ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1502/2017

HOTĂRÂRE

19.10.2017

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1502/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, la data de 21 septembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul B., solicitând instanței: în temeiul art. 379 Noul C. civ., desfacerea căsătoriei încheiate între reclamantă și pârât la data de 11.05.2013- din culpa exclusivă a pârâtului; în temeiul art. 496 alin. (3) Noul C. civ., stabilirea domiciliului minorului C.; în temeiul art. 398 alin. (1) Noul C. civ., să se dispună exercitarea autorității părintești exclusiv de către reclamantă; suplinirea acordului reclamantului la deplasarea din țară (în afara țării) a minorului- până la împlinirea vârstei de 18 ani; în temeiul art. 499 C. civ., obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreținere în favoarea minorului, raportat la venitul obținut de acesta în statul de reședință (Italia), și obligarea pârâtului să-i predea reclamantei sumele încasate de acesta de la statul italian, începând cu data depunerii cererii de chemare în judecată, cu titlu de alocație "europeană" pentru minorul C..

La termenul de judecată din data de 22 februarie 2017, instanța a invocat, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Ploiești, raportat la faptul că niciunul dintre soți nu mai locuiește în România.

Prin sentința civilă nr. 1647, pronunțată la data de 22 februarie 2017, în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Ploiești, secția Civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Ploiești, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect divorț, formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.

În motivarea acestei hotărâri, instanța, față de prevederile art. 915 alin. (1) Noul C. proc. civ., a reținut că, în cauză niciuna dintre părți nu are locuința în țară; reclamanta a mandatat pe avocatul D. pentru a o reprezenta în procesul de divorț, nelocuind în România, iar pârâtul are reședința în Italia, astfel cum rezultă din înscrisurile atașate întâmpinării, și, pe cale de consecință, văzând dispozițiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., a reținut că, competența de soluționare a cererii de divorț aparține Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 29 martie 2017, sub nr. x/2016.

Judecătoria Sectorului 5 București, prin sentința civilă nr. 4275/2017, pronunțată la data de 12 iunie 2017, în dosarul nr. x/2016, a admis excepția necompetenței teritoriale; a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. și pârâtul B., în favoarea Judecătoriei Ploiești, și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

Din referatul de ancheta psihosocială întocmit la domiciliul reclamantei, instanța a reținut că cei doi soți au locuit împreună în Italia până în luna august 2016, când s-au separat, reclamanta revenind în țară, împreună cu minorul.

Conform art. 915 alin. (1) Noul C. proc. civ., cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință sau dacă nici unul dintre soți nu mai locuiește in circumscripția judecătoriei in care se afla cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea in circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul.

În contextul în care, anterior sesizării instanței cu cererea de divorț, reclamanta s-a stabilit, împreună cu minorul, în mun. Ploiești, fapt necontestat de pârât, instanța a reținut că, revine Judecătoriei Ploiești în circumscripția căreia se află locuința reclamantei, competența de soluționare a cererii.

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe- Judecătoria Ploiești și Judecătoria Sectorului 5 București- s-au declarat, deopotrivă, necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Potrivit dispozițiilor art. 915 alin. (1) Noul C. proc. civ., "cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul."

Textul procedural anterior evocat stabilește competența materială în soluționarea acțiunii de divorț în favoarea judecătoriei.

În privința competenței teritoriale, se constată că dispozițiile art. 915 alin. (1) Noul C. proc. civ. au caracter imperativ.

Astfel, cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, cu condiția însă, ca la data sesizării, cel puțin unul dintre soți să mai locuiască în acea circumscripție.

Textul de lege impune ca unul dintre soți să mai locuiască în circumscripția instanței în care s-a aflat ultima locuință comună, iar nu, în mod obligatoriu, să locuiască în ultima locuință comună.

Totodată, ceea ce interesează este locuința de la momentul introducerii acțiunii, astfel încât instanța legal sesizată devine competentă să soluționeze cauza și dacă, ulterior sesizării, intervin schimbări ale acesteia.

Noțiunea de "locuință" din cuprinsul acestui text de lege trebuie înțeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând așadar, nu atât locuința statornică și principală a persoanei, cât adresa unde persoana locuiește efectiv, ceea ce înseamnă că, în cazul efectuării unor deplasări în afara țării pe teritoriul căreia persoana își are domiciliul, realizate chiar și pentru o durată mai lungă de timp, cum este situația activităților de muncă sezoniere, nu se poate reține că persoana respectivă și-a schimbat locuința, cu excepția situației în care există o manifestare expresă a acesteia în acest sens. O explicație a noțiunii de "ultima locuință comună" se regăsește în procedura divorțului pe cale notarială reglementată de Regulamentul de aplicare a legii notarilor publici și a activității notariale, aprobat prin Ordinul nr. 2333/C/2013, potrivit căruia prin "ultima locuință comună" se înțelege ultima locuință în care au conviețuit soții. Dovada ultimei locuințe se face după caz, cu actele de identitate ale soților, din care rezultă domiciliul comun sau reședința comună a acestora ori, dacă nu se poate face dovada în acest fel, prin declarația autentică pe proprie răspundere a fiecăruia dintre soți, din care să rezulte care a fost ultima locuință comună a acestora. Prin urmare, locuință comună reprezintă adresa la care soții au locuit efectiv împreună. Fiind vorba despre o chestiune de fapt, dovada locuinței comune se poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă.

O explicație a noțiunii de "ultima locuință comună" se regăsește în procedura divorțului pe cale notarială reglementată de Regulamentul de aplicare a legii notarilor publici și a activității notariale, aprobat prin Ordinul nr. 2333/C/2013, potrivit căruia prin "ultima locuință comună" se înțelege ultima locuință în care au conviețuit soții. Dovada ultimei locuințe se face după caz, cu actele de identitate ale soților, din care rezultă domiciliul comun sau reședința comună a acestora ori, dacă nu se poate face dovada în acest fel, prin declarația autentică pe proprie răspundere a fiecăruia dintre soți, din care să rezulte care a fost ultima locuință comună a acestora.

Prin urmare, locuință comună reprezintă adresa la care soții au locuit efectiv împreună. Fiind vorba despre o chestiune de fapt, dovada locuinței comune se poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă.

Prin raportare la aceste considerații, se constată că, în cauză, ultima locuință comună a soților a fost în Ploiești, str. x, jud. Prahova, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A., cât și al întâmpinării depuse la dosar de pârâtul B., inclusiv, procura specială autentificată sub nr. x din august 2016 de B.N.P. "E." .

Cu privire la condiția ca cel puțin unul dintre soți să mai locuiască în circumscripția instanței în care se află ultima locuință comună a soților, se constată că această condiție este îndeplinită, având în vedere că locuința statornică și principală a reclamantei este în Ploiești, astfel cum reiese din cuprinsul anchetei sociale efectuate de către Consiliul Local al Municipiului Ploiești- Administrația Serviciilor Sociale Comunitare, Serviciul Juridic Autoritate Tutelară (depusă la dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Sectorului 5 București), în care se menționează că reclamanta locuiește în Ploiești, str. x, jud. Prahova.

Aceeași concluzie se desprinde și din mențiunea făcută de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în sensul că aceasta locuiește în Ploiești.

Împrejurarea că reclamanta efectuează deplasări în afara țării pentru a munci, nu poate conduce la concluzia că aceasta și-a stabilit locuința statornică și principală în străinătate, în absența unei manifestări exprese în acest sens.

Se constată, așadar, că ultimul loc în care cei doi soți au conviețuit, chiar și pentru o perioadă scurtă de timp, a fost în orașul Ploiești, iar exigențele noțiunii de "locuință comună" nu impun ca cei doi soți să locuiască împreună o perioadă de timp neîntreruptă. Frecvența și periodicitatea vizitelor care s-au derulat sunt suficiente pentru a contura o stare de fapt din care reiese faptul că soții au înțeles să își consume relațiile de familie la adresa mai sus- menționată.

În condițiile în care, pe de o parte, ultima locuință comună a soților a fost în Ploiești și, pe de altă parte, locuința statornică și principală a reclamantei era în aceeași localitate la momentul introducerii acțiunii de divorț, se constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 915 alin. (1) teza I Noul C. proc. civ., fiind competentă judecătoria de la ultima locuință comună a soților.

Așa fiind, Înalta Curte constată că, în speță, competența teritorială de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Ploiești, și, în considerarea prevederilor art. 915 alin. (1) Noul C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

Văzând și dispozițiile art. 135 Noul C. proc. civ.,