ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2658/2023

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2658/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 12 decembrie 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 17 aprilie 2014 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. - A., în contradictoriu cu pârâții B. S.A. și MUNICIPIUL TARGOVIȘTE, prin Primar, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 490.744,22 RON, echivalent a 110.054,55 euro la cursul de schimb al BNR la data formulării cererii, 10 aprilie 2014, adică 4,4591 ron/euro, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În ședința publică din 20 octombrie 2014, reclamanta A. S.R.L. - A. a depus cerere de majorare a cuantumului obiectului cererii introductive, de la 490.744,22 RON, echivalent a 110.54,55 euro, la cursul de schimb al BNR la data formulării cererii introductive, la 545.990,22 RON, majorarea fiind în cuantum de 55.246 RON.

La 06 aprilie 2015, reclamanta A. S.R.L. -A. a depus cerere de majorare a cuantumului obiectului cererii introductive, de la 545.990,22 RON, la 566.883,65 RON, reprezentând cea mai mică valoare a pretențiilor calculate de expertul desemnat în cauză, majorarea fiind în cuantum de 20.893,43 RON.

Prin încheierea din 9 noiembrie 2015, instanța, potrivit dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecării cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L. - A., în contradictoriu cu pârâții B. S.A. și MUNICIPIUL TÂRGOVIȘTE, prin Primar, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2012, aflat pe rolul Tribunalului București, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, apreciind că soluționarea litigiului depindea de soluționarea cauzei ce forma obiectul dosarului nr. x/2012

Prin încheierile de ședință din 20 martie 2017, respectiv 11 februarie 2019, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 413 C. proc. civ., a menținut măsura suspendării judecării cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2012, aflat pe rolul Tribunalului București, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin cererea depusă la 12 august 2019, C. S.R.L. (cesionar al drepturilor litigioase cesionate de către cedenta A. S.R.L. - A.) a solicitat reluarea dezbaterilor după suspendare, întrucât motivele care au determinat suspendarea cauzei nu mai subzistau, la 08 iulie 2019, Curtea de Apel București pronunțând hotărârea definitivă nr. 2381/2019, prin care a respins recursurile ca nefondate.

Prin notele de ședință depuse în ședința publică din 16 decembrie 2019, pârâtul B. S.A. a invocat excepția nulității absolute a Contractului de cesiune de drepturi litigioase încheiat la 09 decembrie 2017 și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei C. S.R.L.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 1164 și urm., art. 1650, art. 1672 pct. 2, art. 1719 pct. b), art. 1724 C. civ. și art. 192, art. 194 și urm. din C. proc. civ.

Prin sentința nr. 80 din 10 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâte, a admis cererea formulată de reclamanta C. S.R.L. (cesionar al drepturilor litigioase cesionate de către cedenta A. S.R.L. - A.) în contradictoriu cu pârâții B. S.A. și MUNICIPIUL TÂRGOVIȘTE, a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 490.744,22 RON, echivalentul a 110.054,55 EURO, la cursul de schimb BNR, la data formulării cererii.

Totodată, a obligat pârâtele să plătească suma de 8.512,45 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta C. S.R.L. (cesionar al drepturilor litigioase cesionate de către cedenta A. S.R.L. - A.) a declarat apel, iar pârâții B. S.A. și MUNICIPIUL TÂRGOVIȘTE au declarat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, deliberând asupra calificării căii de atac legale și a competenței funcționale a secției Civile în soluționarea cauzei, prin încheierea din 21 ianuarie 2021, a stabilit că, în cauză, calea legală de atac este recursul; a admis excepția necompetenței funcționale invocată, din oficiu, și a declinat competența judecării cererilor de recurs formulate de reclamanta C. S.R.L. (cesionar al drepturilor litigioase cesionate de către cedenta A. S.R.L. - A.) și pârâții B. S.A. și MUNICIPIUL TÂRGOVIȘTE împotriva sentinței civile nr. 80 din 10 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Ploiești.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2014*.

Prin decizia nr. 531 din 7 aprilie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile a Curții de Apel Ploiești, a constatat existența conflictului negativ de competență între cele două secții și a înaintat cauza spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La 26 aprilie 2021, dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2014*, iar prin decizia nr. 2914 din 13 mai 2021, instanța supremă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

La 14 iunie 2021 dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă sub nr. x/2014.

La termenul din 07 octombrie 2021, Curtea de Apel Ploiești a pus în discuția părților, din oficiu, recalificarea căii de atac din recurs în apel, raportat, pe de o parte, la cele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în regulatorul de competență, în special asupra naturii juridice a contractului litigios - contract civil încheiat între profesioniști și nu administrativ - iar, pe de altă parte, la momentul pronunțării acestei deciziei, 13 mai 2021, care este ulterior calificării făcute de Curtea de Apel la termenul din 21 ianuarie 2021.

Reținând forța juridică superioară a regulatorului de competență, Curtea de Apel a recalificat calea de atac în apel.

Prin decizia nr. 450 din 21 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis apelurile declarate de apelanta-reclamantă C. S.R.L. (cesionar al drepturilor litigioase cesionate de către cedenta A. S.R.L. - A.), respectiv de apelantele-pârâte B. S.A. și MUNICIPIUL TARGOVIȘTE, împotriva sentinței civile nr. 80 din 10 februarie 2020, pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.

Înaintată Tribunalului Dâmbovița pentru rejudecare, la 03 martie 2022, cauza a fost înregistrată la secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022.

Prin sentința nr. 347 din 18 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâte.

A admis cererea formulată de reclamanta C.. (cesionar al drepturilor litigioase cesionate de către cedenta A. S.R.L. - A.), în contradictoriu cu pârâții B. S.A. și MUNICIPIUL TARGOVIȘTE.

A obligat pârâții să plătească reclamantei suma de 128.288,11 EURO, echivalent în RON la cursul de schimb al BNR de la data plății.

A admis în parte cererea reclamantei cu privire la cheltuielile de judecată și a obligat pârâții să-i plătească acesteia suma de 22.372,37 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 11.872,37 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, suma de 1.500 RON, reprezentând onorariu expert, iar suma de 9.000 RON reprezentând onorariu apărător.

Împotriva sentinței nr. 347 din 18 mai 2022, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat apel pârâții B. S.A. și MUNICIPIUL TARGOVIȘTE.

Prin decizia nr. 417 din 09 noiembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a respins apelurile declarate de pârâtele B. S.A. și MUNICIPIUL TARGOVIȘTE împotriva sentinței nr. 347 din data de 18 mai 2022, pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

A obligat apelantele să plătească intimatei C. S.R.L. (cesionar al drepturilor litigioase cesionate de către cedenta A. S.R.L. - A.) suma de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

I. Împotriva deciziei nr. 417 din 09 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, pârâta B. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea în tot a deciziei atacate și, în rejudecare, admiterea apelului, cu consecința schimbării în tot a sentinței: în principal, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, iar, în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxă judiciară de timbru achitată în apel și în recurs.

În motivarea recursului, cu privire la soluția instanței de apel de menținere a soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale active invocată de recurenta-pârâtă, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susține că, instanța de apel a reținut anumite aspecte străine de cauza dedusă judecății, respectiv faptul că, la analizarea seriozității prețului contractului instanța a constatat "că părțile erau vecine, fapt ce ar fi putut influența nivelul prețului și raportat la amplasamentul terenului respectiv".

Or, raportându-se la obiectul cauzei, arată că, între părțile litigante, nu există un raport de vecinătate și nici nu se regăseau în situația vânzării unei suprafețe de teren, pentru a se putea discuta de amplasamentul acestuia,

Mai arată recurenta-pârâtă că, în cauză, considerente străine se regăsesc și cu privire la cele statuate în privința nulității contractului de cesiune atrasă de încălcarea interdicției de a cumpăra, instituită de art. 1653 alin. (1) C. civ., în sensul că, instanța de apel în mod greșit a reținut că dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova, atunci când a analizat care este instanța de judecată învestită cu soluționarea litigiului, prin raportare la instanța în circumscripția căreia își desfășura activitatea asociatul-avocat D..

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că, instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea prevederilor art. 1567 alin. (2) raportat la art. 1011 alin. (1) C. civ., a art. 233 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, precum și cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 205 și 251 C. civ.

Astfel, arată că, instanța de apel, în mod greșit, a constatat că nu sunt întrunite toate cerințele prescrise de lege pentru a dispune nulitatea contractului de cesiune de drepturi litigioase și alte creanțe, în virtutea art. 1653 alin. (1) C. civ.

În acest sens, arată că, reclamanta-cesionară C. s-a prevalat de încheierea contractului de cesiune de drepturi litigioase din 09.12.2007 pentru a-și justifica o calitate procesuală activă în cauză, în sensul că, în baza acestei convenții, ar fi dobândit drepturile litigioase ale A. S.R.L. (denumită în continuare A.) din litigiile înregistrate pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. x/2014 și y/2014/al, în schimbul unei preț de 12.500 euro.

Mai arată recurenta-pârâtă că, potrivit clauzei contractuale regăsite la art. 5, părțile au stabilit modalitatea în care se putea face dovada plății prețului cesiunii, respectiv prin furnizarea înscrisului doveditor al plății efectuate în contul bancar indicat expres, cesiunea fiind cu titlu oneros.

Așa fiind, consideră că dovada plății prețului constituia un element absolut necesar pentru apecierea îndeplinirii condițiilor de validitate a contractului, întrucât, în lipsa acestei dovezi, cesiunea ar fi fost cu titlu gratuit, fiind necesară îndeplinirea condițiilor de validitate cerute de lege pentru contractul de donație, în special a formei autentice impusă ad validitatem, a cărei nerespectare atrage sancțiunea nulității absolute.

Punctează recurenta-pârâtă că, extrasele de cont depuse de reclamanta-cesionară C., din 29.05.2018 (aferente contului C.), respectiv pentru perioada 01.02.2018 - 28.02.2018 (aferente contului A.), nu fac dovada achitării prețului cesiunii drepturilor litigioase, plata sumei de 58.215 RON realizându-se din contul C. într-un cont diferit de cel menționat de părțile contractului de cesiune, aspect pe care însă instanța de apel nu l-a analizat.

Susține autoarea recursului că, la data efectuării pretinsei plăți a prețului cesiunii drepturilor litigioase, 15.02.2018, cedenta A. avea statut de societate dizolvată, hotărârea de dizolvare nr. 3/2017, adoptată de A.G.A. A. producând efecte față de terți și, implicit, față de C., la 06.02.2018, anterior momentului pretinsei plăți a prețului cesiunii.

Prin urmare, susține că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 233 alin. (1) și (4) din Legea nr. 31/1990, întrucât, la 06.02.2018, efectele contractului de cesiune rămăseseră definitive, convenția fiind încheiată, așadar, fără plata valabilă a prețului cesiunii, ceea ce îi conferea caracterul de act cu titlu gratuit ce trebuia încheiat sub formă autentică.

Așa fiind, susține autoarea recursului că, instanța de apel, pe de o parte, nu a analizat integral motivul de nulitate a contractului de cesiune invocat, nefăcând nicio referire la personalitatea juridică specială pe care societatea A. o avea după 06.02.2018 (doar pentru efectuarea operațiunilor de lichidare), iar, pe de altă parte, în mod eronat a reținut aplicabilitatea prevederilor art. 205 și 251 C. civ., norme cu caracter general, în detrimentul Legii nr. 31/1990, ce constituia norma specială și în privința căreia instanța nu a motivat de ce nu a putut fi reținută.

Sub un alt aspect, consideră că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1635 alin. (1) C. civ., întrucât instanța de apel ar fi trebuit să analizeze faptul că avocatul D. a cumpărat, prin persoane interpuse - cesionarul C., drepturi litigioase de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășura activitatea.

În susținerea acestei împrejurări, invocă practica judiciară, decizia nr. 3636 pronunțată la 30 octombrie 2013 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, respectiv decizia nr. 967/2012.

Arată că, în cauză, calitatea de interpus a societății C. este dată, în primul rând, de calitatea avocatului de asociat în cotă de 40% din numărul părților sociale, iar, în al doilea rând, de faptul că acestei societăți i-a fost atribuit număr de ordine în Registrul Comerțului la 04.12.2017, cu 5 zile înainte de data încheierii contractului de cesiune (09.12.2017).

Prin urmare, susține că scopul înființării societății C. a fost acela de a dobîndi drepturile litigioase deținute de A. în contradictoriu cu aceasta, scopul dobândind caracter ilicit prin eludarea interdicției de a cumpăra în ceea ce îl privește pe asociatul D., acesta având, totodată, calitatea de avocat colaborator în cadrul E.., societate de avocați care, pe de o parte, reprezintă interesele C. în cauză, iar, pe de altă parte, figurează ca beneficiar al unor sume din partea A..

În altă ordine de idei, apreciază a fi eronat argumentul instanței de apel cu privire la interdicția prevăzută de art. 1653 alin. (1) C. civ., întrucât, potrivit dispozițiilor care reglementează organizarea și exercitarea profesiei de avocat, art. 2 alin. (3) și art. 22 din Legea nr. 51/1995, avocatul definitiv își desfășoară activitatea în raza de competență a tuturor instanțelor judecătorești de pe teritoriul României astfel că, incapacitatea avocaților de a cumpăra drepturi litigioase trebuie interpretată în sensul că aceștia nu pot cumpăra drepturi litigioase care sunt de competența instanțelor judecătorești din România.

În ceea ce privește menținerea, de către instanța de apel, a soluției pronunțate pe fondul cauzei, de admitere a acțiunii, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., autoarea recursului susține că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1254 alin. (2) C. civ. și a art. 45 alin. (3) din Legea nr. 215/2001.

Detaliind, arată că pretențiile reclamantei constituie accesorii ale debitului principal, rezultat din încheierea Acordului de Transfer de Active (denumit în continuare ATA), astfel că, atât validitatea, cât și temeinicia acestora trebuiau să fie analizate prin raportare la validitatea și temeinicia actului juridic civil din care decurgeau, respectiv din ATA.

În acest sens, învederează că, prin sentința civilă nr. 7307/27.10.2015, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2381/08.07.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, s-a dispus anularea Hotărârilor nr. 112, 113 și 114 din 07.06.2013, emise de Consiliul Local al Municipiului Târgoviște, prin Hotărârea nr. 113/07.06.2013, Consiliul Local aprobând ATA încheiat între Municipiul Târgoviște, A. S.R.L. și B. S.A.

Reținând caracterul de act principal al Hotărârii nr. 113/07.06.2013 în raport cu actul subsecvent ATA, consideră că, anularea ca nelegală a Hotărârii nr. 113/07.06.2013 a intrat sub puterea lucrului judecat, acest efect răsfrângându-se și asupra actului subsecvent încheiat în baza acestuia (ATA), devenind astfel incidente dispozițiile art. 1254 alin. (2) C. civ.

De asemenea, susține că raționamentul instanței de apel cu privire la menținerea obligației de plată a penalităților contractuale este unul greșit, întrucât, pe de o parte, fiind anulată Hotărârea Consiliului Local, efectul produs constă în lipsirea ATA de existența unor manifestări valabile de voință ale pârâților (lipsa consimțământului), iar, pe de altă parte, instanța de apel a ignorat faptul că ATA s-a constituit ca o Anexă a H.C.L. nr. 113/07.06.2013, astfel cum rezultă din art. 1 al hotărârii.

Prin urmare, câtă vreme pretențiile reclamantei sunt întemeiate integral pe prevederile ATA, susține că acestea sunt lipsite de fundament, potrivit principiului accesorium sequitur principale.

Punctează recurenta-pârâtă că, instanța de fond, în primul ciclu procesual, a luat act de legătura indisolubilă și subsecventă dintre H.C.L. nr. 113/07.06.2013 și ATA, suspendând judecata cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2013 al Tribunalului București.

Mai susține autoarea recursului, contrar celor reținute de instanța de apel, că anularea unui act administrativ individual produce efecte ex tunc, fiind considerat că nu a existat niciodată, iar repunerea părților în situația anterioară presupune înlăturarea tuturor efectelor vătămătoare, inclusiv desființarea unor acte subsecvente, acesta fiind și scopul urmărit prin invocarea excepției nulității absolute a ATA, o altfel de interpretare contravenind principiului general quod nullum est, nullum producit effectum și ar lipsi de conținut sentința civilă nr. 7307/27.10.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului București.

În încheiere, apreciază că, deși decizia recurată a fost dată cu mențiunea "definitivă", recursul astfel formulat este admisibil prin prisma deciziei Curții Constituționale nr. 874/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 2 din 03.01.2019.

Sub aspect probatoriu, solicită încuviințarea și administrarea probei cu înscrisuri.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., precum și pe dispozițiile invocate în cuprinsul acesteia.

La 26 ianuarie 2023, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. a fost comunicat recurentei-pârâte MUNICIPIUL TÂRGOVIȘTE, prin Primar.

La 27 ianuarie 2023, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. a fost comunicat intimatei-reclamante C. S.R.L., cesionar al drepturilor litigioase cesionate de către cedenta A. S.R.L. - A.), prin avocat.

La 27 februarie 2023, respectiv 01 martie 2023, intimata-reclamantă C. S.R.L. (cesionar al drepturilor litigioase cesionate de către cedenta A. S.R.L. - A.), a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, solicitând respingerea acestuia, în principal, ca nul, iar, în subsidiar, ca nefondat.

La 06 martie 2023, întâmpinarea intimatei-reclamante a fost comunicată recurentei-pârâte B. S.A., care nu a depus răspuns la întâmpinare,

II. Împotriva aceleiași decizii, MUNICIPIUL TÂRGOVIȘTE, prin Primar, a formulat recurs, solicitând admiterea cererii de recurs, casarea în tot a deciziei recurate și, în rejudecare, admiterea apelului și respingerea cererii introductive de chemare în judecată, modificată prin cele două cereri de majorare a cuantumului obiectului acestuia.

În motivarea recursului, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că, instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea prevederilor art. 1567 alin. (2) raportat la art. 1011 alin. (1) C. civ., precum și a prevederilor art. 233 alin. (1) și (4), art. 234 din Legea nr. 31/1990 privind societățile, art. 1653 alin. (1) C. civ., coroborate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) și prevederile art. 22 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, atunci când a reținut că "cesiunea de creanță a îmbrăcat forma vânzării, existând un preț, care a și fost plătit, astfel încât nu se poate susține că respectiva convenție ar fi de fapt o donație, care nu a fost încheiată în formă autentică".

Arată recurenta-pârâtă că, în susținerea calității procesuale active în cauză, C. a pretins că, în baza contractului de cesiune de drepturi litigioase din 09.12.2017, a dobândit drepturile litigioase ale societății A. S.R.L. (denumită în continuare A.) din dosarele nr. x/2014 și 1850/120/214/al, în schimbul sumei de 12.500 euro, sumă ce a fost plătită cedentului.

După redarea clauzei contractuale regăsite la art. 5 din convenție, arată recurenta-pârâtă că, părțile au stabilit modalitatea în care se putea face dovada plății prețului cesiunii, aceasta constituind o componentă obligatorie pentru îndeplinirea condițiilor de validitate a contractului, întrucât, în lipsa acestei dovezi, cesiunea ar fi fost cu titlu gratuit, fiind, așadar, necesară îndeplinirea condițiilor de validitate cerute de lege pentru contractul de donație, în special a formei autentice.

Punctează recurenta-pârâtă că, extrasele de cont depuse la dosarul cauzei în ședința publică din 02.12.2019, de reclamanta-cesionară C., nu fac dovada achitării prețului cesiunii conform clauzelor contractului de cesiune, plata realizându-se din contul societății C. într-un cont diferit de cel menționat la art. 5, aspect pe care însă instanța de apel nu s-a pronunțat.

Mai arată autoarea recursului că, la data efectuării pretinsei plăți a prețului cesiunii drepturilor litigioase, 15.02.2018, cedenta A. avea statut de societate dizolvată, hotărârea de dizolvare nr. 3/2017, adoptată de A.G.A. A., producând efecte față de terți și, implicit, față de C., la 06.02.2018, anterior momentului pretinsei plăți a prețului cesiunii.

Prin urmare, susține că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 233 alin. (1) și (4) din Legea nr. 31/1990, întrucât, după 06.02.2018, societatea A. și-a pierdut personalitatea juridică cu privire la orice operațiuni ce excedeau operațiunilor de lichidare și, pe cale de consecință, plata efectuată de C. la 15.02.2018 nu făcea dovada caracterului oneros al contractului de cesiune, nefiind respectată condiția de validitate a formei autentice, contractul de cesiune fiind, așadar, lovit de nulitate absolută.

Așa fiind, susține că, instanța de apel nu a analizat acest motiv de nulitate a contractului de cesiune, nefăcând nicio referire la personalitatea juridică specială pe care societatea A. o avea după 06.02.2018 (doar pentru efectuarea operațiunilor de lichidare), reținând în mod greșit aplicabilitatea prevederilor art. 205 și 251 C. civ., norme cu caracter general, care nu puteau prevala normei speciale, Legea nr. 31/1990.

Sub un alt aspect, susține recurenta-pârâtă că, prin menținerea de către instanța de apel a respingerii implicite a excepției nulității absolute a contractului de cesiune de drepturi litigioase, decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 1635 alin. (1) C. civ., coroborate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 22 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

Detaliind, arată că nulitatea contractului de cesiune intervine și ca urmare a nerespectării incapacității de a cumpăra drepturi litigioase, iar instanța de apel ar fi trebuit să analizeze faptul că avocatul D. a cumpărat, prin persoane interpuse - cesionarul C., drepturi litigioase de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășura activitatea.

În susținerea acestei împrejurări, invocă practica judiciară, decizia nr. 3636 pronunțată la 30 octombrie 2013 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, respectiv decizia nr. 967/2012 a instanței supreme.

Susține că, în cauză, calitatea de interpus a societății C. este dată, în primul rând, de calitatea avocatului de asociat în cotă de 40% din numărul părților sociale, iar, în al doilea rând, de faptul că acestei societăți i-a fost atribuit număr de ordine în Registrul Comerțului la 04.12.2017, cu 5 zile înainte de data încheierii contractului de cesiune (09.12.2017).

Așa fiind, consideră că, scopul înființării societății C. a fost acela de a dobândi drepturile litigioase deținute de A. în contradictoriu cu aceasta, scopul dobândind caracter ilicit prin eludarea interdicției de a cumpăra în ceea ce îl privește pe asociatul D., acesta având, totodată, calitatea de avocat colaborator în cadrul E.., societate de avocați care reprezintă interesele C. în cauză.

În altă ordine de idei, susține recurenta-pârâtă că, potrivit dispozițiilor legale care reglementează organizarea și exercitarea profesiei de avocat, art. 2 alin. (3) și art. 22 din Legea nr. 51/1995, avocatul definitiv își desfășoară activitatea în raza de competență a tuturor instanțelor judecătorești de pe teritoriul României astfel că, incapacitatea avocaților de a cumpăra drepturi litigioase trebuie interpretată în sensul că aceștia nu pot cumpăra drepturi litigioase care sunt de competența instanțelor judecătorești din România.

Dat fiind faptul că drepturile litigioase ce au făcut obiectul contractului de cesiune erau de competența Tribunalului Dâmbovița, consideră că, în persoana avocatului D. opera interdicția prevăzută de legiuitor, astfel că, instanța de apel în mod greșit a reținut că "asociatul D. este înscris în Baroul Neamț, interdicția operează doar în această circumscripție, neputându-se extinde asupra unui litigiu înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova".

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susține autoarea recursului că, menținerea de către instanța de apel a soluției de respingere a excepției lipsei calității pocesuale active a reclamantului-cesionar C. este nelegală, fiind reținute anumite aspecte străine de cauza dedusă judecății, respectiv faptul că, la analizarea seriozității prețului contractului instanța a constatat "că părțile erau vecine, fapt ce ar fi putut influența nivelul prețului și raportat la amplasamentul terenului respectiv".

Or, raportându-se la obiectul cauzei, arată că, între părțile litigante, nu exista un raport de vecinătate și nici nu se regăseau în situația vânzării unei suprafețe de teren, pentru a se putea discuta de amplasamentul acestuia.

Mai arată recurenta-pârâtă că, în cauză, considerente străine se regăsesc și cu privire la cele statuate în privința nulității contractului de cesiune atrasă de încălcarea interdicției de a cumpăra, în sensul că, instanța de apel, în mod greșit, a reținut că dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova, atunci când a analizat care este instanța de judecată învestită cu soluționarea litigiului prin raportare la instanța în circumscripția căreia își desfășura activitatea asociatul-avocat D..

În ceea ce privește menținerea de către instanța de apel a soluției pronunțate pe fondul cauzei, de admitere a acțiunii, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., autoarea recursului susține că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1254 alin. (2) coroborat cu art. 1325 din C. civ.

Detaliind, arată că pretențiile reclamantei constituie accesorii ale debitului principal rezultat din încheierea Acordului de Transfer de Active - ATA - 2013 (denumit în continuare ATA), astfel că atât validitatea cât și temeinicia acestora trebuiau să fie analizate prin raportare la validitatea și temeinicia actului juridic civil din care decurgeau, respectiv din ATA.

Învederează că, prin sentința civilă nr. 7307/27.10.2015, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2381/08.07.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, s-a dispus anularea H.C.L. nr. 113/07.06.2013, act administrativ prin care Consiliul Local al Municipiului Târgoviște a aprobat ATA.

Reținând caracterul de act principal al H.C.L. nr. 113/07.06.2013 în raport cu actul subsecvent ATA, recurenta-pârâtă susține că anularea H.C.L. atrăgea și anularea ATA, datorită legăturii lor juridice.

De asemenea, susține ca raționamentul instanței de apel cu privire la menținerea obligației de plată a penalităților contractuale este unul greșit, întrucât, pe de o parte, fiind anulată H.C.L., efectul produs constă în lipsirea ATA de existența unor manifestări valabile de voință a pârâților (lipsa consimțământului), iar, pe de altă parte, instanța de apel a ignorat faptul că ATA s-a constituit ca o Anexă a H.C.L. nr. 113/07.06.2013, astfel cum rezultă din art. 1 al hotărârii.

Prin urmare, câtă vreme pretențiile reclamantei sunt întemeiate integral pe prevederile ATA, susține că acestea sunt lipsite de fundament, potrivit principiului accesorium sequitur principale.

Punctează recurenta-pârâtă că, instanța de fond, în primul ciclu procesual, a luat act de legătura indisolubilă și subsecventă dintre H.C.L. nr. 113/07.06.2013 și ATA, suspendând judecata cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2013 al Tribunalului București.

Mai susține autoarea recursului, contrar celor reținute de instanța de apel, că anularea unui act administrativ individual produce efecte ex tunc, fiind considerat că nu a existat niciodată, iar repunerea părților în situația anterioară presupune înlăturarea tuturor efectelor vătămătoare, inclusiv desființarea unor acte subsecvente, acesta fiind și scopul urmărit prin invocarea excepției nulității absolute a ATA, o altfel de interpretare contravenind principiului general quod nullum est, nullum producit effectum și ar lipsi de conținut sentința civilă nr. 7307/27.10.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului București.

În încheiere, apreciază că, deși decizia recurată a fost dată cu mențiunea "definitivă", recursul astfel formulat este admisibil prin prisma Deciziei Curții Constituționale nr. 874/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 2 din 03.01.2019.

Sub aspect probatoriu, solicită încuviințarea și administrarea probei cu înscrisuri.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., art. 1011 alin. (1), art. 1254 alin. (2), art. 1325, art. 1567 alin. (2) și art. 1653 alin. (1) C. civ., art. 233 alin. (1) și (4), art. 234 din Legea nr. 31/1990 privind societățile, art. 2 alin. (3) și art. 22 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

La 26 ianuarie 2023, recursul declarat de recurenta-pârâtă MUNICIPIUL TARGOVIȘTE, prin Primar, a fost comunicat recurentei-pârâte B. S.A.

La 27 ianuarie 2023, recursul declarat de recurenta-pârâtă MUNICIPIUL TARGOVIȘTE, prin Primar, a fost comunicat intimatei-reclamante C. S.R.L. (cesionar al drepturilor litigioase cesionate de către cedenta A.).

La 27 februarie 2023, respectiv 01 martie 2023, intimata-reclamantă C. S.R.L. (cesionar al drepturilor litigioase cesionate de către cedenta A. S.R.L. - A.), a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, solicitând respingerea acestuia, în principal, ca nul, iar, în subsidiar, ca nefondat.

Prin adresa emisă la 01 martie 2023, comunicată la 06 martie 2023, întâmpinarea intimatei-reclamante a fost comunicată recurentei-pârâte MUNICIPIUL TÂRGOVIȘTE, prin Primar.

Recurenta-pârâtă MUNICIPIUL TÂRGOVIȘTE, prin Primar, nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar prin încheierea din 23 mai 2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a dispus comunicarea raportului către părți, cu posibilitatea de a formula un punct de vedere la acesta, în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au depus un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 10 octombrie 2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepția nulității recursurilor, invocată de intimata-reclamantă, a admis în principiu ambele recursuri și a acordat termen pentru soluționarea acestora, în sedință publică.

Analizând recursurile declarate în cauză, în baza motivelor invocate și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte le va admite, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanța supremă constată că, prin cele două memorii de recurs ce fac obiectul prezentei analize au fost formulate, în esență, aceleași critici, iar părțile nu au interese contrare. Prin urmare, pentru identitate de rațiune și o expunere uniformă a motivării, va răspunde printr-un considerent comun ambelor recursuri declarate în cauză.

Critica, subscrisă motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privind faptul că decizia atacată cuprinde considerente străine de natura cauzei, este nefondată.

Recurentele-pârâte susțin că, analizând condiția prețului serios al contractului de cesiune de drepturi litigioase, încheiat între A. S.R.L. și C. S.R.L., instanța de apel a reținut faptul că părțile erau vecine, iar obiectul contractului privește un teren, aspecte care sunt străine de situația din prezenta cauză.

În ceea ce privește întemeierea soluției pe considerente străine de natura pricinii, trebuie precizat, cu titlu preliminar, că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevăd că o hotărâre poate fi casată dacă cuprinde "numai motive străine de natura cauzei", astfel că, de principiu, existența pe lângă motivele consistente și a unor temeiuri complet străine de natura pricinii nu poate justifica casarea hotărârii.

Analizând decizia recurată, instanța supremă nu poate reține prezența unei motivări străine de natura cauzei care să determine casarea hotărârii.

Astfel, instanța de apel a reținut că, actul încheiat între A. S.R.L. și C. S.R.L., intitulat "contract de cesiune de drepturi litigioase și alte creanțe" a fost întemeiat de părți pe art. 1566 C. civ., referitor la cesiunea de creanță. Totodată, a reținut, în raport de art. 1567 alin. (1) și (3) C. civ., că, în cauză, cesiunea a fost realizată contra unui preț, astfel că aceasta reprezintă o vânzare, completându-se cu regulile incidente în materia contractului de vânzare-cumpărare.

Analizând condiția prețului contractului, instanța de prim control judiciar a reținut că, pentru ca prețul să existe, acesta trebuie să fie sincer, respectiv un preț real, pe care părțile să îl fi stabilit cu scopul de a fi cerut și plătit în realitate, cât și serios, respectiv să nu fie derizoriu, atât de disproporționat în raport de valoarea lucrului vândut, încât să nu existe ca preț, să nu poată constitui obiectul obligației cumpărătorului și, prin urmare, o cauză suficientă a obligației asumate de vânzător de a transmite dreptul asupra lucrului vândut. De asemenea, s-a reținut că, un contract de vânzare cumpărare este, în principiu, valabil chiar dacă prețul este mult inferior valorii reale a lucrului vândut, întrucât părțile sunt libere să determine prețul sub valoarea lucrului, iar echivalența este relativă, fiind raportată nu numai la valoarea lucrului vândut, dar și la subiectivismul părților.

A concluzionat instanța în sensul că, din probele administrate, rezultă că părțile au stabilit un preț care îndeplinește condițiile de mai sus, care a și fost plătit.

Prin urmare, chiar dacă instanța de apel a reținut, pe lângă argumentele care au fundamentat concluzia, și faptul că părțile erau vecine, acest aspect nu este de natură a atrage casarea hotărârii, cât timp concluzia instanței privind îndeplinirea condiției privind prețul contractului este susținută în mod logic prin celelalte considerente care au fundamentat soluția instanței.

Totodată, instanța supremă reține că, în recurs, nu se pot reevalua probele și nu se poate schimba situația de fapt reținută de instanța de apel, așa cum, în realitate urmăresc recurentele, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește verificarea conformității hotărârii atacate cu normele de drept incidente, stabilirea situației de fapt fiind atributul instanțelor devolutive.

În mod asemănător, decizia atacată nu se fundamentează pe considerente străine de natura cauzei prin reținerea de către instanța de apel a faptului că acțiunea a fost introdusă pe rolul Tribunalului Prahova, în loc de Tribunalul Dâmbovița.

Prin decizia recurată s-a reținut faptul că, apelanta B. a invocat nulitatea contractului de cesiune de drepturi litigioase ca urmare a faptului că a fost încălcată interdicția de a cumpăra, instituită de art. 1653 alin. (1) C. civ., potrivit căruia, sub sancțiunea nulității absolute (...) avocații (...) nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea.

Analizând acest motiv de apel, s-a reținut faptul că, asociatul D. are și calitatea de avocat definitiv, fiind înscris pe Tabloul Avocaților cu drept de exercitare a profesiei întocmit de Baroul Neamț. Totodată, s-a reținut faptul că, avocații, consilierii juridici și practicienii în insolvență au posibilitatea să-și exercite profesia în fața oricărei instanțe din România, astfel cum statuează prevederile din Legea nr. 51/1995, însă, prin interpretarea logică a dispozițiilor din C. civ., incapacitatea de a cumpăra va surveni în funcție de instanța unde își exercită profesia, aspect supus probațiunii faptelor juridice.

Ca atare, a concluzionat instanța de apel în sensul că, fiind înscrisă în Baroul Neamț, interdicția operează doar în raport de această circumscripție, neputându-se extinde asupra unui litigiu înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova.

Raportat la aceste considerente, instanța supremă reține că, deși instanța de apel a reținut, în mod eronat, că cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul Tribunalului Prahova, iar nu pe rolul Tribunalului Dâmbovița, cum ar fi fost corect, acest aspect nu este de natură să influențeze soluția dată acestui motiv de apel, de vreme ce, conform silogismului instanței de prim control judiciar, doar introducerea cererii pe rolul unei instanțe din circumscripția Baroului Neamț ar fi atras incidența art. 1653 alin. (1) C. civ., cu consecința anulării contractului de cesiune de drepturi litigioase. Or, este cert că nici Tribunalul Prahova, nici Tribunalul Dâmbovița nu sunt situate în județul Neamț, astfel că recurentele nu justifică o vătămare prin reținerea eronată a instanței pe rolul căreia a fost înregistrată cererea de chemare în judecată.

Deși incomplet, în opinia instanței de recurs, potrivit considerentelor ce vor fi prezentate în continuare, acest raționament nu este fundamentat pe motive străine de natura pricinii, critica fiind nefondată, din acest punct de vedere.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ambele recurente au invocat faptul că decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1653 alin. (1) C. civ., motivat de faptul că instanța de apel a reținut greșit că nu sunt îndeplinite condițiile de incidență ale acestui articol.

Critica este fondată.

Potrivit art. 1653 alin. (1) C. civ., "sub sancțiunea nulității absolute, judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocații, notarii publici, consilierii juridici și practicienii în insolvență nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea", iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, dreptul este litigios dacă există un proces început și neterminat cu privire la existența sau întinderea sa.

Incapacitatea de a cumpăra se referă la drepturile litigioase care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea persoanele avute în vedere de text.

Cumpărarea de drepturi litigioase nu se poate face de persoanele enumerate de lege nici direct, prin încheierea de acte de vânzare, și nici prin persoane interpuse.

În primul rând, instanța supremă reține că, ambele instanțe anterioare au calificat în mod corect dreptul transmis prin Contractul de cesiune de drepturi litigioase din 09.12.2017 ca fiind unul litigios.

În al doilea rând, reține că, deși prima instanță de control judiciar a reținut corect faptul că avocații nu pot cumpăra direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea, totuși a analizat doar limita teritorială a interdicției, raportată la baroul în care avocatul este înscris, fără a cerceta dimensiunea concretă a exercitării profesiei de avocat, materializată în reprezentarea părții cedente din procesul început și neterminat, esențială pentru justa soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a cesionarului, motivată de nulitatea contractului de cesiune drepturi litigioase din perspectiva interdicției prevăzute de art. 1653 alin. (1) C. civ.

Or, aceasta este situația în speță, de vreme ce avocatul care a reprezentat reclamantul în primă instanță, face parte din aceeași societate de avocatură în care activează unul dintre asociații cesionarului, D., care are și calitatea de avocat. Totodată, același avocat, F., din cadrul Negelschi și Asociații, a reprezentat cesionarul la semnarea contractului de cesiune drepturi litigioase din 09.12.2017 și, în prezent, reprezintă interesele cesionarului în cadrul prezentului dosar.

De altfel, prin cererea de apel, ambele recurente-pârâte au invocat faptul că avocatul D., avocat în cadrul E., este asociat în cadrul societății cesionare, C. S.R.L., societate care s-a constituit cu 5 zile înainte de data încheierii contractului de cesiune, făcând și referire la o speță similară, soluționată de Înalta Curte, respectiv decizia nr. 967/2012, în care o societate, recent înființată, ce îl avea ca asociat unic pe avocatul cedentului, a cumpărat dreptul litigios ce făcea obiectul procesului început și neterminat, însă instanța de apel a omis analiza acestei apărări.

Scopul instituirii acestei incapacități se întemeiază pe motive de ordin public, urmărindu-se apărarea prestigiului justiției, a profesiei și evitarea suspiciunii de fraudă ce s-ar putea naște din cauza posibilității folosirii influenței, derivată din prerogativele oferite de natura funcției, privitor la contractele de vânzare încheiate de judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocații, notarii publici, consilierii juridici și practicienii în insolvență, având ca obiect drepturi litigioase care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea.

Spiritul normei ce fixează la art. 1653 alin. (1) C. civ. incapacitatea specială printre alții și a avocaților de a dobândi creanțe litigioase este aplicabil în situația în care aceștia acționează și prin mijlocirea unei societăți comerciale în care sunt asociați, cum este situația în speță, întrucât nu este admisibilă eludarea interdicției din lege prin mijlocirea unei societăți comerciale constituită în acest scop.

În consecință, în mod just susțin recurenții că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1653 alin. (1) C. civ., doar prin raportare la baroul în care este înscris avocatul D., fără a analiza dimensiunea concretă a exercitării profesiei de avocat în cadrul prezentului dosar și consecințele pe care le produce cesiunea de drepturi litigioase către avocatul părții cedente din procesul început și neterminat.

În rejudecare, pentru soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a cesionarului C. S.R.L., instanța de apel se va preocupa să răspundă criticilor apelanților-pârâți, în raport de temeiul de drept invocat și de îndrumările instanței de casare.

Cu privire la soluția dată excepției lipsei calității procesuale active a cesionarului, instanța supremă reține că recurenții au invocat și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1567 alin. (2) C. civ. raportat la art. 1011 C. civ., însă prin raportare la clauzele contractului de cesiune și la extrasele de cont, cărora instanța de apel nu le-ar fi dat valența probatorie cuvenită.

Această argumentație nu poate fi încadrată cazului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții nu țin seama de considerentele deciziei atacate prin care instanța de apel a reliefat că, din probatoriul administrat, și pe care, de altfel, instanța de recurs nu îl poate reevalua, rezultă că, părțile au stabilit un preț care a fost și plătit.

Or, ignorând acest raționament, recurenții urmăresc, în realitate, reevaluarea probatoriului în scopul stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel, la care să se aplice normele invocate.

Însă, Înalta Curte reține că interpretarea probelor - elemente ale chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecății - ține de aprecierea suverană a instanțelor de fond, devolutive, atributul esențial al instanței de recurs constituindu-l interpretarea legii.

În mod nefondat susțin recurenții că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 233 alin. (1) și alin. (4), art. 234 din Legea nr. 31/1990, întrucât societatea A. S.R.L. era dizolvată la momentul efectuării plății cesiunii, neputând primi valabil plata cesiunii.

Potrivit acestor dispoziții legale, o societate comercială dizolvată își păstrează personalitatea juridică pentru operațiunile lichidării până la terminarea acesteia, fiind astfel în continuare titulară de drepturi și obligații necesare realizării activului și plății pasivului.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 205 și art. 209 din C. civ. adoptat prin Legea 287/2009, capacitatea de exercițiu și de folosință a unei societăți începe de la data înregistrării sale în registrul comerțului și încetează odată cu radierea din registrul comerțului, conform art. 251 din același cod.

Prin urmare, cum, din probatoriul administrat în cauză, pe care instanța de recurs nu îl poate reevalua, a rezultat faptul că, la data efectuării plății cesiunii - 15.02.2018, sociatatea A. S.R.L. nu era radiată, în mod judicios a reținut instanța de prim control judiciar că prețul a fost plătit în mod valabil.

În ce privește fondul cauzei, subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenții au invocat încălcarea de către prima instanță de control judiciar a dispozițiilor art. 1254 alin. (2) C. civ. și pe cele ale art. 1325 din același cod, motivat de faptul că anularea H.C.L. nr. 113/07.06.2013 a avut ca efect lipsirea Acordului de transfer active - ATA - 2013 de existența unor manifestări valabile de voință a recurenților-pârâți.

Cu privire la această critică, instanța de recurs constată că nu poate fi valorificată din perspectiva motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci va fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pe care instanța de recurs îl găsește ca fiind fondat, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. arată că, în partea de considerente se vor insera "obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Cerința motivării unei hotărâri judecătorești este cuprinsă atât în norma internă de procedură [art. 425 alin. (2) C. proc. civ..], cât și în prevederile art. 6 parag. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, ca o garanție a dreptului de a beneficia de un proces echitabil, ce include în substanța sa și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv.

Rațiunea motivării hot