au fost emis și ordinele individuale ale reclamanților care cuprind și aceste ultime modificări și care, de altfel, au fost comunicate recurenților-reclamanți, urmând ca plata diferențelor salariale să se realizeze după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiției.

Astfel, recursul recurenților-reclamanți a rămas fără obiect.

Referitor la obligarea sa la plata respectivelor diferențe salariale, a solicitat a se observa că instanța angajatoare a recurenților-reclamanți este Tribunalul Covasna, căreia îi revine și această atribuție.

A precizat că ministrul justiției are atribuția de a emite ordinul, Ministerul Justiției are atribuția virării banilor și nu de a efectua plata în concret a diferențelor salariale solicitate.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul reclamanților este nefondat și, corelativ, recursul pârâtului Ministerul Justiției este fondat.

5.1. Referitor la recursul reclamanților, Înalta Curte constată că aceștia solicită, în esență, obligarea pârâtului inclusiv la plata diferențelor salariale, de vreme ce prima instanță l-a obligat la plata dobânzii legale.

Reține instanța de control judiciar că, prin Decizia nr. 13/2016 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007, s-a decis că:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială."

Or, potrivit celor statuate în această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în cauza de față, reținându-se și dispozițiile art. 44 din Legea nr. 304/2004, conform cărora "Președinții curților de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar președinții tribunalelor au calitatea de ordonator terțiar de credite", se poate concluziona că, în privința petitului cererii de obligare a pârâtului la acordarea/plata dobânzilor aferente debitului principal și a sumei reprezentând actualizarea debitului principal cu indicele de inflație, Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății.

5.2. Față de cele reținute mai sus, se constată că este fondat recursul pârâtului Ministerul Justiției care a criticat doar obligarea sa la plata accesoriilor drepturilor salariale.

5.3. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanților, ca nefondat, și va admite recursul pârâtului Ministerul Justiției, cu consecința casării în parte a hotărârii și a respingerii cererii privind obligarea pârâtului la plata accesoriilor drepturilor salariale pentru lipsa calității procesuale pasive.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. și L. împotriva sentinței nr. 563 din 21 februarie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat de Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 563 din 21 februarie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată în sensul că respinge cererea privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata accesoriilor drepturilor salariale pretinse de reclamanți, pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtului.

Menține, în rest, dispozițiile sentinței recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 septembrie 2019.