ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5305/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1310 din 19 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă, s-a admis excepția lipsei capacității de folosință și s-a respins acțiunea formulată de reclamantul T.R., deținut în Penitenciarul București Rahova, împotriva pârâtului Penitenciarul Rahova, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință. Această sentință a fost desființată în apel prin decizia civilă nr. 489 din 11 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel București secția a IV-a civilă. Curtea a reținut că potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 1849/2004, unitățile subordonate Administrației Naționale a Penitenciarelor au personalitate juridică, inclusiv Penitenciarul Rahova, situație în care în mod greșit tribunalul a constatat lipsa capacității procesuale de folosință a pârâtului.

Rejudecând cauza, prin sentința civilă nr. 91 din 17 ianuarie 2012, Tribunalul București, secția a V a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea. Tribunalul a reținut că, potrivit precizării depuse la 19 octombrie 2010, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 850.000 lei cu titlu de daune morale, susținând că i-a fost afectată sănătatea prin câmpul electromagnetic generat de stațiile de emisie recepție. A precizat reclamantul că angajații penitenciarului care stau în aceleași condiții primesc un spor la salariu pentru supunerea la radiații electromagnetice, precum și că, deși a fost diagnosticat cu hepatica C, angajații penitenciarului nu i-au dat nici un fel de tratament.

Tribunalul a reținut că susținerile reclamantului nu au fost dovedite, deși în condițiile art. 1169 C. civ., sarcina probei îi revenea acestuia. S-a mai reținut că potrivit raportului de expertiză efectuat de Institutul Național de Expertize Criminalistice, aflat la dosar și necontestat de reclamant, au fost evidențiate valori ridicate ale câmpului electromagnetic în spațiile care nu afectează deținuții. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul. Prin decizia civilă nr. 94/ A din 13 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins apelul declarat de reclamant. În motivarea soluției sale, Curtea a reținut următoarele considerente: Potrivit art. 998-999 C. civ.

din 1864 „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara”. În cauza de față, pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar să fie îndeplinite trei condiții: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu și a unei legături de cauzalitate. Cu privire la fapta ilicită, aceasta este descrisă de reclamant ca fiind supunerea deținuților la radiații electromagnetice, peste limita admisă de lege, iar salariații Penitenciarului care lucrează în aceleași condiții primesc un spor la salariu.

Curtea a apreciat că nu există o situație similară între cea avută de salariații penitenciarului și cea a deținuților deoarece salariații își desfășoară activitate în temeiul unui raport individual de muncă, iar statul, în calitate de angajator, are obligații specifice de a asigura desfășurarea activității, în condiții normale și lipsite de riscuri, în conformitate cu legislația privind protecția muncii, în timp ce deținuții se află în executarea unor pedepse privative de libertate, ca urmare a condamnării definitive, iar „ măsurile privative de libertate sunt însoțite de obicei de suferințe și umilințe, așa cum a reținut și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Păvălache și cauza Micu împotriva României.

Ca atare, nu se poate face o comparație între condițiile de muncă pe care trebuie să le asigure statul român pentru personalul angajat în penitenciar și deținuții, care se află în executarea unei pedepse privative de libertate și care trebuie să suporte anumite restricții inerente regimului de detenție. Pe de altă parte, din cuprinsul fișei care consemnează rezultatul măsurătorilor radiației electromagnetice de radio frecvență rezultă că depășirea valorii expunerii este foarte mică (0,01) și că se referă la stațiile de emisie recepție tip telefon mobil montate pe autovehiculele din dotare și la radiotelefoanele portabile de către cadre, constatări efectuate și în raportul de expertiză criminalistică extrajudiciar depus la dosar, raport pe care apelantul - reclamant nu l-a contestat.

Expertiza a reținut că depășirea nivelelor maxime ale densității de putere a câmpului electromagnetic se datorează instrumentelor folosite exclusiv în activitatea de pază și protecție de către personalul angajat, instrumente care nu pot fi utilizate de către deținuți. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că nu există fapta ilicită constând în expunerea la radiații în penitenciar, de natură a atrage discriminarea între deținuți și personalul penitenciarul. Cu privire la prejudiciu, Curtea a constatat că apelantul - reclamant nu a precizat în ce constă prejudiciul pe care l-a suferit, respectiv dacă este vorba de un prejudiciu material sau moral, limitându-se a solicita acordarea unor daune morale pentru prejudiciul suferit.

Cum prejudiciul trebuie dovedit, iar sarcina probei revine celui ce pretinde că a fost vătămat, nici această condiție a răspunderii civile delictuale nu este îndeplinită. În ceea ce privește existența unei legături de cauzalitate, Curtea a constatat că nu se impune analizarea incidenței acestei condiții, dat fiind că nu s-a făcut dovada existenței celorlalte două condiții ale răspunderii civile delictuale. Susținerile apelantului în sensul că instanța de fond nu a ținut cont de adresa din 20 iunie 2008 s-au considerat a fi neîntemeiate. Adresa aflată la fila 19 din dosarul de fond al Tribunalului București din primul ciclu procesual, se referă la normele de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici cu statut special din sistemul Administrației Penitenciare și nu au legătură cu situația apelantului - reclamant.

De asemenea, actele normative invocate de apelantul - reclamant respectiv Hotărârea nr. 1136/2006 a Guvernului României, se referă tot la drepturile angajaților și la obligațiile impuse angajatorilor în asigurarea unor condiții de muncă nevătămătoare. În ceea ce privește buletinul de măsurători al timpului radioelectric din Penitenciarul Rahova, Curtea a apreciat că depășirile valorilor admise sunt mici, iar eventuala afectare a sănătății apelantului - reclamant determinată de aceste depășiri ale valorilor admise ar fi trebuit dovedită pe baza unei expertize medico legală, probă care însă nu a fost solicitată de apelantul - reclamant.

Împrejurarea că reclamantul nu a fost prezent la proces de către angajații penitenciarului nu reprezintă un motiv de nulitate a sentinței pronunțate, având în vedere că reclamantul a solicitat judecata cauzei în lipsă, iar prin adresa nr. 53688 din 14 noiembrie 2010 aflată la fila 17 din ultimul dosar de fond, penitenciarul a justificat neprezentarea reclamantului la termenul fixat în fond în această cauză, cu o suprapunere a termenului peste termenul fixat la Judecătoria Sectorului 4 București într-o cauză penală. Pe de altă parte, în condițiile în care susținerile părților au fost analizate de către instanță, drepturile procesuale ale apelantului reclamant nu au suferit o vătămare din cauza absenței acestuia de la dezbaterea pe fond a cauzei.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamantul T.R. care, invocând motivele de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. a formulat următoarele critici: Instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la adresa din 20 iunie 2008 semnată și ștampilată de directorul Penitenciarului Rahova în care se menționa că funcționarii din penitenciar primesc sporuri salariale pentru condiții vătămătoare de lucru, respectiv câmpuri electromagnetice emise de tehnica din dotarea penitenciarului. Totodată, instanța de apel a ignorat buletinul de măsurători al câmpului radio electric din Penitenciarul Rahova efectuat de Societatea Națională de Radiocomunicații și înregistrat cu nr. 21180 din 13 noiembrie 2007. Instanța de apel a ignorat faptul că legi și tratate internaționale stabilesc fără echivoc că dispozitivele emitente de radiații nu pot fi instalate în locuri populate, fiind încălcat dreptul la un mediu sănătos.

Radiațiile sunt emise de stația de emisie-recepție și de dispozitivul de bruiaj al telefoanelor mobile instalate în incinta Penitenciarului Rahova, instanța omițând să verifice documentația tehnică a acestor dispozitive. Concluzionând, recurentul susține că prejudiciul pe care l-a solicitat este unul moral, iar în speță sunt întrunite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale. Examinând recursul sub aspect formal, din punctul de vedere al posibilității de încadrare a criticilor formulate în dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., chestiune asupra căreia a rămas în pronunțare în ședința publică din 18 noiembrie 2013, Înalta Curte reține următoarele: Toate criticile formulate prin cererea de recurs privesc probele administrate și repronunțarea asupra unui mijloc de probă, vizând reevaluarea situației de fapt reținută de instanțele anterioare, în raport de dovezile administrate, care nu mai poate fi analizată, de Înalta Curte, față de actuala structură a recursului. Astfel, motivul de casare care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., precum și cel privind nepronunțarea asupra unui mijloc de probă, prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc.

civ., au fost abrogate prin art. I pct. 111 1 și pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

Prin exercitarea recursului se urmărește realizarea controlului de legalitate al hotărârii recurate, astfel că, spre deosebire de calea ordinară de atac, care este devolutivă, în recurs părțile sunt obligate a-și conforma conduita procesuală dispozițiilor imperative anterior invocate. În speță, deși recurentul-reclamant a indicat prin cererea de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă niciun element care să se subsumeze ipotezelor reglementate de acestea. Astfel, niciuna dintre critici nu vizează nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii, situație față de care motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., care reglementează aceste ipoteze, apare ca fiind invocat numai formal. Dezvoltarea criticilor formulate nu permite încadrarea recursului nici în motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care vizează interpretarea greșită a actului dedus judecății, în sens de negotium juris, iar nu a actelor, ca înscrisuri probatorii și nici în cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care reglementează lipsa de temei legal a hotărârii atacate ori pronunțarea acesteia cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Aceasta deoarece, nemulțumirea exprimată de recurent vizează exclusiv nepronunțarea asupra unui mijloc de probă și greșita stabilire de către instanță a situației de fapt, raportat la probele administrate, tinzând la schimbarea situației de fapt prin reaprecierea probelor.

Or, modul în care instanța de apel se pronunță asupra probelor administrate și stabilește pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea, prin O.U.G. nr. 138/2000, a pct. 10 și pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., care permiteau cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt și pronunțarea asupra mijloacelor de probă. În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurentul.

Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurentul-reclamant nu se circumscriu acestui cadru legal, ridicând o problemă ce ține de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul T.R. împotriva deciziei civile nr. 94/ A din 13 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 noiembrie 2013.