ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 335/2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița la 13 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a solicitat obligarea, în principal, a pârâtei A. S.A. și, în subsidiar, a pârâtelor B. S.A. și C. la plata sumei de 201.401,40 RON, reprezentând penalități calculate conform clauzei stipulate la art. 9.14 din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. x din 24 decembrie 2003, actualizată până la data plății, precum și a cheltuielilor de judecată efectuate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969 și art. 1073 C. civ. din 1864.

Prin sentința nr. 1937 din 2 octombrie 2017, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor B. S.A. și C. și a respins acțiunea formulată împotriva acestor pârâte pentru lipsa calității procesuale pasive; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, în contradictoriu cu pârâta A. S.A. și a obligat-o pe aceasta din urmă la plata către reclamantă a sumei de 199.245 RON, ce va fi actualizată cu indicele de inflație, începând cu 13 decembrie 2016 și până la data plății; a respins celelalte pretenții ca neîntemeiate; a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâta B. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.142 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâta A. S.A.

Prin decizia nr. 143 din 23 martie 2018, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a constatat nulitatea pentru netimbrare a apelului declarat de apelanta-pârâtă A. S.A. împotriva sentinței primei instanțe și a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva aceleiași sentințe; a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 16.451,63 RON și a respins cererea formulată de apelanta-reclamantă privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță.

Împotriva deciziei instanței de apel, A. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului la apărare, dreptului la un proces echitabil și a principiului contradictorialității.

În concret, autoarea recursului a învederat că, la 22 martie 2018, apărătorul său a transmis prin poștă electronică o cerere de lăsare a cauzei la sfârșitul ședinței de judecată ca urmare a condițiilor meteorologice nefavorabile, iar, în dimineața zilei de 23 martie 2018, o cerere de amânare a cauzei pentru imposibilitate de prezentare.

Recurenta-pârâtă a subliniat că instanța de apel era obligată să amâne cauza pentru motivele temeinice și neimputabile apărătorului său, reprezentate de condițiile meteorologice nefavorabile, pentru a asigura respectarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității.

În plus, aceeași parte a arătat că instanța de apel ar fi putut amâna pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise, conform art. 222 C. proc. civ.

În aceste condiții, recurenta-pârâtă a învederat că nerespectarea principiilor anterior evocate atrage nulitatea necondiționată a deciziei recurate.

În continuare, titulara recursului a arătat că, și în ipoteza în care cererea de amânare a cauzei ar fi ajuns la dosarul cauzei după închiderea dezbaterilor și reținerea cauzei în pronunțare, instanța de apel ar fi putut repune cauza pe rol și dispune citarea părților, conform art. 400 C. proc. civ., pentru a asigura respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil.

Aceeași parte a învederat că mențiunea formală "la dosar după pronunțare", înscrisă de instanța de apel pe cererea de amânare a cauzei, nu o scutea pe aceasta de obligația de a verifica plata taxei judiciare de timbru.

De asemenea, recurenta-pârâtă a susținut că mențiunile "după terminarea ședinței" și "după pronunțare" nu conțin ora primirii cererilor, ci doar data judecării apelului.

Astfel, autoarea recursului a învederat că cererile anterior evocate au fost puse la dispoziția instanței de apel înainte de momentul redactării minutei, prin raportare la ora și data când au fost transmise prin poștă electronică.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanța de apel a procedat în mod nelegal când a trecut la faza dezbaterilor și a luat în discuție excepția netimbrării apelului, fără a verifica dacă părțile puteau să-și expună apărările și să pună concluzii în vederea apărării drepturilor lor.

Titulara recursului a subliniat că instanța de apel a reținut în mod eronat incidența art. 486 alin. (2) C. proc. civ., întrucât acest text de lege este aplicabil în materia recursului.

Astfel, recurenta-pârâtă a arătat că art. 470 alin. (3) C. proc. civ. prevede că lipsa dovezii achitării taxei de timbru poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în apel.

De asemenea, autoarea recursului a învederat că excepția netimbrării vizează neîndeplinirea unei obligații, respectiv neacoperirea unei creanțe bugetare speciale, impuse pentru a asigura accesul la justiție. Or, lipsa dovezi achitării acestei taxe nu reprezintă un motiv de nulitate și nici obiectul acestei excepții.

Aceeași parte a arătat că dovada achitării taxei privește probațiunea necesară soluționării excepției și nu obiectul însuși al excepției. Or, la momentul soluționării excepției netimbrării apelului, taxa judiciară de timbru era achitată, conform O.P. nr. x din 1 martie 2018.

În aceste condiții, recurenta-pârâtă a conchis că încălcarea dreptului la apărare a condus la împiedicarea sa de a face dovada achitării anticipate a taxei judiciare de timbru.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la 23 august 2018, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare la 10 septembrie 2018, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimata-reclamantă.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 2 iulie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Numai recurenta-pârâtă a depus un punct de vedere la raport, prin care a solicitat pronunțarea unei încheieri de admitere în principiu a recursului.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 4 februarie 2020, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-pârâtă susține, în esență, că au fost încălcate dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil și principiul contradictorialității, întrucât, deși avocatul său a transmis prin poștă electronică o cerere de amânare a cauzei pentru imposibilitate de prezentare din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile, în cuprinsul căreia a precizat că deține originalul taxei judiciare de timbru, instanța a anulat apelul său ca netimbrat.

Criticile anterior evocate pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Referitor la aceste critici, instanța supremă constată că apărătorul recurentei-pârâte a transmis prin poștă electronică o solicitare de lăsare a cauzei la sfârșitul ședinței de judecată, la 23 martie 2018.

La termenul din 23 martie 2018, cauza a fost apelată la finalul ședinței de judecată, astfel cum s-a consemnat în cuprinsul practicalei deciziei recurate.

La acest termen s-a prezentat numai apărătorul intimatei-reclamante care a invocat excepția netimbrării apelului declarat de partea adversă pentru nedepunerea dovezii achitării taxei judiciare de timbru.

Apărătorul recurentei-pârâte a transmis prin poștă electronică, la 23 martie 2018, o solicitare de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare având în vedere că trenurile C.F.R. circulau cu mare întârziere din cauza condițiilor meteo nefavorabile și că era posibil să nu ajungă până la finalul ședinței de judecată. În cuprinsul acestui e-mail a menționat că se află în posesia originalului taxei judiciare de timbru și că o va depune după ce va ajunge la instanță.

Instanța supremă constată că pe e-mail prin care s-a solicitat amânarea cauzei pentru lipsă de apărare a fost făcută mențiunea "la dosar după pronunțare 10:40".

Față de această mențiune, care face dovada până la înscrierea în fals, cererea de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare nu putea fi avută în vedere de completul de apel de vreme ce soluția fusese deja pronunțată la momentul primirii acestei cereri.

Relevant în acest sens este art. 429 C. proc. civ., conform căruia, "după pronunțarea hotărârii instanța se dezînvestește și niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale", acest text de lege fiind aplicabil și în apel, conform art. 482 din același act normativ.

Aserțiunea recurentei-pârâte, în sensul că instanța de apel ar fi putut amâna pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise, conform art. 222 C. proc. civ., este nefondată, întrucât instanța se dezînvestise deja la momentul primirii cererii de amânare.

De asemenea, instanța supremă constată că apărătorul recurentei-pârâte nu a transmis prin poștă electronică nici măcar o copie de pe originalul taxei judiciare de timbru datorate în apel, care ar fi putut fi socotită un început de dovadă scrisă.

Astfel, chiar dacă cererea de amânare a judecății ar fi ajuns la dosarul cauzei înainte de momentul pronunțării asupra excepției nulității, soluția ar fi fost aceeași, întrucât neregularitatea constând în nedepunerea dovezii de plată a taxei judiciare de timbru ar fi subzistat și la momentul pronunțării.

În aceste condiții, nu poate fi reținută incidența art. 177 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunțării asupra excepției de nulitate a dispărut cauza acesteia".

În plus, art. 470 alin. (3) teza finală C. proc. civ. stabilește că lipsa dovezi achitării taxei de timbru poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în apel.

Cum recurentei-pârâte i s-a pus în vedere să depună dovada achitării taxei judiciare de timbru, sub sancțiunea anulării apelului, prin citațiile comunicate la 20 februarie 2018, atât la sediul părții, cât și la sediul avocatului ales, apărătorul acestei părți era obligat să facă dovada plății taxei cel mai târziu la primul termen de judecată din apel.

Totodată, instanța supremă reține că soluția instanței de apel nu încalcă statuările obligatorii din cuprinsul hotărârii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Hietsch împotriva României, întrucât cirscumstanțele din cauza respectivă sunt diferite față de cele din prezenta cauză.

Astfel, în cauza Hietsch împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că reclamanta a achitat efectiv taxa judiciară de timbru prevăzută pentru examinarea recursului său și că a transmis tribunalului, prin scrisoare recomandată, dovada acestei plăți, în forma și termenele prevăzute de C. proc. civ.. De asemenea, în cauza respectivă s-a reținut că scrisoarea nu a fost depusă la dosar nu din motive imputabile reclamantei, ci din cauza unor disfuncționalități la nivelul grefei sau al serviciilor poștale.

Ca atare, instanța supremă reține că, în cauza Hietsch împotriva României, partea a transmis dovada plății taxei, în forma și cu respectarea termenelor prevăzute de C. proc. civ., însă această dovadă nu a fost depusă la dosar din cauza unor disfuncționalități la nivelul grefei sau al serviciilor poștale.

Or, în prezenta cauză, apărătorul recurentei-pârâte nu a transmis curții de apel dovada achitării taxei judiciare de timbru până la primul termen de judecată din apel, deși putea să transmită prin poștă electronică măcar o copie a acestei dovezi.

De altfel, dovada achitării taxei judiciare de timbru datorate în apel a fost depusă la dosar abia la momentul formulării cererii de recurs.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că dovada achitării taxei privește probațiunea necesară soluționării excepției și nu obiectul însuși al excepției, astfel încât nu putea fi aplicată sancțiunea nulității, deoarece taxa judiciară de timbru era achitată la momentul soluționării acestei excepții.

Argumentul recurentei-pârâte este unul speculativ, neputând fi astfel primit, întrucât art. 470 alin. (3) teza finală C. proc. civ. face referire la lipsa dovezii achitării taxei judiciare de timbru, iar nu la neachitarea taxei.

Ca atare, nedepunerea dovezii achitării taxei judiciare de timbru până la momentul stabilit de art. 470 alin. (3) teza finală C. proc. civ. a atras sancțiunea nulității cererii de apel.

În aceste condiții, instanța supremă reține că instanța de apel nu a încălcat principiile invocate de recurenta-pârâtă, ca urmare a anulării apelului său ca netimbrat. Aceasta deoarece, indiferent de condițiile meteorologice nefavorabile, dovada achitării taxei judiciare de timbru putea fi depusă până la termenul stabilit sau ar fi putut fi transmisă odată cu cererea de lăsare a cauzei la sfârșitul ședinței de judecată, prin anexarea la această cerere a unei fotocopii de pe înscrisul doveditor al plății taxei de timbru.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei nr. 143 din 23 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2020.