ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 231/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 231/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 7 februarie 2024

Asupra recursurilor de față, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviște la data de 24 martie 2021, sub numărul x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele DIRECȚIA SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR DÂMBOVIȚA și AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei A.N.S.V.S.A. să aloce către D.S.V.S.A. fondurile necesare efectuării plății sumelor prevăzute la art. IV din Legea nr. 236/2019, obligarea D.S.V.S.A. la plata sumei de 42.419 RON aferentă perioadei 16.03.2020-23.07.2020, împreună cu dobânda legală, în sumă de 3.702,50 RON, calculată de la data de 15.03.2020 până la introducerea acțiunii și pe viitor, până la data plății efective, sume actualizate cu rata indicelui de inflație de la data de 15.03.2020 la zi, în sumă de 821 RON și pe viitor, până la îndeplinirea obligației stabilite în titlul executoriu; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 2674 din 23 iunie 2021, Judecătoria Târgoviște a admis excepția necompetenței materiale, invocată prin întâmpinare, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr. x/2022.

Prin sentința nr. 924 din 8 noiembrie 2022, Tribunalul Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamant.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul.

Prin decizia nr. 89 din 15 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 924 din 8 noiembrie 2022, pronunțate de Tribunalul Dâmbovița – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

A schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea; a obligat pârâta A.N.S.V.S.A. să aloce către D.S.V.S.A. fondurile necesare efectuării plății sumelor prevăzute la art. IV din Legea nr. 236/2019; a obligat pârâta D.S.V.S.A. să plătească reclamantului suma de 42.419 RON aferentă perioadei 16.03.2020-23.07.2020, împreună cu dobânda legală, în sumă de 3.702,50 RON, calculată de la data de 15.03.2020 până la introducerea acțiunii și pe viitor, până la data plății efective, sume actualizate cu rata indicelui de inflație de la data de 15.03.2020 la zi, în sumă de 821 RON și pe viitor, până la îndeplinirea obligației stabilite în titlul executoriu.

Prin decizia nr. 162 din 3 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă, a fost admisă cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 89 din 15 martie 2023, formulată de petentul A.; s-a dispus completarea dispozitivului deciziei în sensul că a fost obligată intimata să plătească apelantului cheltuieli de judecată în cuantum de 2.678 RON.

Recurenta-pârâtă AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR a declarat recursuri împotriva deciziei nr. 89 din 15 martie 2023 și a deciziei nr. 162 din 3 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă, iar recurenta-pârâtă DIRECȚIA SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR DÂMBOVIȚA a declarat recurs împotriva deciziei nr. 89 din 15 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă.

Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR împotriva deciziei nr. 89 din 15 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă sunt, în esență, următoarele:

O primă critică vizează faptul că instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de A.N.S.V.S.A. ca urmare a aplicării greșite a normelor de drept material, respectiv art. 20-22 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice și art. 5 din O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activității veterinare, art. 3 din O.G. nr. 22/2002, art. 1-4 din O.G. nr. 22/2002, art. 6 din Anexa la O.U.G. nr. 117/22.07.2020 (Anexa nr. 2

1

din O.G. nr. 42/2004).

În susținerea acestei critici, recurenta arată că a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și în raport cu împrejurarea că intimatul-reclamant are un raport contractual cu D.S.V.S.A. DÂMBOVIȚA, instituție publică cu personalitate juridică, finanțată din venituri proprii și din subvenții acordate de la bugetul de stat, căreia, în calitate de ordonator terțiar de credite, îi revine competența exclusivă cu privire la îndeplinirea atribuțiilor referitoare la stabilirea și plata drepturilor izvorâte din O.U.G. nr. 117/22.07.2020.

Susține recurenta-pârâtă că simpla calitate a A.N.S.V.S.A. de ordonator principal de credite căruia îi revine obligația alocării și virării din bugetul său către D.S.V.S.A. DÂMBOVIȚA a sumelor necesare plății indemnizației prevăzute de art. IV din Legea nr. 263/2019 nu atrage calitatea sa procesuală pasivă într-un litigiu ce decurge din raporturile contractuale stabilite între beneficiarii/prestatorii contractelor pentru efectuarea activităților sanitar-veterinare prevăzute la art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004 și o unitate cu personalitate juridică subordonată recurentei.

În acest sens, recurenta-pârâtă face trimitere la art. 6 din Anexa la O.U.G. nr. 117/22.07.2020 (Anexa nr. V din O.G. nr. 42/2004), în raport de care arată că direcțiile județene sunt cele care încheie contractele de concesiune, care achită suma prevăzută la art. 6 din Anexa 2

1

la O.G. nr. 42/2004 și care gestionează, realizează și controlează controlul activităților sanitar-veterinare pe teritoriul județului.

Mai precizează recurenta-pârâtă că bugetul direcțiilor județene (ordonatori terțiari de credite) este aprobat de Președintele Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor (ordonator principal de credite) în urma cererilor și propunerilor acestora.

Președintele A.N.S.V.S.A. este ordonator principal de credite, iar directorii executivi ai D.S.V.S.A. județene, respectiv a Municipiului București (instituții publice cu personalitate juridică aflată în subordinea A.N.S.V.S.A.) sunt ordonatori terțiari de credite.

În raport de art. 20, art. 21 și art. 22 din Legea nr. 500/2002, recurenta-pârâtă arată că, în cadrul procesului bugetar, A.N.S.V.S.A. repartizează ordonatorilor terțiari de credite, respectiv D.S.V.S.A. județene, respectiv a Municipiului București sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget.

Precizează, de asemenea, că a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și în raport cu împrejurarea că intimatul-reclamant are raporturi contractuale cu D.S.V.S.A. județene, care sunt instituții publice cu personalitate juridică, finanțate din venituri proprii și din subvenții acordate de la bugetul de stat, cărora, în calitate de ordonatori terțiari de credite, le revine competența axclusivă cu privire la îndeplinirea atribuțiilor referitoare la stabilirea și plata drepturilor izvorâte din O.U.G. nr. 117/22.07.2020.

Mai arată că președintele A.N.S.V.S.A., în calitate de ordonator principal de credite, are obligația de a repartiza ordonatorilor terțiari de credite fondurile necesare punerii în executare a titlurilor executorii pronunțate împotriva instituțiilor publice care funcționează în subordinea A.N.S.V.S.A., îndeplinirea acestei obligații nefiind condiționată de acționarea în instanță a A.N.S.V.S.A. alături de unitățile din subordine (D.S.V.S.A. județene, respectiv a Municipiului București și Institutele naționale veterinare de referință).

Consideră că atragerea în proces a instituției publice centrale nu poate fi justificată nici de necesitatea stabilirii unei garanții pentru aprobarea și repartizarea creditelor bugetare potrivit art. 21 din Legea nr. 500/2002, o astfel de garanție fiind nu numai lipsită de suport legal, dar și inutilă, în condițiile în care potrivit art. 4 din O.G. nr. 22/2002 ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plății sumelor, stabilite prin titluri executorii.

Drepturile bănești obținute prin hotărâri judecătorești sunt definite de legiuitor ca reprezentând angajamente legale prin care se stabilește obligația de plată pe seama fondurilor publice, obligație ce trebuie respectată de toți ordonatorii de credite.

Mai precizează recurenta-pârâtă că, în conformitate cu dispozițiile art. 5 lit. c) din O.G. nr. 42/2004, precum și cu cele ale pct. 4 din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 1415/2009, cu modificările și completările ulterioare, Direcțiile sanitare veterinare și pentru siguranța alimentelor județene și a Municipiului București sunt instituții publice cu personalitate juridică, aflate în subordinea A.N.S.V.S.A., finanțate din venituri proprii și din subvenții acordate de la bugetul de stat.

În virtutea actelor normative invocate mai sus, D.S.V.S.A. județene, respectiv a Municipiului București sunt instituții publice cu personalitate juridică, ce funcționează în subordinea A.N.S.V.S.A., având astfel capacitate procesuală.

Așa fiind, consideră că soluția instanței de fond cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor este dată cu aplicarea greșită a textelor de lege mai sus citate.

Recurenta-pârâtă arată că înțelege să critice hotărârea instanței de apel și cu privire la soluția dată pe fondul cauzei.

Contrar reținerilor instanței de fond, recurenta-pârâtă arată că dispozițiile art. V din Legea nr. 236/2019 sunt imperative în sensul elaborării unor norme metodologice de aplicare a O.G. nr. 42/2004.

Mai mult decât atât, pentru acordarea acestor drepturi s-a impus întocmirea unui act adițional la fiecare contract, astfel cum impune art. 8 alin. (7) din Capitolul II din Anexa la O.U.G. nr. 117/22.07.2020, iar beneficiarii contractelor de concesiune și/sau contractelor de servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, beneficiază de suma de 10.000 RON numai dacă au încheiat, în condițiile legii, cu D.S.V.S.A. județene, respectiv a Muncipiului București, un act adițional la acestea și numai în baza decontului și a documentelor justificative.

Recurenta-pârâtă precizează, de asemenea, că după aprobarea normelor metodologice și încheierea de către medicii veterinari a actelor adiționale, a procedat la alocarea sumelor către direcțiile sanitare veterinare și pentru siguranța alimentelor județene în vederea efectuării plății, începând cu luna septembrie 2020, că s-a procedat la efectuarea plăților începând cu septembrie 2020, având în vedere data la care au fost încheiate actele adiționale (majoritatea medicilor veterinari au încheiat actele adiționale la data de 31.08.2020), prestarea serviciilor neputându-se efectua decât în baza acestora, iar prevederea bugetară pentru punerea în executare a O.U.G. nr. 117/2020 a fost suplimentată prin O.U.G. nr. 135/2020.

Subliniază recurenta-pârâtă că reclamantul nu a depus la dosarul cauzei actul adițional ce trebuia încheiat cu D.S.V.S.A. BUZĂU în conformitate cu dispozițiile art. 8 alin. (7) din Anexa la O.U.G. nr. 117/22.07.2020, ci doar factura și decontul justificativ aferent lunii august 2020, decont care nu este însoțit de documentele justificative prevăzute de art. 6 alin. (3) din Anexa la O.U.G. nr. 117/22.07.2020.

Mai arată recurenta-pârâtă că, pe parcursul derulării contractului, este posibil ca beneficiarii contractelor de servicii/contractelor de concesiune să nu îndeplinească sau să îndeplinească defectuos activitățile pentru care legea dispune acordarea sumelor în discuție, fapt care, conform legii, ar conduce la neacordarea sau la diminuarea acestora, prin aplicarea penalităților prevăzute de art. 8 alin. (1) - (5) din O.U.G. nr. 117/2020.

Prin urmare, nu este suficient ca acesta să fie beneficiarul unor contracte încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 pentru a beneficia de suma de 10.000 pe lună, acest drept fiind circumscris îndeplinirii condițiilor mai sus precizate, inclusiv cu privire la modalitatea de îndeplinire a obligațiilor contractuale.

Or, în speță, nu s-a probat că a fost respectată toată această procedură, că nu s-au aplicat penalități conform textelor de lege mai sus citate, simplul fapt că reclamantul este beneficiarul unor contracte de concesiune/prestări servicii nefiind în măsură să dovedească îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea sumei de 10.000 RON/lunar.

O altă critică privește faptul că instanța de apel, în mod neîntemeiat, a dispus obligarea la plata dobânzii legale cu privire la pretențiile admise.

În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă arată că dobânda legală i se cuvine creditorului cu titlu de reparare a prejudiciului suferit de acesta între data scadenței și data plății efective, din cauza întârzierii culpabile în executarea unei obligații bănești exigibile.

Or, în speță, instanța de fond nu a motivat în niciun fel de ce A.N.S.V.S.A. poate fi considerată în culpă, pentru a fi obligată la plata unei dobânzi legale.

De asemenea, recurenta-pârâtă evocă și dispozițiile art. 1.523 alin. (2) lit. a) și d) din noul C. civ. și arată, totodată, că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1.531 alin. (1), alin. (2) prima teză și art. 1.535 alin. (1) din noul C. civ., dobânda legală nu poate fi acordată, întrucât nu există o datorie certă, lichidă și exigibilă a A.N.S.V.S.A. față de intimatul-reclamant și, prin urmare, nu poate fi vorba de o neexecutare la scadență a vreunei datorii.

Apreciază recurenta-pârâtă că instanța nu poate dispune plata drepturilor solicitate majorate și indexate, în situația în care instituția sa nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără baza legală pentru respectiva cheltuială, în raport de dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002.

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinația precisă și limitată", iar potrivit art. 47, "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".

Prin urmare, din dispozițiile legale indicate reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

Plata sumelor reprezentând dobânda legală și indicele de inflație se poate face numai prin intervenția legiuitorului. Astfel, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu dobânda legală și rata inflației, instituția publică nu are la dispoziție alte surse de finanțare, în afara celor alocate prin lege.

Sub un ultim aspect, în temeiul art. 451 C. proc. civ., recurenta-pârâtă solicită cenzurarea cheltuielilor de judecată acordate de către instanță de apel, respectiv onorariul avocațial, considerând că nu există un just echilibru între prestația avocațială și onorariul solicitat, cu atât mai mult cu cât dosarul a avut un singur termen, nefiind administrate alte probe decât cele cu înscrisuri.

În drept, recurenta și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea recursului declarat împotriva nr. 162 din 3 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă, recurenta-pârâtă AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR arată că nu se poate susține noutatea litigiului din perspectiva criteriilor legate de complexitate și dificultate și nici din perspectiva naturii juridice a actului atacat și, pe de altă parte, că speța nu reprezintă un fenomen social nou în realitatea românească și, pe cale de consecință, o complexitate atât în pregătirea apărării din partea avocaților, cât și în soluționarea pricinii de către instanța de judecată.

În raport de dispozițiile art. 453 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că partea care a pierdut procesul trebuie să se afle în culpă procesuală, sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.

Precizează recurenta-pârâtă că numărul termenelor de judecată acordate de instanța de judecată în vederea soluționării litigiului nu poate constitui un criteriu pentru acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum atât de mare, în cauză nefiind administrată decât proba cu înscrisuri.

În acest sens, arată că instanța de apel a rămas în pronunțare la primul termen de judecată acordat.

Nici aspecte privind reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reținute în sarcina sa.

În raport de prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-pârâtă solicită diminuarea onorariilor solicitate de avocat raportat la complexitatea litigiului și a activității depuse în cauză, apreciind că nu există un just echilibru între prestația apărătorului și onorariul solicitat și încuviințat de instanță.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă DIRECȚIA SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR DÂMBOVIȚA a declarat recurs împotriva deciziei nr. 89 din 15 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă, motivele fiind următoarele:

Potrivit recurentei-pârâte, hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a Legii nr. 236/2019.

În raport de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative și de art. V din același act normativ, recurenta-pârâtă susține că dreptul subiectiv în temeiul căruia s-a solicitat plata sumei de 10.000 RON/lunar, pentru perioada 16.03.2020 - 23.07.2020, nu poate fi valorificat strict în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, mai înainte de elaborarea actelor normative menționate de art. V din același act normativ.

Or, în condițiile în care nu a fost reglementată modalitatea de acordare a sumei de 10.000 RON lunar, dreptul de care s-a prevalat reclamantul are un caracter virtual.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă arată că Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 94 din 31.01.2004 a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 117/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor și pentru abrogarea art. IV alin. (2) și art. V din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial nr. 656/24.07.2020, aprobată prin Legea ar. 291/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 1240 din data de 16.12.2020, printre motivele adoptării acestui act normativ reținându-se și faptul că: " prin Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative a fost prevăzută acordarea unei sume de 10.000 RON, lunar, beneficiarilor contractelor încheiate în vederea realizării activităților sanitar-veterinare publice, aspect insuficient reglementat la nivel de legislație primară".

Prin acest act normativ au fost prevăzute și criterii specifice de aplicare a dispozițiilor art. 15 din O.G. nr. 42/2004, dispoziții care au fost modificate și completate prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 117/2020, pe care recurenta-pârâtă le redă.

Astfel, prevederile specifice de aplicare a dispozițiilor art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 au fost cuprinse în Anexa la O.U.G. nr. 117/2020, astfel cum a fost aceasta aprobată prin Legea nr. 291/2020, respectiv în Anexa nr. 2

1

la Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, recurenta-pârâtă evocând conținutul prevederilor art. 6 din această anexă.

În acest context, recurenta-pârâtă arată că dreptul de care s-a prevalat reclamantul în cauza de față are un caracter virtual, câtă vreme, pentru perioada invocată în acțiune, nu au fost elaborate normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 42/2004, astfel cum au fost acestea modificate și completate prin Legea nr. 236/2019.

Chiar dacă obiectul convenției încheiate între părți se circumscrie prevederilor art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, astfel cum au fost acestea modificate și completate prin Legea nr. 236/2019, recurenta-pârâtă apreciază că răspunderea sa contractuală nu poate fi antrenată în temeiul prevederilor legale invocate prin acțiune [art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019] în contextul în care a fost reglementată concomitent de către legiuitor (la art. V din aceeași lege) necesitatea elaborării unor norme metodologice de aplicare a respectivelor prevederi.

Totodată, faptul că dreptul beneficiarilor contractelor încheiate în vederea realizării activităților sanitar-veterinare publice, prevăzut prin Legea nr. 236/2019, privind încasarea unei sume de 10.000 RON, lunar, a fost insuficient reglementat la nivel de legislație primară, pentru perioada anterioară adoptării O.U.G. nr. 117/2020, nu este de natură să conducă la antrenarea răspunderii contractuale a D.S.V.S.A. DÂMBOVIȚA, respectiv nu poate fi reținută în sarcina sa o neexecutare culpabilă a obligațiilor contractuale, refuzul de a acorda reclamantului suma prevăzută de Legea nr. 236/2019, în absența elaborării normelor metodologice prin care urmau să fie reglementate procedurile specifice de acordare a acestui drept, fiind, în opinia recurentei-pârâte, justificat.

Recurenta-pârâtă apreciază că o interpretare contrară este de natură să conducă la concluzia inadmisibilă că actul normativ cuprinzând prevederile specifice de aplicare a dispozițiilor art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, adoptat ulterior perioadei invocate prin acțiune, i-ar putea fi opus cu titlu retroactiv, contrar dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituția României, respectiv contrar dispozițiilor art. 6 alin. (1) C. civ.

Potrivit recurentei-pârâte, acordarea dreptului de care s-a prevalat reclamantul nu poate avea loc exclusiv în temeiul prevederilor legale invocate prin acțiune, fără dovedirea îndeplinirii condițiilor specifice, cu atât mai mult cu cât perioada pentru care s-a solicitat recunoașterea acestui drept este anterioară adoptării prevederilor specifice de aplicare a temeiului de drept invocat, astfel că nu poate fi dispusă antrenarea răspunderii pârâtei în temeiul prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Recurenta-pârâtă solicită instanței să aibă în vedere că, potrivit art. 5 din Cap. II al anexei la O.U.G. nr. 117/2020, s-a dispus că sumele prevăzute de art. IV din Legea nr. 236/2019, la care se face trimitere prin art. III, trebuie plătite conform contractului ce este încheiat între autoritate și medicul veterinar.

Menționează, de asemenea, recurenta-pârâtă că, în conformitate cu O.U.G. nr. 117/2020, realizarea activităților prevăzute de art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, în forma modificată prin Legea nr. 236/2019, trebuia transpusă în contract printr-un act adițional, acest act normativ fiind adoptat, între altele, și pentru că s-a avut în vedere faptul că prin Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative a fost prevăzută acordarea unei sume de 10.000 RON, lunar, beneficiarilor contractelor încheiate în vederea realizării activităților sanitar-veterinare publice, aspect insuficient reglementat la nivel de legislație primară, așa cum rezultă din preambulul său; astfel, A. a încheiat actul adițional cu D.S.V.S.A. DÂMBOVIȚA la data de 31.08.2020, astfel cum rezultă și din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

De asemenea, potrivit recurentei-pârâte, corectarea insuficientei reglementării s-a realizat prin art. III din O.U.G. nr. 117/2020 și prin introducerea unei noi anexe.

Așadar, recurenta-pârâtă susține că, reținând în sensul reclamantul a executat activitățile de natură sanitar-veterinară prevăzute de art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, instanța de prim control judiciar nu a coroborat art. 15 alin. (2) cu art. 15 alin. (7) din O.G. nr. 42/2004, deși art. 15 alin. (7) fusese introdus în Legea 236/2019, lege ce constituie temeiul legal al pretențiilor solicitate.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă arată că, în raport de art. III din O.U.G. nr. 117/2020, contractele pentru efectuarea activităților sanitar-veterinare prevăzute la art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, își păstrează valabilitatea și continuă să producă efecte potrivit prevederilor legale în vigoare la data încheierii lor, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, iar în cauză, reclamantul nu a făcut dovada unui act adițional încheiat pentru perioada 16.03.2020-23.07.2020 la contractul de care se prevalează.

De aceea, consideră că pretenția reclamantului este lipsită de temei contractual și de suport legal, în sensul că, întrucât normele metodologice de aplicare a dispozițiilor art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 au fost adoptate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2020, intrată în vigoare la data de 24 iulie 2020, acțiunea reclamantului ar fi putut fi admisă doar în acest cadru legislativ primar specific, aferent contractării activităților sanitar veterinare.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 12.09.2023, intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor și obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată. Prin întâmpinare, a invocat excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR împotriva deciziei nr. 162 din 3 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă, întrucât criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

La 26.09.2023, recurenta-pârâtă DIRECȚIA SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR DÂMBOVIȚA a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR, arătând că solicită respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive și că susține în rest recursul declarat de cealaltă recurentă.

La 01.11.2023, recurenta-pârâtă DIRECȚIA SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR DÂMBOVIȚA a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant.

La 6.02.2024, intimatul-reclamant a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursurilor și obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare excepția inadmisibilității prezentei căi extraordinare de atac, invocată din oficiu, urmând a respinge recursurile declarate în cauză, ca inadmisibile, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, de alte mijloace procedurale în afară de cele prevăzute de lege.

Principiul enunțat este consacrat în art. 129 din Constituția României, iar în C. proc. civ., în art. 457.

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei".

În conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviște la data de 24 martie 2021, sub numărul x/2021 și are ca obiect obligarea pârâtei A.N.S.V.S.A. să aloce către D.S.V.S.A. fondurile necesare efectuării plății sumelor prevăzute la art. IV din Legea nr. 236/2019, obligarea D.S.V.S.A. la plata sumei de 42.419 RON aferentă perioadei 16.03.2020-23.07.2020, împreună cu dobânda legală, în sumă de 3.702,50 RON, calculată de la data de 15.03.2020 până la introducerea acțiunii și pe viitor, până la data plății efective, sume actualizate cu rata indicelui de inflație de la data de 15.03.2020 la zi, în sumă de 821 RON și pe viitor, până la îndeplinirea obligației stabilite în titlul executoriu.

Potrivit art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, "Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun".

Din interpretarea acestei dispoziții legale rezultă că legiuitorul a instituit o regulă de competență specială, derogatorie de la regulile instituite de art. 10 din același act normativ, astfel că, ori de câte ori este incidentă ipoteza prevăzută la art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ criteriile valoric și cel privind rangul autorității emitente pe care le consacră art. 10 din același act normativ nu își mai găsesc aplicabilitatea pentru stabilirea instanței competente să judece litigiul.

Plecând de la această premisă, instanța supremă constată că în speță este incidentă ipoteza prevăzută de la art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, având în vedere că raporturile contractuale dintre părți se circumscriu noțiunii de contract de concesiune de servicii publice.

Or, contractele de concesiune prin care se asigură prestarea unui serviciu public, în speță, serviciul de supraveghere, prevenire și control a bolilor la animale, a celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, sunt definite, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c)

1

) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, ca fiind contracte administrative.

Faptul că temeiul juridic al pretinsei obligații de plată care formează obiectul contractelor încheiate între părți îl constituie o prevedere legală, reține Înalta Curte că nu este de natură a determina concluzia că litigiul dintre părți nu ar fi unul privind executarea contractului administrativ, de vreme ce atât temeiul juridic invocat de reclamant în susținerea acțiunii cât și legea în sine, are ca premisă conferirea unui drept în favoarea titularilor contractelor de concesiune.

Or, un astfel de drept, chiar dacă nu a fost inițial prevăzut expres în contract în favoarea concesionarului, ci a fost instituit de legiuitor ca normă supletivă la contract, este un drept izvorât din contract și care privește executarea contractului în sine, în lipsa unui contract de concesiune neputându-se pune problema existenței unei astfel de obligații de plată în sarcina pârâtelor.

Prin urmare, litigiul dintre părți este unul care privește executarea unui contract administrativ, iar regimul juridic al căilor de atac pentru litigiile având acest obiect este reglementat de Legea nr. 101/2016, în forma modificată prin O.U.G. nr. 114/2020, aplicabilă în cauză prin raportare la data introducerii cererii de chemare în judecată (24 martie 2021), conform art. 27 C. proc. civ.

Prin Legea nr. 101/2016 a fost reglementat în mod distinct regimul juridic al remediilor și căilor de atac, aplicabil în mod unitar și valabil în materie de atribuire a contractelor de achiziții publice, achiziții sectoriale, concesiuni de lucrări și concesiuni de servicii.

Legea nr. 101/2016 prevede în mod expres, în art. 1 alin. (2), că acest regim juridic special se aplică și cererilor privind executarea contractelor sus-menționate, categorie de litigii în care se include și cererea dedusă judecății.

Potrivit art. 53 alin. (1)

1

din Legea nr. 101/2016, în forma modificată prin art. IV pct. 32 din O.U.G. nr. 114/2020, "Procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către secția civilă a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante sau în circumscripția în care își are sediul social/domiciliul reclamantul".

Conform art. 55 alin. (3)

1

din Legea nr. 101/2016, în forma modificată prin art. IV pct. 34 din O.U.G. nr. 114/2020, hotărârea pronunțată în cazul litigiilor prevăzute la art. 53 alin. (1)

1

poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, la instanța ierarhic superioară. Apelul este soluționat de urgență și cu precădere, într-un termen ce nu va depăși 30 de zile de la data sesizării legale a instanței.

Potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.: "Sunt hotărâri definitive: (...) hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs;", iar conform alin. (2) al aceluiași articol, "Hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunțării".

Având în vedere că prezentul litigiu se circumscrie celor reglementate de art. 53 alin. (1)

1

raportat la art. 55 alin. (3)

1

din Legea nr. 101/2016, în forma modificată prin O.U.G. nr. 114/2020, rezultă că sentința primei instanțe putea fi atacată numai cu apel.

În cauză, Înalta Curte constată că dispozitivul hotărârilor recurate conține mențiunea greșită "Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare (…)", întrucât acțiunea reclamantului a fost introdusă la 24 martie 2021, dată la care dispozițiile Legii nr. 101/2016, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 114/2020, prevedeau că pentru procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative, prin derogare de la dispozițiile de drept comun, calea de atac este numai apelul.

Notează Înalta Curte că instanța are obligația de a analiza căile de atac în limitele și cu respectarea condițiilor impuse de lege în respectarea principiului preeminenței dreptului, recunoscut în preambulul Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și, implicit, a principiului securității raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres și limitativ prevăzute de lege.

Astfel, recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Prin urmare, în considerarea obiectului cererii de chemare în judecată, hotărârea recurată în cauză are caracter definitiv de la pronunțare potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs, întrucât aceasta se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (2) teza finală din același cod, coroborat cu art. 55 alin. (3)

1

și art. 53 alin. (1)

1

din Legea nr. 101/2016.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, dând eficiență textelor de lege sus-menționate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurenta-pârâtă AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR împotriva deciziei nr. 89 din 15 martie 2023 și a deciziei nr. 162 din 3 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă și de recurenta-pârâtă DIRECȚIA SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR DÂMBOVIȚA împotriva deciziei nr. 89 din 15 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentele-pârâte la plata în solidar a sumei de 2.000 RON către intimatul-reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-pârâtă AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR împotriva deciziei nr. 89 din 15 martie 2023 și a deciziei nr. 162 din 3 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă și de recurenta-pârâtă DIRECȚIA SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR DÂMBOVIȚA împotriva deciziei nr. 89 din 15 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă, ca inadmisibile.

Obligă recurentele-pârâte la plata în solidar a sumei de 2.000 RON către intimatul-reclamant A., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 februarie 2024.