ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5760/2019

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F.,

G., H., I., J., K., L., M., N., O., P.,Q.,R., S. și T. au solicitat au formulat plângere împotriva refuzului pârâtului Ministerul Justiției, de a soluționa cererile privind emiterea pentru fiecare ei în parte, începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii 71/2015) a unor noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5

l

)

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și funcția îndeplinite în cadrul instanței

În consecință, au solicitat obligarea pârâtului să emită pentru fiecare dintre reclamanți în parte, începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii 71/2015) a unor noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și a funcției îndeplinite în cadrul instanței.

În acest sens, au solicitat obligarea pârâtului la acordarea începând cu 09.04.2015, în temeiul art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată si completată prin Legea nr. 71/2015, a diferenței salariale rezultate din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare personalul care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/în funcție ulterior datei de 1 ianuarie 2011.

De asemenea, au solicitat obligarea pârâtului ca, la emiterea ordinelor de salarizare, să țină cont, în cazul promovărilor în funcție și al numirii în funcții de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție, avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizația de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcție a fost îndeplinită ulterior acestei date.

2.1. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1953 din 7 iunie 2016, a admis acțiunea formulată de reclamanți, dispunând obligarea pârâtului să emită pentru fiecare reclamant un ordin de încadrare salarială, conform cu art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, începând cu data de 09.04.2015.

2.2. Prin sentința nr. 456 din 14 februarie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de completare, dispunând completarea dispozitivului sentinței nr. 1953 din 07.06.2016, în sensul că: Admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele U. și V. și obligă pârâtul să emită și pentru aceste reclamante ordin de încadrare salarială conform cu art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legeanr. 71/2015, începând cu data de 09.03.2015.

Totodată, a obligat pârâtul să plătească tuturor reclamanților, începând cu data de 09.04.2015, diferențele salariale rezultate în urma emiterii ordinului de încadrare salarială, cu dobânda legală aferentă, respingând în rest cererea de completare hotărâre ca nefondată.

2.3. Prin încheierea din 28 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamant, dispunând îndreptarea erorii materiale strecurate în sentința nr. 1953/07.06.2016, în sensul menționării numelui complet (nume și prenume) al reclamantului W. și nu doar " W.", cum din eroare s-a menționat.

Împotriva încheierii a declarat recurs reclamantul H. și în privința sentințelor a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției.

3.1. În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat că deși prin încheierea atacată a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale prin înscrierea numelui său în întregime, respectiv cu nume și prenume, prenumele acestuia a fost de această dată scris greșit, respectiv "W." în loc de H., așa cum rezultă din toatele documentele depuse la dosar, inclusiv din cerere de îndreptare formulată.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului și modificarea încheierii atacate, în sensul de a scrie în întregime și corect numele său, cu nume și prenume, respectiv "H." iar nu W. cum greșit este scris.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate împotriva sentinței nr. 1953 din 7 iunie 2016, pârâtul a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esență, a susținut că prima instanță a reținut în mod greșit incidența art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, în condițiile în care acesta constituie o normă de excepție ce vizează expres și limitativ categoriile cărora le sunt aplicabile aceste prevederi, respectiv personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, iar în cazul sistemului justiției, categoria funcționarilor publici și personalul contractual, acestea fiind singurele categorii salarizate la același nivel cu personalul din Parlament.

Or, instanța are atribuții în ceea ce privește aplicarea legii și nu atribuția de completa norma legală prin interpretarea intenției legiuitorului în ce privește înlăturarea discriminării.

Așadar, singura interpretare corectă a Legii nr. 71/2015 este în sensul că prevederile art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 nu se aplică judecătorilor.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii.

3.3. Prin cererea de recurs formulată împotriva sentinței nr. 456 din 14 februarie 2017, pârâtul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul a susținut că în mod greșit a fost obligat să emită ordin de încadrare salarială conform art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, începând cu 9.04.2015.

Astfel, a arătat că în urma publicării Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, Ministerul Justiției s-a conformat și a emis în aceeași zi OMJ nr. 4680/C/21.12.2016, în baza art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, în acord cu Decizia nr. 23/2016 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 3

1

alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 57/2015 și dar și a Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice pe anul 2016.

A precizat recurentul că art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 nu folosește sintagma "nivel maxim în plată", așa cum apare în O.U.G. nr. 43/2016, așa încât se pune problema raportării salariilor/indemnizațiilor din sistem la "nivelul maxim în plată" numai de la data de 01.08.2016.

A arătat că prin OMJ nr. 4680/C/2016 s-a dispus recalcularea la nivel maxim a indemnizațiilor judecătorilor, începând cu 9 aprilie 2015, iar prin OMJ nr. 219/1.02.2017 s-a avut în vedere stabilirea indemnizației în funcție de nivelul maxim în plată existent la nivelul familiei ocupaționale, așa încât este nejustificată obligarea Ministerului Justiției de a emite noi ordine.

Totodată, recurentul a apreciat că în mod greșit prima instanță a obligat Ministerul Justiției la plata unor diferențe salariale pentru personalul instanțelor judecătorești, invocând Decizia nr. 13 din 12 iunie 2016 pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În cauză, raportul obligațional care are ca obiect plata salariului se desfășoară între intimații-reclamanți și Curtea de Apel Alba Iulia, în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea finanțatelor publice nr. 500/2002, act normativ ce reglementează cadrul general pentru utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul reclamantului și recursul pârâtului împotriva sentinței nr. 1953 din 7 iunie 2016 sunt nefondate,

Totodată, a constatat că recursul formulat de pârât împotriva sentinței nr. 456 din 14 februarie 2017 este fondat, însă în limitele arătate în continuare.

1.1. Cu privire la recursul reclamantului

Instanța de control judiciar constată că reclamantul a solicitat admiterea recursului și îndreptării erorii materiale strecurate în încheierea atacată, în sensul de a scrie în întregime și corect numele său, cu nume și prenume, respectiv "H." iar nu W. cum greșit este scris.

Or, acest aspect nu poate fi valorificat direct în recurs de partea interesată, cum a procedat recurent-reclamant în cauză, cererea de îndreptare a erorii materiale nu poate constitui motiv de recurs, ci trebuie adresată primei instanțe care a săvârșit respectiva eroare.

1.2. Referitor la recursul pârâtului formulat împotriva sentinței nr. 1953 din 7 iunie 2016

Intimații-reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită ordine de salarizare pentru fiecare dintre reclamanți în parte, începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii 71/2015) a unor noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și a funcției îndeplinite în cadrul instanței la acordarea diferențelor salariale rezultate din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare personalul care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/în funcție ulterior datei de 1 ianuarie 2011.

Curtea de Apel București a admis acțiunea reclamanților și a obligat pârâtul să emită pentru fiecare reclamant un ordin de încadrare salarială, conform cu art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, începând cu data de 09.04.2015.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Problema centrală a cauzei constă în lămurirea înțelesului dispozițiilor alin. (5)

1

al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, text introdus în corpul ordonanței de urgență prin legea de aprobare a acesteia, Legea nr. 71/2015, text care are următorul cuprins:

"(5

1

) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

Curtea de apel a reținut că sintagma "salarizat la același nivel" nu trebuie înțeleasă ca o normă de trimitere la categoriile de funcționari și personal contractual salarizat la același nivel cu aparatul Parlamentului, ci corespunde noțiunii de "același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014", utilizată în alin. (1) și (2) al aceluiași articol 1 din O.U.G. nr. 83/2014, prin care executivul a intenționat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015, la același nivel cu cel din luna decembrie a anului 2014.

Concluzia Curții de apel este corectă, fiind susținută nu numai de raportul comun din 17.03.2015 al Comisiei pentru muncă și protecție socială și, respectiv, al Comisiei pentru buget, finanțe și bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, de unde rezultă că amendamentul devenit alin. (5)

1

al art. 1 a fost propus pentru clarificarea textului și eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, dar și de interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, pronunțată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin această din urmă decizie, instanța supremă a statuat că:

"în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului 'plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, sintagma "salarizat la același nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și Completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice".

Totodată, se apreciază că nu poate fi primită susținerea recurentului referitoare la extinderea, de către prima instanță, a normei legale, în sensul completării nepermise a acesteia.

Astfel, judecătorul fondului are dreptul dar și obligația,de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât și în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanță cu intenția legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât și din celelalte prevederi ale actului normativ, dar și din expunerea de motive ori din celelalte acte normative incidente în domeniul vizat.

Instanța de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară, congruentă, a tuturor actelor normative ce reglementează o situație juridică, aspect confirmat de motivarea Deciziei nr. 23/2016 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia se arată că:

"Deși expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenției legiuitorului în operațiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică.

(...)dacă s-ar admite că prin art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, s-ar fi stabilit criteriul aceluiași nivel de salarizare între personalul din celelalte autorități și instituții publice și personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, iar nu criteriul aceluiași nivel de salarizare între persoanele care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice, ar însemna ca, pe cale de interpretare, să se limiteze domeniul de aplicare a acestei norme și să fie exceptate de la această finalitate - eliminarea discriminării - celelalte categorii de personal din cadrul celorlalte autorități sau instituții publice care au un alt nivel de salarizare decât cel al aparatului de lucru al Parlamentului, dar care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime cu alte persoane din cadrul aceleiași autorități sau instituții publice care au un nivel de remunerare superior.(...)

În plus, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile ori diferențele salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislația internă cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar și cu cele ale dreptului Uniunii Europene."

În concluzie, refuzul recurentului Ministerul Justiției de a recunoaște că dispozițiile reparatorii cuprinse în art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică și judecătorilor aflați în situația prevăzută de ipoteza normei legale este nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme.

1.3. Cu privire la recursul pârâtului formulat împotriva Sentinței sentinței nr. 456 din 14 februarie 2017

Intimatele-reclamante U. și V. au învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere de completare a sentinței nr. 1953 din 7 iunie 2016 în sensul că au fost omise din cuprinsul hotărârii judecătorești și cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata diferenței salariale rezultate din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/în funcție ulterior datei de 1 ianuarie 2011, cu dobânda legală aferentă.

Totodată, au solicitat completarea sentinței cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului ca, la emiterea ordinelor de salarizare să tină cont, în cazul promovărilor în funcție si al numirii în funcții de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă si în funcție, avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizația de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcție a fost îndeplinită ulterior acestei date.

Curtea de apel a admis în parte cererea formulată, dispunând completarea dispozitivului sentinței nr. 1953 din 07.06.2016, în sensul obligării pârâtului să emită și pentru aceste reclamante ordin de încadrare salarială conform cu art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legeanr. 71/2015, începând cu data de 09.03.2015.

Totodată, a obligat pârâtul să plătească tuturor reclamanților, începând cu data de 09.04.2015, diferențele salariale rezultate în urma emiterii ordinului de încadrare salarială, cu dobânda legală aferentă, respingând în rest cererea de completare hotărâre ca nefondată.

Instanța de control judiciar nu împărtășește soluția asupra capătului de cerere, având ca obiect obligarea Ministerului Justiției la plata drepturilor salariale pretinse, din perspectiva lipsei calității procesuale pasive.

În ceea ce privește critica din recurs referitoare la obligarea Ministerului Justiției la plata diferențelor dintre drepturile salariale recalculate, instanța de control judiciar constată că este întemeiată.

Prima instanță, consecutiv obligației instituite în sarcina pârâtului de a emite noi ordine de încadrare salarială pentru reclamanți, l-a obligat să achite diferențele salariale rezultate, această dispoziție justificată, în privința Ministerului Justiției, doar prin prisma calității acestuia de ordonator principal de credite, se impune a fi înlăturată.

Or, formularea unor cereri având ca obiect pretenții bănești de către angajații instanțelor de judecată nu poate să atragă de plano obligarea Ministerului Justiției la plata acestor sume, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite a ministrului Justiției.

Potrivit celor statuate în Decizia nr. 13/2016, pronunțată într-un recurs în interesul legii (aplicabilă mutatis mutandis în cauza de față) și a dispozițiilor art. 44 din Legea nr. 304/2004 se poate concluziona că, în privința acestei cereri, Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății.

Referitor la obligarea emiterii ordinelor de încadrare salarială conform art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, recurentul a susținut Ministerul Justiției s-a conformat și a emis OMJ nr. 4680/C/21.12.2016, în baza art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, în acord cu Decizia nr. 23/2016 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 3

1

alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 57/2015 și dar și a Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice pe anul 2016, apreciind însă că se pune problema raportării salariilor/indemnizațiilor din sistem la "nivelul maxim în plată" numai de la data de 01.08.2016.

Or, în raport cu modificările legislative intervenite prin Legea nr. 71/2015, intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015, așa cum s-a arătat la pct. 1.2 din această decizie, se constată că în mod corect prima instanță a reținut că salariul de bază/indemnizația de încadrare pentru reclamante trebuie stabilit, începând cu data de 9 aprilie 2015, la nivelul maxim aflat în plată, în cadrul familiei ocupaționale justiție.

De altfel, potrivit concluziilor scrise depuse la dosar de pârât, reiese că, în aplicarea OMJ nr. 4680/C/2016 și nr. 219/C/2017, s-a emis OMJ nr. 486/C/24.05.2017, prin care s-au stabilit indemnizațiile individuale ale intimaților-reclamanți potrivit sentinței recurate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate de reclamant împotriva încheierii atacate și de pârât în privința sentinței nr. 1953 din 07.06.2016, ca nefondate.

Totodată, va admite recursul formulat de pârât împotriva sentinței nr. 456 din 14 februarie 2017, va casa în parte sentința atacată, în sensul respingrii capătul de cerere, având ca obiect obligarea acestuia la plata drepturilor salariale pretinse, pentru lipsa calității procesuale passive, menținând celelalate dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul H. împotriva încheierii din 28 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul, formulat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 1953 din 7 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 456 din 14 februarie 2017 a aceleiași instanțe.

Casează în parte sentința atacată și, în rejudecare:

Respinge capătul de cerere, având ca obiect obligarea Ministerului Justiției la plata drepturilor salariale pretinse, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Menține celelalate dispoziții ale sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 noiembrie 2019.