ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6002/2019

Ședința publică din data de 28 noiembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial la data de 16.10.2015 pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., în contradictoriu cu pârâtul Ministrul Justiției, au formulat plângere împotriva refuzului pârâtului de a soluționa cererea privind emiterea pentru fiecare în parte, începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015) a unor noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5) ind. l din O.U.G. nr. 83/2014, modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și a funcției îndeplinite în cadrul instanței, solicitând obligarea pârâtului Ministrul Justiției să emită pentru fiecare în parte, începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015) noi ordine de salarizare, în vederea recalculării indemnizației de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5) ind. l din O.U.G. nr. 83/2014, modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și funcția îndeplinită în cadrul instanței.

În acest sens, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la acordarea începând cu 09.04.2015, în temeiul art. 1 alin. (5) ind. l din O.U.G. nr. 83/2014, modificată si completată prin Legea nr. 71/2015, a diferenței salariale rezultate din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/în funcție ulterior datei de 1 ianuarie 2011, precum și obligarea pârâtului Ministrul Justiției ca la emiterea ordinelor de salarizare să țină cont, în cazul promovărilor în funcție și a numirii în funcții de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție, avute la data promovării, ce urmau să fie incluse în indemnizația de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcție a fost îndeplinită ulterior acestei date.

Prin sentința civilă nr. 53/15.03.2016 Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 123 din 20 ianuarie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanți și a obligat pârâtul Ministerul Justiței: să emită, pentru fiecare reclamant, ordine de salarizare prin care să recalculeze indemnizațiile de încadrare conform art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, începând cu 9.04.2015; să plătească reclamanților diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare începând cu 9.04.2015 și până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare; să țină seama, la emiterea ordinelor de salarizare, de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție, avute la data promovării, procente ce vor fi incluse în indemnizația de încadrare.

Împotriva sentinței civile nr. 123 din 20 ianuarie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiției, solicitând admiterea recursului și casarea în parte a sentinței recurate, în sensul înlăturării obligației instituite în sarcina sa, de plată a diferențelor salariale acordate reclamanților.

În motivarea recursului arată că instanța de fond în mod greșit a stabilit în sarcina sa obligația de a efectua plata în concret a diferențelor salariale solicitate, având în vedere că raporturile de muncă ale reclamanților sunt stabilite cu instanța angajatoare, tribunal sau curte de apel, astfel că drepturile salariale sunt calculate și plătite direct de instanța la care funcționează intimații-reclamanți.

Recurentul-pârât mai susține că hotărârea recurată cuprinde aspecte contradictorii în ceea ce privește motivarea capătului de cerere privind plata diferențelor salariale, deoarece pe de o parte instanța a constatat că atribuția Ministerului Justiției se limitează la asigurarea sumelor necesare plății drepturilor salariale, iar pe de altă parte, a apreciat că este în sarcina aceluiași minister și obligația de a achita fiecărui reclamant diferențele salariale rezultate din aplicarea art. 1 slin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată și modificată prin Legea nr. 71/2015.

Astfel, consideră că raportul obligațional care are ca obiect plata salariului se desfășoară între intimații-reclamanți și instanța la care aceștia funcționează, în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar, în calitate de ordonator de credite și că, prin urmare, dispozitivul sentinței recurate nu poate fi pus în executare sub aspectul plății diferențelor de drepturi salariale recunoscute intimaților-reclamanți.

Totodată, susține că Ministerul Justiției și-a îndeplinit obligațiile prin emiterea OMJ nr. 4680/C/21.12.2016.

Deși au fost legal citați, intimații-reclamanți nu au depus întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Intimații-reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ cu o plângere împotriva refuzului pârâtului de a soluționa cererea privind emiterea pentru fiecare în parte, începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015) a unor noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare conform art. 1 alin. (5) ind. l din O.U.G. nr. 83/2014, modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și a funcției îndeplinite în cadrul instanței, solicitând obligarea pârâtului Ministrul Justiției să emită pentru fiecare reclamant, începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015) noi ordine de salarizare, în vederea recalculării indemnizației de încadrare conform art. 1 alin. (5) ind. l din O.U.G. nr. 83/2014, modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și funcția îndeplinită în cadrul instanței.

Înalta Curte găsește întemeiată critica din recurs referitoare la obligarea Ministerului Justiției la plata diferențelor dintre drepturile salariale recalculate, începând cu data de 09.04.2015, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prima instanță, consecutiv obligației instituite în sarcina Ministerului Justiției de a emite noi ordine de încadrare salarială pentru reclamanți, l-a obligat pe pârât să achite diferențele salariale rezultate.

Această din urmă dispoziție va fi înlăturată de către instanța de control judiciar, deoarece aceasta se justifică numai prin prisma calității recurentului de ordonator principal de credite.

Prin urmare, nu trebuie confundată obligația Ministerului Justiției de a face demersuri, în calitate de ordonator principal de credite, pentru asigurarea sumelor reprezentând diferențele salariale cuvenite intimaților-reclamanți, cu obligația de plată efectivă a respectivelor diferențe salariale.

De altfel, potrivit celor statuate în Decizia nr. 13/2016, pronunțată într-un recurs în interesul legii (aplicabilă mutatis mutandis în cauza de față) și a dispozițiilor art. 44 din Legea nr. 304/2004 se poate concluziona că, în privința acestei cereri, Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 123 din 20 ianuarie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; va casa, în parte, sentința recurată și, rejudecând: va respinge, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerului Justiției la plata către reclamanți a diferențelor salariale.

De asemenea, va menține celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 123 din 20 ianuarie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, rejudecând:

Respinge, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerului Justiției la plata către reclamanți a diferențelor salariale.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 noiembrie 2019.