ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5305/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5305/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1310 din 19

octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă, s-a

admis excepția lipsei capacității de folosință și s-a respins acțiunea

formulată de reclamantul T.R., deținut în Penitenciarul București Rahova,

împotriva pârâtului Penitenciarul Rahova, ca fiind formulată împotriva unei

persoane fără capacitate procesuală de folosință.

Această sentință a

fost desființată în apel prin decizia civilă nr. 489 din 11 mai 2011 pronunțată

de Curtea de Apel București secția a IV-a civilă.

Curtea a reținut că

potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 1849/2004, unitățile

subordonate Administrației Naționale a Penitenciarelor au personalitate

juridică, inclusiv Penitenciarul Rahova, situație în care în mod greșit tribunalul

a constatat lipsa capacității procesuale de folosință a pârâtului.

Rejudecând cauza,

prin sentința civilă nr. 91 din 17 ianuarie 2012, Tribunalul București, secția a

V a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Tribunalul a reținut

că, potrivit precizării depuse la 19 octombrie 2010, reclamantul a solicitat

obligarea pârâtului la plata sumei de 850.000 lei cu titlu de daune morale,

susținând că i-a fost afectată sănătatea prin câmpul electromagnetic generat de

stațiile de emisie recepție. A precizat reclamantul că angajații

penitenciarului care stau în aceleași condiții primesc un spor la salariu

pentru supunerea la radiații electromagnetice, precum și că, deși a fost

diagnosticat cu hepatica C, angajații penitenciarului nu i-au dat nici un fel

de tratament.

Tribunalul a reținut

că susținerile reclamantului nu au fost dovedite, deși în condițiile art. 1169 C.

civ., sarcina probei îi revenea acestuia.

S-a mai reținut că

potrivit raportului de expertiză efectuat de Institutul Național de Expertize

Criminalistice, aflat la dosar și necontestat de reclamant, au fost evidențiate

valori ridicate ale câmpului electromagnetic în spațiile care nu afectează

deținuții.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr.

94/ A din 13 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a

respins apelul declarat de reclamant.

În motivarea soluției

sale, Curtea a reținut următoarele considerente:

Potrivit art. 998-999

C. civ. din 1864 „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu,

obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara”.

În cauza de față,

pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar să fie îndeplinite

trei condiții: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu și a

unei legături de cauzalitate.

Cu privire la fapta

ilicită, aceasta este descrisă de reclamant ca fiind supunerea deținuților la

radiații electromagnetice, peste limita admisă de lege, iar salariații

Penitenciarului care lucrează în aceleași condiții primesc un spor la salariu.

Curtea a apreciat că nu

există o situație similară între cea avută de salariații penitenciarului și cea

a deținuților deoarece salariații își desfășoară activitate în temeiul unui

raport individual de muncă, iar statul, în calitate de angajator, are obligații

specifice de a asigura desfășurarea activității, în condiții normale și lipsite

de riscuri, în conformitate cu legislația privind protecția muncii, în timp ce

deținuții se află în executarea unor pedepse privative de libertate, ca urmare

a condamnării definitive, iar „

măsurile

privative de libertate sunt însoțite de obicei de suferințe și umilințe, așa

cum a reținut și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Păvălache și

cauza Micu împotriva României.

Ca atare, nu se poate face o comparație între

condițiile de muncă pe care trebuie să le asigure statul român pentru

personalul angajat în penitenciar și deținuții, care se află în executarea unei

pedepse privative de libertate și care trebuie să suporte anumite restricții

inerente regimului de detenție.

Pe de altă parte, din cuprinsul fișei care

consemnează rezultatul măsurătorilor radiației electromagnetice de radio

frecvență rezultă că depășirea valorii expunerii este foarte mică (0,01) și că

se referă la stațiile de emisie recepție tip telefon mobil montate pe

autovehiculele din dotare și la radiotelefoanele portabile de către cadre,

constatări efectuate și în raportul de expertiză criminalistică extrajudiciar

depus la dosar, raport pe care apelantul - reclamant nu l-a contestat.

Expertiza a reținut că depășirea nivelelor

maxime ale densității de putere a câmpului electromagnetic se datorează

instrumentelor folosite exclusiv în activitatea de pază și protecție de către

personalul angajat, instrumente care nu pot fi utilizate de către deținuți.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat

că nu există fapta ilicită constând în expunerea la radiații în penitenciar, de

natură a atrage discriminarea între deținuți și personalul penitenciarul.

Cu privire la prejudiciu, Curtea a constatat

că apelantul - reclamant nu a precizat în ce constă prejudiciul pe care l-a

suferit, respectiv dacă este vorba de un prejudiciu material sau moral, limitându-se

a solicita acordarea unor daune morale pentru prejudiciul suferit.

Cum prejudiciul trebuie dovedit, iar sarcina

probei revine celui ce pretinde că a fost vătămat, nici această condiție a

răspunderii civile delictuale nu este îndeplinită.

În ceea ce privește existența unei legături

de cauzalitate, Curtea a constatat că nu se impune analizarea incidenței

acestei condiții, dat fiind că nu s-a făcut dovada existenței celorlalte două

condiții ale răspunderii civile delictuale.

Susținerile apelantului în sensul că instanța

de fond nu a ținut cont de adresa din 20 iunie 2008 s-au considerat a fi neîntemeiate.

Adresa aflată la fila 19 din dosarul de fond al Tribunalului București din

primul ciclu procesual, se referă la normele de salarizare și alte drepturi ale

funcționarilor publici cu statut special din sistemul Administrației

Penitenciare și nu au legătură cu situația apelantului - reclamant.

De asemenea, actele normative

invocate de apelantul - reclamant respectiv Hotărârea nr. 1136/2006 a

Guvernului României, se referă tot la drepturile angajaților și la obligațiile

impuse angajatorilor în asigurarea unor condiții de muncă nevătămătoare.

În ceea ce privește

buletinul de măsurători al timpului radioelectric din Penitenciarul Rahova,

Curtea a apreciat că depășirile valorilor admise sunt mici, iar eventuala

afectare a sănătății apelantului - reclamant determinată de aceste depășiri ale

valorilor admise ar fi trebuit dovedită pe baza unei expertize medico legală,

probă care însă nu a fost solicitată de apelantul - reclamant.

Împrejurarea că

reclamantul nu a fost prezent la proces de către angajații penitenciarului nu

reprezintă un motiv de nulitate a sentinței pronunțate, având în vedere că

reclamantul a solicitat judecata cauzei în lipsă, iar prin adresa nr. 53688 din

14 noiembrie 2010 aflată la fila 17 din ultimul dosar de fond, penitenciarul a

justificat neprezentarea reclamantului la termenul fixat în fond în această

cauză, cu o suprapunere a termenului peste termenul fixat la Judecătoria Sectorului 4 București într-o cauză penală. Pe de altă parte, în condițiile în

care susținerile părților au fost analizate de către instanță, drepturile

procesuale ale apelantului reclamant nu au suferit o vătămare din cauza

absenței acestuia de la dezbaterea pe fond a cauzei.

Împotriva deciziei

curții de apel a declarat recurs reclamantul T.R. care, invocând motivele de

nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. a formulat

următoarele critici:

Instanța de apel nu

s-a pronunțat cu privire la adresa din 20 iunie 2008 semnată și ștampilată de

directorul Penitenciarului Rahova în care se menționa că funcționarii din

penitenciar primesc sporuri salariale pentru condiții vătămătoare de lucru,

respectiv câmpuri electromagnetice emise de tehnica din dotarea

penitenciarului.

Totodată, instanța de

apel a ignorat buletinul de măsurători al câmpului radio electric din

Penitenciarul Rahova efectuat de Societatea Națională de Radiocomunicații și

înregistrat cu nr. 21180 din 13 noiembrie 2007.

Instanța de apel a ignorat

faptul că legi și tratate internaționale stabilesc fără echivoc că

dispozitivele emitente de radiații nu pot fi instalate în locuri populate,

fiind încălcat dreptul la un mediu sănătos.

Radiațiile sunt emise

de stația de emisie-recepție și de dispozitivul de bruiaj al telefoanelor

mobile instalate în incinta Penitenciarului Rahova, instanța omițând să

verifice documentația tehnică a acestor dispozitive.

Concluzionând, recurentul

susține că prejudiciul pe care l-a solicitat este unul moral, iar în speță sunt

întrunite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale.

Examinând recursul

sub aspect formal, din punctul de vedere al posibilității de încadrare a

criticilor formulate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.,

chestiune asupra

căreia a rămas în pronunțare în ședința publică din 18 noiembrie 2013,

Înalta Curte reține

următoarele:

Toate criticile

formulate prin cererea de recurs privesc probele administrate și repronunțarea

asupra unui mijloc de probă, vizând reevaluarea situației de fapt reținută de

instanțele anterioare, în raport de dovezile administrate, care nu mai poate fi

analizată, de Înalta Curte, față de actuala structură a recursului.

Astfel, motivul de

casare care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de

probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., precum și cel

privind nepronunțarea asupra unui mijloc de probă, prevăzut de art. 304 pct. 10

C. proc. civ., au fost abrogate prin art. I pct. 111

1

și pct. 112

din O.U.G. nr. 138/2000.

Potrivit

art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va

cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C.

proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea

recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din

motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea

motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul dintre cazurile

de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ.,

sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

Prin exercitarea

recursului se urmărește realizarea controlului de legalitate al hotărârii

recurate, astfel că, spre deosebire de calea ordinară de atac, care este

devolutivă, în recurs părțile sunt obligate a-și conforma conduita procesuală

dispozițiilor imperative anterior invocate.

În

speță, deși recurentul-reclamant a indicat prin cererea de recurs motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., din

dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă niciun element care să se subsumeze

ipotezelor reglementate de acestea.

Astfel,

niciuna dintre critici nu vizează nemotivarea hotărârii atacate, motivarea

contradictorie sau străină de natura pricinii, situație față de care motivul

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care reglementează aceste ipoteze,

apare ca fiind invocat numai formal.

Dezvoltarea

criticilor formulate nu permite încadrarea recursului nici în motivul prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care vizează interpretarea greșită a actului

dedus judecății, în sens de negotium juris, iar nu a actelor, ca înscrisuri

probatorii și nici în cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care

reglementează lipsa de temei legal a hotărârii atacate ori pronunțarea acesteia

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Aceasta deoarece, nemulțumirea

exprimată de recurent vizează exclusiv nepronunțarea asupra unui mijloc de

probă și greșita stabilire de către instanță a situației de fapt, raportat la

probele administrate, tinzând la schimbarea situației de fapt prin reaprecierea

probelor.

Or,

modul în care instanța de apel se pronunță asupra probelor administrate și

stabilește pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv

de recurs după abrogarea, prin O.U.G. nr. 138/2000, a pct. 10 și pct. 11 al art.

304 C. proc. civ., care permiteau cenzurarea în recurs a greșelilor grave de

fapt și pronunțarea asupra mijloacelor de probă.

În

actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri

în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că

instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt

stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa

cum urmărește în realitate recurentul.

Având

în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art.

304 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurentul-reclamant nu se

circumscriu acestui cadru legal, ridicând o problemă ce ține de temeinicia, iar

nu de legalitatea hotărârii atacate, Înalta Curte urmează să constate nulitatea

recursului, conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul T.R. împotriva deciziei civile nr. 94/ A din 13 martie

2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 18 noiembrie 2013.