ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2250/2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2250/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., desfacerea căsătoriei încheiată la data de 18 august 2007, din culpa exclusivă a pârâtei, revenirea pârâtei la numele purtat anterior încheierii căsătoriei, respectiv " C.".

De asemenea, a solicitat ca autoritatea părintească privind pe minorii D., născut la data de 04 august 2009 și E., născut la data de 16 decembrie 2008, să fie exercitată de către ambii părinți.

Totodată, reclamantul a solicitat stabilirea locuinței minorilor la tată, în Italia, unde soții au locuit împreună până la despărțirea în fapt, iar instanța să stabilească contribuția financiară în sarcina pârâtei și în beneficiul minorilor, pentru cheltuielile de creștere, întreținere, educație și pregătire școlară, în cuantum de 1/3 din veniturile obținute, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La același termen de judecată, în vederea stabilirii competenței teritoriale de a soluționa cauza, Judecătoria Sectorului 5 a dispus emiterea unor adrese către Primăria Ploiești, pentru efectuarea unei anchete la domiciliul pârâtei-reclamante, precum și către IPJ Prahova, Poliția Municipiului Ploiești, pentru a verifica dacă pârâta reclamantă locuiește efectiv la adresa indicată și pentru a se comunica data de la care locuiește în România.

Prin sentința civilă nr. 9012/14.12.2017, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești, reținând în motivarea acestei soluții faptul că există suficiente indicii, respectiv susținerile părților și relațiile de la Poliția Municipiului Ploiești, din care rezultă că la data introducerii cererii de chemare în judecată locuința pârâtei se află în România, respectiv în Ploiești.

Prin sentința civilă nr. 2997/11.04.2018, Judecătoria Ploiești, secția civilă, și-a declinat, la rândul său, competența în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a hotărî astfel, această din urmă instanță a reținut următoarele considerente:

Art. 915 alin. (1) C. proc. civ. prevede că cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, iar dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul, iar potrivit alin. (2) al art. 915 dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.

Din conținutul prevederilor anterior expuse, reiese că reclamantului îi incumbă obligația de a alege instanța competentă în funcție de ordinea prevăzută în text.

Totodată, coroborarea prevederilor art. 129 cu dispozițiile art. 126 alin. (1) C. proc. civ., stabilesc o competență teritorială exclusivă în materia divorțului.

Instanța a constatat că reclamantul are reședința în Italia, astfel cum s-a indicat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, adresa mai sus indicată reprezentând ultimul domiciliu comun al soților până la momentul despărțirii în fapt din data de 22.11.2016, iar în ceea ce privește locuința pârâtei, în cererea introductivă de instanță a fost indicată ca fiind Italia.

Înscrisurile aflate la dosarul cauzei conturează faptul că pârâta se află în străinătate, respectiv în Italia, având în vedere pentru aceasta și ultima reședință cunoscută a soților, nota telefonică din care reiese că pârâta a precizat că locuiește efectiv în Italia, la o altă adresă decăt cea indicată în cererea introductivă (,, aceasta a arătat că locuiește efectiv în Italia, la o altă adresă decât cea indicată în cererea introductivă, iar minorii se află cu reclamantul, la adresa indicată în cerere,,) și lipsa unor alte înscrisuri care să confirme o locuință faptică, statornică pe teritoriul României, precum și procesul-verbal de dindata de 11.12.2017, conform căruia pârâta este plecată în străinătate.

În susținerea soluției prefigurate s-au avut în vedere și dispozițiile art. 107 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora instanța rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul își schimbă domiciliul.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 27 aprilie 2018, iar prin rezoluția din 2 mai 2018, completul a fixat termen la 31 mai 2018.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat desfacerea căsătoriei prin divorț.

În materie de divorț, competența teritorială este absolută, fiind reglementată prin dispozițiile imperative ale art. 915 alin. (1) C. proc. civ., de la care nu se poate deroga.

Astfel, art. 915 alin. (1) C. proc. civ. prevede că, "Cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soților. Dacă soții nu au domiciliu comun sau dacă nici unul din soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliu în țară, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are domiciliul reclamantul."

În aplicarea corectă a normei enunțate, urmează a se reține că, atunci când soții au avut domiciliu comun și cel puțin unul dintre ei mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun, competența de soluționare a cererii de divorț revine judecătoriei de la ultimul domiciliu comun.

Dacă soții nu au avut domiciliu comun sau dacă, deși au avut domiciliu comun, nici unul nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află acesta, competența de soluționare a cererii de divorț revine judecătoriei de la domiciliul pârâtului, iar când pârâtul nu are domiciliu în țară, judecătoriei de la domiciliul reclamantului.

Art. 915 alin. (2) C. proc. civ. prevede că dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București. Normele de competență reglementate de art. 915 C. proc. civ. sunt de ordine publică, iar competența teritorială nu are caracter facultativ, ci absolut, reclamantul neavând un drept de opțiune între instanțele menționate, fiind obligat să aleagă instanța competentă, în funcție de ordinea reglementată de acest text.

În cauza dedusă judecății, reclamantul are reședința în Italia, astfel cum s-a indicat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, acesta reprezentând și ultimul domiciliu comun al soților până la momentul despărțirii în fapt din data de 22.11.2016.

În ce privește domiciliul pârâtei, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că acesta se află în străinătate, respectiv în Italia.

Astfel, din nota telefonică aflată în dosarul Judecătoriei Sectorului 5 București reiese că "pârâta a precizat că locuiește efectiv în Italia, la o altă adresă decăt cea indicată în cererea introductivă, iar minorii se află cu reclamantul, la adresa indicată în cerere,,

Din aceeași notă telefonică rezultă că pârâta a indicat un domiciliu pentru comunicarea actelor de procedură în România, Ploiești, însă din adresa nr. x/11.12.2017 a Poliției Municipiului Ploiești, secția I Poliție și procesul-verbal anexat acesteia rezultă că pârâta nu locuiește la acea adresă din Ploiești, fiind plecată în străinătate de aproximativ 4 luni, astfel că acesta nu poate fi considerat un domiciliu de fapt, unde aceasta să locuiască efectiv și care, eventual, să atragă competența teritorială a instanței în circumscripția căreia se află situat.

În consecință, în raport de aceste considerente, față de faptul că nici reclamantul și nici pârâta nu au locuința în țară, iar părțile nu au convenit în mod expres ca cererea de divorț să fie introdusă la orice altă judecătorie din România, în baza prevederilor art. 915 alin. (2) ultima teză C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.