ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2933/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 24 aprilie 2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii Ploiești, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 6 martie 2018 privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice emise în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x din 6 martie 2018 emise de pârâtă, până la soluționarea acțiunii în anulare ce va fi formulată după soluționarea procedurii prealabile.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 3956 din 5 octombrie 2018, instanța a admis excepția inadmisibilității și a respins, ca inadmisibilă, cererea de suspendare a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 6 martie 2018 emis de DGRFP Ploiești.

A admis, în parte, cererea formulată de reclamantă și a suspendat executarea Deciziei de impunere nr. x din 6 martie 2018 emise de DGRFP Ploiești - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii Ploiești.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea, în parte, a hotărârii recurate și respingerea cererii de suspendare, în totalitate, ca neîntemeiată.

A susținut recurenta-pârâtă că instanța de fond nu a menționat în dispozitiv durata suspendării Deciziei de impunere nr. x din 6 martie 2018.

De asemenea, a interpretat trunchiat dispozițiile legale în materie, evidențiind numai aspectele favorabile societății, fără a ține seamă de argumentele sale invocate prin întâmpinare. Astfel, a dat textelor de lege corespunzătoare situației de fapt o interpretare greșită.

A mai apreciat că motivarea este de esența hotărârilor, fiind necesară pentru a fi înțeleasă de părți și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice stabilirea situației de fapt și a aplicării legii.

În opinia sa, sentința nu cuprinde motivele pentru care instanța de fond a înlăturat argumentele expuse prin întâmpinare, astfel că instanța a expus o motivare fără a analiza situația de fapt dedusă judecății prin prisma dispozițiilor legale ce au incidență în cauză.

Potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea actului administrativ se poate dispune în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente.

În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, instanța supremă a subliniat că instanța nu trebuie să analizeze criticile de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să se limiteze la verificarea acelor împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea de a produce o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ.

Or, motivarea instanței ține în mare parte de fondul cauzei și reprezintă critici ce nu pot fi analizate în cadrul procedurii sumare a suspendării pentru fundamentarea cazului bine justificat, în sensul îndoielii rezonabile în privința legalității actului administrativ. Instanța a apreciat eronat că, în speță, au fost îndeplinite condițiile imperios prevăzute de lege.

Suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal juridic, el există. Suspendarea constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității, întrucât, atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ, este echitabil ca acesta să nu-și producă efectele asupra celor vizați. Legiuitorul național a fost obligat să găsească criterii pertinente pentru suspendarea executării actelor administrative până la clarificarea exactă a gradului de conformare a acestora cu normele juridice aplicabile în speță.

Bucurându-se de prezumția de legalitate, întemeiată pe prezumțiile autenticității și veridicității, actul administrativ este susceptibil de a-i fi suspendată executare doar ca o situație de excepție, în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege, implicând, astfel, coexistența cumulativă a cazului bine justificat și a necesității prevenirii unei pagube iminente coroborate cu aflarea în curs a procedurii plângerii prealabile prin care se solicită autorității publice revocarea actului litigios, condiții la care se adaugă și plata unei cauțiuni.

În speță, existența unei îndoieli cu privire la prezumția de legalitate a fost motivată superficial, în condițiile în care legiuitorul pretinde, în asemenea ipoteză, ca îndoiala să fie una puternică, aproape de natura evidenței.

În ceea ce privește iminența pagubei care s-ar produce în patrimoniul intimatei-reclamante prin punerea în executare a actului administrativ, instanța de fond nu a arătat cât de iminent este prejudiciul, cât de imediat, considerațiile referindu-se la un viitor nedeterminat în producerea lui. Motivele invocate de reclamant au fost reținut în mod greșit de instanța de fond ca fiind pagubă iminentă.

S-a ignorat faptul că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, care, la rândul său, se bazează pe prezumțiile autenticității și veridicității, fiind el însuși un titlu executoriu. În considerarea acestor două principii, al legalității actului și al executării acestuia din oficiu, suspendarea constituie o situație de excepție, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege.

Intimata-reclamantă A. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că recurenta-pârâtă nu a adus niciun contraargument considerentelor sentinței recurate și nici împotriva actului de sesizare a instanței de judecată, mărginindu-se la a prezenta unele considerații pur teoretice, fără a prezenta critici concrete de nelegalitate a hotărârii judecătorești

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă și a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce urmează.

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., însă, argumentele sale, redate la pct. 2 al prezentei decizii, nu reprezintă critici efective ale sentinței recurate.

4.1. Astfel, în ceea ce privește pct. 6 al articolului menționat, recurenta apreciază că sentința recurată nu cuprinde motivele pentru care instanța ar fi înlăturat argumentele sale invocate prin întâmpinarea la acțiune și că ar fi fost evidențiate doar aspectele favorabile societății.

Or, analizând considerentele hotărârii instanței de fond, se constată că aceasta respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ., fiind expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate și rațiunile avute în vedere de instanță, soluție împărtășită de instanța de control judiciar.

4.2. Referitor la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu aduce critici de nelegalitate hotărârii instanței de fond, ci s-a limitat la a aprecia, sumar, că instanța ar fi aplicat greșit normele de drept material și că nu a arătat cât de evident este prejudiciul.

Recurenta-pârâtă nu a criticat aspectul avut în vedere de instanța de fond privind durata inspecției fiscale, prevăzută la art. 126 din Legea nr. 207/2015 privind C. proc. fisc. .

De asemenea, nu a combătut nici argumentele vizând prevenirea unei pagube iminente reținute de prima instanță, care a analizat, în raport cu cuantumul sumei impuse și cu situația societății, eventualele efecte de natură patrimonială pe care le-ar avea executarea deciziei de impunere.

Recursul face referire la argumente de doctrină, expune aspecte teoretice privind instituția suspendării actului administrativ, fără, însă, a critica cele reținute de prima instanță în argumentarea cazului bine justificat și a prevenirii pagubei iminente.

Astfel, instanța de control judiciar nu poate decela niciun motiv concret de nelegalitate a sentinței recurate în ceea ce privește soluția de suspendare a deciziei de impunere contestate.

4.3. Cu toate acestea, Înalta Curte apreciază că este fondată critica recurentei-pârâte în sensul că în dispozitivul hotărârii ar fi trebuit menționată durata pentru care s-a dispus suspendarea actului contestat.

Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate. ".

În cauză, într-adevăr, la momentul soluționării acțiunii privind suspendarea deciziei de impunere, organul fiscal nu a soluționat contestația administrativ-fiscală formulată de societate, astfel că s-ar putea ca acțiunea în anulare să nu poată fi formulată în termenul de 60 de zile prevăzut de teza finală a art. 14 din lege.

Însă, potrivit art. 278 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind C. proc. fisc. ,

"(5) Suspendarea executării actului administrativ fiscal dispusă potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, încetează de drept și fără nicio formalitate dacă acțiunea în anularea actului administrativ fiscal nu a fost introdusă în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei de soluționare a contestației.".

Prin urmare, interpretând aceste texte legale și reținând situația de fapt și temeiul de drept al acțiunii, instanța de fond ar fi trebuit să menționeze în dispozitiv și durata suspendării deciziei de impunere, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anulare.

4.4. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează a admite recursul și a casa, în parte, hotărârea atacată, în sensul că va dispune suspendarea deciziei de impunere până la pronunțarea instanței de fond, menținând restul dispozițiilor sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești împotriva Sentinței civile nr. 3956 din 5 octombrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, rejudecând, dispune suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 6 martie 2018 emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Ploiești până la pronunțarea instanței de fond.

Menține, în rest, celelalte dispoziții ale sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 mai 2019.

GGC - CP