Decizia nr. 1529/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 136/2018 a Tribunalului Gorj

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 25 martie 2016, pe rolul Tribunalul Gorj, secția I civilă și precizată la 26 martie 2018, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. Complexul Energetic Oltenia S.A. - Sucursala Divizia Minieră Târgu-Jiu, la plata prejudiciului material în cuantum de 400.000 RON (cu posibilitatea majorării câtimii după efectuarea expertizei de specialitate) constând în contravaloarea masei lemnoase exploatată de pe suprafețele de teren forestier de 90.239 mp proprietatea sa, scăderea valorii economice a terenului, beneficiul nerealizat cuantificat în raport de perioada în care vegetația forestieră va ajunge la stadiul de exploatabilitate, precum și la plata lipsei de folosință a terenurilor pe ultimii 3 ani, intervalul 2013-2016 și plata dobânzii legale aferentă despăgubirilor acordate.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 136 din 2 mai 2018, Tribunalul Gorj, secția I civilă a admis în parte cererea precizată a reclamantului și a obligat pârâta la plata sumei de 473.206,17 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 4,8803 ha pe ultimii 3 ani. A respins în rest cererea. Reclamantul a formulat cerere de completare a dispozitivului hotărârii, iar instanța, prin decizia nr. 205 din 11 iulie 2018, a admis-o în privința cheltuielilor de judecată, în sensul că a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 13.337,06 RON către acesta. Împotriva sentinței primei instanțe și a celei de completare a dispozitivului a declarat apel reclamantul, iar pârâta a formulat apel numai în privința sentinței civile nr. 136 din 2 mai 2018.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 2933 din 12 noiembrie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelurile exercitate de ambele părți, a schimbat în tot sentințele, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata sumei de 284.495,61 RON, reprezentând contravaloare masă lemnoasă către reclamant. A respins celelalte cereri. A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 11.449,9 RON cheltuieli de judecată în fond. A compensat cheltuielile de judecată efectuate în apel. Reclamantul a formulat cerere de completare a dispozitivului deciziei din apel, care a fost respinsă prin decizia nr. 23 din 10 decembrie 2019.

Recursurile declarate în cauză. Reclamantul A. a exercitat recurs atât împotriva deciziei din apel, cât și a celei de completare din această fază procesuală. Pârâta a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel. Se critică decizia recurată ca fiind nelegală în baza art. 488 alin. (1), pct. 6 și 8 C. proc. civ. Cu privire la recursul reclamantului A., au fost invocate următoarele aspecte: Sub un prim aspect susține reclamantul că, în mod greșit, instanța de apel a schimbat hotărârea instanței de fond în ceea ce privește despăgubirile pentru lipsa de folosință, apreciind nelegal că reclamantul este îndreptățit să fie despăgubit doar cu suma echivalentă cu contravaloarea masei lemnoase recoltate, nu și pentru lipsa de folosință a terenului. Precizează că a dovedit lipsa de folosință a terenului, stare de fapt care există și în prezent, indiferent care s-ar aprecia că ar fi categoria de folosință. Or, motivarea instanței din care se deduce că, atâta timp cât se acordă reclamantului contravaloarea masei lemnoase, acesta nu mai este îndreptățit să obțină vreo despăgubire pentru lipsa de folosință, echivalează cu o asimilare a situației în care se află reclamantul cu o expropriere de fapt. Arată că motivarea este contradictorie având în vedere că deși instanța reține în considerente că despăgubirea trebuie să acopere un prejudiciu (dauna efectivă și beneficiu nerealizat), în final apreciază că reclamantul nu poate beneficia decât de despăgubiri pentru masa lemnoasă. Principiul reparării integrale a prejudiciului, reglementat de art. 1385 alin. (1) C. civ. presupune înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale unui fapt ilicit în scopul repunerii victimei în situația anterioară. Prin reparare integrală se înțelege atât repararea prejudiciului efectiv produs (damnum emergens), cât și beneficiul nerealizat (lucram cessans). Astfel, dacă producerea unui prejudiciu viitor este neîndoielnică, se pot acorda despăgubiri, iar dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei. Consideră că motivarea conform căreia "dacă proprietarul terenului ar fi procedat la defrișarea suprafeței respective evident că în anii următori nu ar fi avut posibilitatea să culeagă fructele acestuia, prin exploatarea sa în limitele și condițiile legii, întrucât pe terenul respectiv nu mai existau arbori" este străină de natura cauzei și încalcă normele de drept material. Prejudiciul creat constă nu numai în contravaloarea masei lemnoase defrișate nelegal, ci și în lipsirea proprietarului de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru teren și de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularului dreptului, astfel încât acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință este pe deplin justificată și se datorează pentru perioada în care proprietarul a fost împiedicat în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate. Arată că a făcut dovada că între părți s-au derulat mai multe litigii, inclusiv de natură penală, determinate de împiedicarea reclamantului la exercitarea tuturor prerogativelor dreptului de proprietate. În acest sens indică o serie de hotărâri din care rezultă lipsa de folosință, respectiv: Ordonanța pronunțată în dosarul nr. x/2016 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Motru, sentința civilă nr. 1265/09.09.2014, pronunțată de Judecătoria Motru în dosarul nr. x/2014, sentința nr. 304/24.02.2014, pronunțată de Judecătoria Motru și decizia nr. 545/29.05.2014 pronunțată de Tribunalul Gorj, ambele în dosarul nr. x/2014. Lipsa de folosință reprezintă o limitare a dreptului de proprietate, iar în lipsa unei despăgubiri, restrângerea exercitării folosinței bunului apare ca o sarcină excesivă și împovărătoare pentru proprietar conform jurisprudenței Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. Dreptul la despăgubiri rezultă atât din încălcarea dispozițiilor art. 563 C. civ. și art. 44 alin. (5) din Constituția României, cât și din încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. Concluzionează că instanța de control judiciar, în mod nelegal, a respins solicitarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință, cu atât mai mult cu cât, atât în trecut cât și în prezent, pârâtul a încheiat contracte de pășunat cu persoane fizice cu privire la terenul reclamantului, obținând venituri nejustificate prin exploatarea proprietății reclamantului. În acest sens, indică reclamantul contractul de pășunat nr. x/15.04.2019, încheiat de pârâtă cu B., contractul x/15.04.2019 încheiat cu C., contractul nr. x/13.03.2018 încheiat cu D., contractul nr. x/08.05.2018 încheiat cu E., contractul nr. x/22.04.2018 încheiat cu F.. Sub un al doilea aspect, instanța de control judiciar a respins, în mod nelegal, solicitarea de despăgubiri pentru refacerea pădurii, apreciind în considerente că "beneficiind de contravaloarea întregii mase lemnoase existente, scăderea valorii economice a terenului rezultând din această operațiunea defrișare, urmează sa se impute asupra patrimoniul propriu. Nici un proprietar nu poate obține de pe propriul teren contravaloarea lemnului dar concomitent terenul respectiv să își păstreze valoarea economică de teren cu vegetație forestieră". Arată reclamantul că motivarea instanței este străină de natura cauzei și este dată cu încălcarea legislației în vigoare, făcând trimitere la legislația în materie silvică care impune obligativitatea reinstalării vegetației forestiere și întreținerea acesteia până la realizarea stării de masiv. Astfel, cel care a ocupat temporar terenurile din fondul forestier național are obligația redării terenurilor în circuitul silvic. Precizează că în cauză nu este vorba de o defrișare voluntară, ci de o defrișare nelegală, care a creat în mod cert acest prejudiciu în patrimoniul reclamantului, care se impune a fi reparat. Sub un ultim aspect, susține reclamantul că deciziile recurate sunt nelegale și cu privire la contravaloarea masei lemnoase acordate, în sumă de 284.495,61 RON, valoare ce privește despăgubirea pentru masa lemnoasă folosită pentru fabricarea de cherestea, nefiind acordată contravaloarea masei lemnoase folosite în regim de foc, în sumă de 118.922,56 RON; Or, în condițiile în care s-a apreciat că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru masa lemnoasa recoltată, instanța de apel trebuia să acorde întreaga suma stabilita prin expertiza și răspunsul la obiecțiuni, respectiv 284 495,61 RON, valoare ce privește despăgubirea pentru masa lemnoasă folosită pentru fabricarea de cherestea, alături de suma de 118.922,56 RON, valoare ce privește despăgubirea pentru masa lemnoasă folosită în regim de lemn de foc. Cu privire la acest aspect, în mod nelegal s-a apreciat că este vorba de două valori alternative în contextul în care obiectivul expertizei a vizat atât calculul pentru lemnul folosit la fabricarea de cherestea, cât și cel pentru resturile de lemn rămase după valorificarea buștenilor. Arată că nu poate fi reținută motivarea instanței în sensul că s-a acordat suma cea mai mare întrucât această motivare contravine probelor administrate. Dacă s-ar reține acest considerent, ar însemna că deși s-a constatat că reclamantul este îndreptățit la această despăgubire, aceasta îi este acordată doar parțial pentru lemnul folosit la cherestea. Precizează că în condițiile în care s-a făcut dovada îndeplinirii tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale se impune admiterea recursului, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii astfel cum a fost precizată, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 2.792.341,05 RON și a cheltuielilor de judecată pentru fond, apel și recurs. Cu privire la recursul pârâtei Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A., au fost invocate următoarele critici: - instanța de apel nu a motivat încuviințarea efectuării unei noi expertize în specialitatea silvicultură. - curtea de apel a dat eficiență expertizei efectuate de expertul G., cu motivarea că expertiza efectuată de expertul H. are mențiuni contradictorii reținând, pe de o parte, că terenul reclamantului a fost afectat de lucrări de defrișare și haldare, iar, pe de altă parte, că reclamantul nu a fost prejudiciat; or, motivarea instanței cu privire la înlăturarea celei de a doua expertize este greșită în condițiile în care expertul H. a precizat în mod clar și concis de ce reclamantul nu este îndreptățit la despăgubiri; În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză În cauză, recurentul reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârâta Societatea Complexul Energetic S.A. Oltenia, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 08 aprilie 2021, completul de filtru: - a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2933 din 12 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la 20 mai 2021, cu citarea părților; - a admis excepția de nulitate a recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 23 din 10 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și - a admis excepția de nulitate a recursului declarat de pârâta Societatea Complexul Energetic Oltenia S.A. împotriva deciziei nr. 2933 din 12 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă. II. Judecata în recurs. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu privire la recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2933 din 12 noiembrie 2019 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, Înalta Curte are în vedere următoarele: Unul dintre principiile considerate fundamentale sub aspectul reparării prejudiciului cauzat unei persoane printr-o faptă ilicită delictuală este acela potrivit căruia reparația trebuie să fie integrală, iar nu parțială. "Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel", stabilește art. 1385 alin. (1) C. civ., ceea se înseamnă că se poate vorbi despre integralitatea reparației doar atunci când sunt înlăturate toate consecințele dăunătoare ale faptei ilicite. Corelativ, prin alin. (3) al art. 1385 C. civ. este afirmată și o altă regulă cu valoare de principiu în planul întinderii reparației de care cel vătămat trebuie să beneficieze: "Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului". Rezultă, în sensul acestor dispoziții legale, că la determinarea întinderii prejudiciului este necesar să se țină seama nu doar de pierderea efectiv suferită de victimă (damnum emergens), ci și de beneficiul nerealizat (lucrum cessans), dar pe care aceasta, în condiții obișnuite, l-ar fi putut obține, precum și, în sensul tezei finale a alin. (3), de cheltuielile pe care victima le-a făcut pentru evitarea sau diminuarea prejudiciului. În ce privește condițiile pe care prejudiciul trebuie să le îndeplinească pentru a se putea dispune repararea lui, una dintre exigențele principale vizează caracterul cert al acestuia. În acord cu dispozițiile legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia și prin raportare la statuările constante ale jurisprudenței și doctrinei, rezultă că un prejudiciu poate fi considerat cert atunci când existența lui actuală sau viitoare este neîndoielnică, iar întinderea lui poate fi stabilită în prezent. Sunt, așadar, certe prejudiciile actuale, adică cele care s-au produs în integralitatea lor până la momentul la care victima solicită reparație; tot astfel, trebuie considerate certe și prejudiciile viitoare, deci care încă nu s-au produs (ori nu s-au produs în totalitatea lor), sub condiția însă de a fi sigur că se vor produce în viitor și, totodată, sub condiția de a fi posibilă evaluarea lor la momentul la care repararea lor este solicitată de victimă. Raportându-se la aceste considerații teoretice și generale, Înalta Curte înțelege să observe, în prezentul proces, că în ce privește starea de fapt relevantă prima instanță și/sau, după caz, cea de apel au reținut, în temeiul probelor administrate, că din totalul suprafeței de teren cu privire la care reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate prin titlul de proprietate nr. x/07.08.2012 a fost defrișată o suprafață de 4,8893 ha pe care pârâta a amenajat halda de steril Valea Rogoazelor. Cu privire la această suprafață reclamantul a fost, totodată, lipsit de posibilitatea de a o folosi, el neavând posesia ei inclusiv în perioada pentru care a solicitat în cauza de față să-i fie acordate despăgubiri corespunzătoare lipsirii sale de folosință, respectiv 2013-2016. Aceste elemente de fapt reținute de prima instanță au fost menținute în apel, fiind de avut în vedere și că instanța de apel a arătat că în mod greșit a apreciat prima instanță că nu s-a făcut dovada că pârâta a defrișat terenul reclamantului, câtă vreme pârâta însăși a recunoscut aceasta prin motivele sale de apel, precum și prin întâmpinarea depusă. Toate aceste elemente factuale urmează a fi avute în vedere ca atare de Înalta Curte, în condițiile în care este de principiu că aceasta, ca instanță de recurs, își limitează controlul la aspectele de nelegalitate ale cauzei, stabilirea chestiunilor de fapt aflându-se în puterea exclusivă a instanțelor de fond (prima instanță și cea de apel). Astfel fiind, Înalta Curte înțelege să precizeze că instanța de apel a statuat în mod corect că reclamantului i se cuvine suma de 284.495,61 RON reprezentând contravaloarea masei lemnoase defrișate de pârâtă, aceasta reprezentând un prejudiciu cert a cărui reparare cade în sarcina pârâtei, ca autoare a faptei de defrișare a suprafeței de 4,8893 ha. teren. Sunt însă neîntemeiate susținerile reclamantului recurent potrivit cărora acestuia i s-ar cuveni, pe lângă această sumă, și suma ce corespunde contravalorii masei lemnoase valorificate în regim de lemn de foc, astfel cum a fost calculată prin răspunsul la obiecțiuni al expertului G.. Așa cum rezultă din expertiza întocmită înaintea primei instanțe și din răspunsurile la obiecțiuni ale expertului judiciar, pe care instanța de apel le-a considerat valide procedural, contractarea masei lemnoase în regim de cherestea, respectiv în regim de lemn de foc, a fost stabilită de expert alternativ, iar nu ca valori susceptibile de a fi cumulate. Prin urmare, nu puteau fi acordate concomitent, prin însumare, cele două valori, căci s-ar fi ajuns la o injustă îmbogățire a reclamantului, valorificarea masei lemnoase în regim de cherestea excluzând valorificarea ei în regim de lemn de foc. În ce privește susținerea reclamantului recurent potrivit căreia în urma fabricării cherestelei rezultă resturi lemnoase ce pot fi utilizate ca lemn de fapt, astfel că acestea au valoare economică și pot alcătui o componentă a prejudiciului suferit de reclamant, observă Înalta Curte că această susținere a fost făcută întâia oară în recurs, nefiind afirmată mai întâi pe calea apelului. Or, în aceste circumstanțe, critica apare ca inadmisibilă, urmare a formulării ei omisso medio, astfel cum prevede art. 488 alin. (2) C. proc. civ.: motivele de recurs nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecății apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. În legătură cu această critică formulată de recurent, mai trebuie avut în vedere și că înaintea primei instanțe obiectivele expertizei tehnice nu au fost stabilite inclusiv în sensul luării în considerare, la stabilirea contravalorii masei lemnoase, și a resturilor rămase după fabricarea cherestelei, reclamantul neînțelegând să solicite aceasta și înaintea Tribunalului Gorj. Rezultă, așadar, că instanța de apel a acordat în mod corect suma de 284.495,61 RON cu titlu de contravaloare masă lemnoasă (această valoare fiind superioară celei de 118.922,56 RON ce corespunde valorificării în regim de lemn de foc), lipsind orice temei pentru a adăuga la această sumă și pe aceea pretinsă, în sensul celor de mai sus, de către reclamant. Instanța de apel a hotărât în mod legal și că reclamantului nu îi pot fi acordate despăgubiri corespunzătoare cheltuielilor pe care acesta ar trebui să le facă pentru refacerea pădurii. Observă Înalta Curte că reclamantul avea obligația de a face în mod convingător dovada acestei afirmate forme de prejudiciere a sa, arătând că față de situația faptică și juridică concretă a terenului defrișat (cu indicarea riguroasă a particularităților acesteia) îi revine obligația legală de a reîmpăduri terenul. Or, toate aceste elemente nu au fost evidențiate de către reclamant, după cum nu au fost în mod riguros indicate nici dispozițiile legale în raport de care este obligat la reîmpădurire, el mărginindu-se la a afirma prin cererea de recurs, într-o manieră vagă și foarte generală, că "fac trimitere la legislația în materie silvică care impune obligativitatea reinstalării vegetației forestiere și întreținerea acesteia până la realizarea stării de masiv". Or, o veritabilă motivare a acestui motiv de recurs, care să aibă aptitudinea de a atrage învestirea Înaltei Curți, precum și verificarea lui în cadrul controlului judiciar, obliga la relevarea tuturor elementelor de fapt și drept sus-menționate. Neîntemeiat este și motivul de recurs prin care se afirmă că instanța de apel a hotărât cu încălcarea legii atunci când nu i-a acordat reclamantului, ca formă de reparare a prejudiciului, și contravaloarea diferenței de creștere. Câtă vreme reclamantul a primit contravaloarea masei lemnoase prin luarea în considerare a unui volum de masă lemnoasă furnizat de arbori considerați ca ajunși la maturitate, acordarea valorii rezultate din diferența de creștere apărea ca o formă de îmbogățire fără justă cauză a reclamantului. În ce privește scăderea valorii economice a terenului ca urmare a defrișării, nu există nici un just argument în raport de care Înalta Curte să respingă statuarea instanței de apel potrivit căreia defrișarea terenului a atras o scădere a valorii sale economice, însă această depreciere este compensată prin acordarea în beneficiul reclamantului a sumei de 284.495,61 RON reprezentând contravaloarea masei lemnoase. Sub toate aceste aspecte, decizia instanței de apel este legală, Curtea de apel hotărând cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente, în sensul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Tot astfel, nu s-ar putea considera nici că raționamentul juridic al instanței de apel ar conține, cu privire la aspectele mai sus-relevate, contradicții ori că ar fi străin de natura cauzei, din examinarea considerentelor deciziei rezultând, dimpotrivă, că se bucură de o îndestulătoare coerență logică și juridică, precum și, prin raportare la elementele litigiului, de o suficientă pertinență și adecvare la specificul cauzei. În ce privește însă soluția de schimbare a sentinței în sensul de a se respinge capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei ce corespunde lipsirii reclamantului de folosința terenului în suprafață de 4,8803 ha în perioada 2013-2016, criticile formulate de recurent sub acest aspect sunt întemeiate. Astfel cum prima instanță a reținut în baza probelor administrate, iar instanța de apel a confirmat, în perioada 2013-2016 reclamantul nu a avut posesia terenului sus-arătat, acesta aflându-se în stăpânirea fizică a pârâtei. În aceste circumstanțe, nu s-ar putea considera că este suficient a-i acorda reclamantului, ca unică formă de despăgubire, suma ce corespunde contravalorii masei lemnoase, căci aceasta corespunde valorii economice a copacilor aflați pe teren și defrișați, deci unei valori distincte de valoarea economică rezultată din faptul că în perioada de referință (2013-2016) reclamantul nu a putut folosi terenul. Exercitarea de către reclamant, în această perioadă, a posesiei terenului și, în legătură cu aceasta, culegerea fructelor (în raport cu noul lui specific, acela de teren defrișat) reprezintă o formă distinctă și autonomă de valorificare, în calitate de proprietar, a terenului, susceptibilă de a-i permite reclamantului obținerea de beneficii distincte de acelea rezultate din exploatarea masei lemnoase. Fiind, deci, vorba despre valori economice distincte, este firesc a considera că și prejudiciul rezultat din împiedicarea reclamantului de a poseda terenul și de a-i culege eventualele fructe apare ca distinct și autonom, adică nesusceptibil de asimilare cu acela rezultat din defrișarea terenului și acordarea contravalorii masei lemnoase. După cum bine a apreciat prima instanță, a-i refuza reclamantului acordarea unei despăgubiri corespunzătoare lipsirii sale de posesie și folosință în perioada 2013 - 2016 echivalează cu o nesocotire a dispozițiilor art. 555 C. civ., potrivit cărora proprietatea este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele prevăzute de lege, precum și, în același spirit, cu o nesocotire a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului privitoare la protecția bunurilor. Instanța de apel nu a făcut, deci, cu privire la acest capăt de cerere - și, așa cum s-a arătat mai sus, numai cu privire la acesta - o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 555 C. civ. coroborate cu cele privitoare la repararea prejudiciului cauzat altuia printr-o faptă ilicită delictuală, astfel că, între aceste limite, se impune admiterea recursului și, în baza prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 497 C. proc. civ., casarea deciziei atacate, urmând a se trimite cauza spre rejudecare în apel la aceeași instanță de apel. În rejudecare, se va reanaliza acest capăt de cerere, rămânând ca instanța de apel să aprecieze atât cu privire la criteriile concrete, raportate la particularitățile faptice ale terenului în litigiu, în raport de care trebuie calculată despăgubirea cuvenită reclamantului pentru lipsirea sa de posesia și folosința terenului în perioada 2013 - 2016, precum și cu privire la eventuala necesitate de a completa probațiunea, în măsura în care apreciază că cea deja administrată nu ar fi suficientă. În sensul celor deja arătate, se vor menține, însă, dispozițiile de respingere a apelului cu privire la celelalte capete de cerere formulate de reclamant. Se va analiza, în rejudecare, și cererea reclamantului de a-i fi acordate dobânzi corespunzătoare capătului de cerere în despăgubiri rezultate din lipsirea sa de posesie și folosință în perioada 2013 - 2016, rămânând, de asemenea, a se vedea dacă și în ce măsură soluția dată cheltuielilor de judecată va putea fi sau nu considerată legală, raportat la soluția ce se va da în rejudecare capătului de cerere privitor la dezdăunarea reclamantului pentru lipsirea de posesia și folosința terenului. În ce privește celelalte recursuri declarate în cauză, soluția pronunțată este de anulare a lor, pentru motivele arătate în încheierea pronunțată de prezenta instanță în data de 08 aprilie 2021.