ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1425/2017

Asupra conflictului negativ de competență, a constatat următoarele:

Prin întâmpinare, pârâta a precizat că locuiește în sat. Cîlnic, nr. 297, jud. Alba, fapt ce rezultă și din nota telefonică de la fila x.

În fundamentarea acestei soluții, instanța a reținut că în pricinile referitoare la divorț, competența teritorială este exclusivă, absolută, necompetența teritorială putând fi invocată, în baza art. 130 alin. (2) C. proc. civ., atât de părți, cât și de instanță, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Din declarațiile martorilor audiați în prezenta cauză, instanța reține că, anterior formulării prezentei cereri de chemare în judecată, părțile au locuit în Franța împreună cu copiii lor, o perioadă cuprinsă între 8 și 10 ani de zile. Ca urmare a neînțelegerilor survenite, părțile s-au despărțit, în fapt, în Franța. După despărțirea în fapt a F., reclamantul a venit în Lugoj la părinții săi unde a locuit o lună de zile, întrucât dorea să divorțeze de pârâtă, iar pârâta a plecat împreună cu copiii și cu actualul ei concubin în jud. Alba. Conform declarației martorului E., în prezent, părțile locuiesc în Franța în locații diferite.

Din raportul de anchetă socială efectuat la domiciliul indicat de pârâtă, rezultă că pârâta a locuit o perioadă scurtă de timp în localitatea Cîlnic la numita G., fără forme legale, împreună cu minorii și cu numitul H.. Numita G. a învederat că pârâta împreună cu minorii și cu fiul ei H. locuiesc, în prezent, în Franța, unde copiii pârâtei frecventează cursurile școlare.

Din cele de mai sus, instanța a reținut că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, atât reclamantul, cât și pârâta aveau locuința efectivă în Franța, țară unde aceștia locuiesc și în prezent. Astfel, din probele administrate rezultă că părțile s-au aflat temporar în România cu scopul de a-și rezolva problemele legate de prezenta cerere de divorț, fără a intenționa să își stabilească o locuință reală în țară, motiv pentru care, în speță, devin incidente dispozițiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ.

Instanța a reținut că, potrivit art. 915 alin. (2) C. proc. civ., părțile aveau obligația ca anterior introducerii cererii de chemare în judecată, să-și fi exprimat un acord expres cu privire la competența teritorială a Judecătoriei Lugoj de a judeca prezenta cerere de divorț, astfel cum s-a stipulat și în Decizia nr. 20 pronunțată de I.C.C.J. la data de 24 octombrie 2016 într-un recurs în interesul legii, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1049 din 27/12/2016. Potrivit acestei decizii este necesar ca acordul părților prevăzut de art. 915 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la alegerea instanței care urmează a soluționa acțiunea de divorț să fie exprimat expres, în formă scrisă, iar, în situația în care litigiul este pendinte, și verbal în fața instanței. În ambele cazuri, manifestarea de voință a părților în sensul opțiunii pentru o anumită instanță trebuie să rezulte explicit, fie din cuprinsul convenției, fie din susținerile formulate în scris sau oral în fața instanței de judecată.

În lipsa unui asemenea acord, competența teritorială exclusivă pentru soluționarea cauzei aparține Judecătoriei Sectorului 5 al Municipiului București.

Or, în prezenta cauză, părțile nu au făcut dovada existenței unui acord expres cu privire la competența teritorială a Judecătoriei Lugoj de a judeca prezenta cauză, iar, prin cererea de chemare în judecată formulată, și prin întâmpinarea depusă la dosar, părțile nu au făcut vreo referire la un asemenea acord.

Instanța a apreciat că indicarea de către ambele părți a unor domicilii în România trebuie interpretat în sensul prevederilor art. 156 C. proc. civ., acestea fiind domiciliile din România unde părțile au înțeles să li se facă toate comunicările privind prezentul proces.

Instanța a apreciat că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., în sensul ca excepția să fie invocată la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, întrucât conform unei practici judiciare constante, în cazul în care reclamantul are reședința în străinătate și nu se poate prezenta în fața instanței la termenul de judecată stabilit, în conformitate cu art. 921 C. proc. civ. coroborat cu art. 922 C. proc. civ., instanța nu va proceda la respingerea cererii ca nesusținută, ci va amâna judecarea cauzei pentru a da posibilitatea reclamantului sau reprezentantului său să dovedească motivele temeinice care au generat absența sa.

Prin sentința civilă nr. 3321/2017 din 09 mai 2017 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, secția a II-a Civilă a fost admisă excepția de necompetență teritorială, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța; totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență, judecata cauzei a fost suspendată, iar dosarul înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

În argumentarea acestei soluții, instanța a reținut că, la momentul introducerii acțiunii, reclamantul locuia stabil în Franța, în vreme ce pârâta locuia în com. Câlnic, județ Alba, împreună cu minorii rezultați din căsătorie.

Pentru a ajunge la această concluzie instanța a reținut, pe de o parte, că, la data de 15.11.2016, pârâta a fost apelată telefonic de un reprezentant al Judecătoriei Lugoj și a precizat că locuiește în com. Câlnic, județ Alba.

Pe de altă parte, atât reclamantul, în cuprinsul acțiunii, cât și pârâta, în întâmpinarea depusă la dosar, au indicat că aceasta din urmă locuiește la adresa indicată. De asemenea, în referatul de anchetă socială întocmit în cauză de Primăria com. Cîlnic se menționează că pârâta a locuit o perioadă scurtă în localitatea Cîlnic, însă la momentul constatării- luna ianuarie 2017- plecase în Franța.

În fine, concluzia că pârâta avea într-adevăr locuința la adresa indicată este justificată de faptul că pârâta a primit personal citația la domiciliul indicat la data de 22.11.2016.

Instanța inițial învestită cu soluționarea cererii și-a întemeiat concluzia că pârâta nu are locuința în țară pe afirmațiile martorilor în sensul că la momentul audierii aceasta plecase în Franța. Cu toate acestea, relevanță prezintă momentul sesizării instanței, iar nu cel al administrării probelor, iar la momentul sesizării și o perioadă semnificativă după acesta, pârâta a locuit în România

Această instanță apreciază însă că, deși la momentul sesizării instanței pârâta avea domiciliul în județ Alba, iar competența teritorială revenea Judecătoriei Sebeș, în cauză se impune declinarea competenței în favoarea Judecătoriei Lugoj și constatarea conflictului negativ de competență, ca urmare ca faptului că instanța inițial sesizată a pus în discuție necompetența teritorială de ordine publică cu depășirea momentului precizat de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., respectiv primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Or, Judecătoria Lugoj a acordat în cauză trei termene, toate cu procedura de citare legal îndeplinită, la care a fost estimată durata procesului, s-au propus și s-au administrat probe pe fondul cauzei, fără a fi invocată excepția necompetenței. În aceste condiții nu se poate reține că procesul se mai afla la primul termen de judecată cu părțile legal citate.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Lugoj, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Înalta Curte constată că cele două instanțe, Judecătoria Lugoj și Judecătoria Sectorului 5 București, s-au declarat deopotrivă și reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac. Competența pentru soluționarea conflictului aparține Înaltei Curți, conform art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Art. 131 alin. (1) C. proc. civ. stabilește:

"La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate".

Potrivit dispozițiilor art. 915 C. proc. civ., cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soților, dacă vreunul dintre ei mai locuiește în raza sa teritorială, iar dacă niciunul nu mai locuiește la ultimul domiciliu comun, este competentă instanța de la domiciliul pârâtului.

Potrivit art. 915 alin. (2) C. proc. civ., dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România, în lipsa unui astfel de acord cererea de divorț fiind de competența Judecătoriei sectorului 5 București.

Prin Decizia nr. 20 din 24.10.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a stabilit că acordul părților prevăzut de art. 915 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la alegerea instanței care urmează a soluționa acțiunea de divorț trebuie să fie exprimat expres, în formă scrisă, iar, în situația în care litigiul este pendinte, și verbal în fața instanței. în ambele cazuri, manifestarea de voință a părților în sensul opțiunii pentru o anumită instanță trebuie să rezulte explicit, fie din cuprinsul convenției, fie din susținerile formulate în scris sau oral în fața instanței de judecată.

În considerentele acestei decizii s-a reținut totodată că, în acest caz, neinvocarea de către pârât a excepției de ordine privată nu echivalează cu o prorogare tacită de competență, deoarece faptul că instanța necompetentă rămâne învestită cu judecarea pricinii este efectul decăderii pârâtului din dreptul de a invoca excepția, nu al acordului tacit.

Față de aceste considerente, Judecătoria Lugoj a rămas competentă să judece litigiul întrucât excepția de necompetența teritorială nu a fost invocată în conformitate cu dispozițiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste motive, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Lugoj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Lugoj.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2017.