ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10273/2009

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc.

civ., asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 44/ F din 5

noiembrie 2008 a Curții de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări

sociale, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta I.S.F., în contradictoriu

cu pârâții Tribunalul Galați, Curtea de Apel Galați și Ministerul Justiției; au

fost obligați pârâții să plătească reclamantei, pentru perioada 1 ianuarie 2008

- 31 decembrie 2008, următoarele sporuri: 10 % din salariul de bază lunar,

reprezentând spor radiații electromagnetice produse de stațiile de emisie U.S.S.

(antena câmpuri electromagnetice); 15 % din salariul de bază lunar,

reprezentând spor de concentrație salubrități și aeromicrofloră; 30 % ca

personal civil din Ministerul Justiției cu atribuții de coordonare și control;

30 % pentru desfășurarea activității în condiții de pericol deosebit ori cu

grad de risc, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.

S-au respins, ca nefondate, cererea privind

plata sporului de 15 % pe anul 2008 și cererea privind plata dobânzii.

Împotriva acestei sentințe civile a declarat

recurs Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, înregistrat inițial la

Înalta Curte de Casație și Justiție, instanță care a trimis cauza pe cale

administrativă la Curtea de Apel Galați.

Această instanță, prin decizia civilă nr. 514/

R din 11 mai 2009, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, reținând că, urmare a evenimentelor legislative intervenite în

legătură cu aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 75/2008, competența de

soluționare a recursului declarat împotriva hotărârii Curții de Apel, în primă

instanță, revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 4 pct. 1 C.

proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, sub

nr. 547/44/2009, la data de 22 iunie 2009.

Față de solicitarea judecării cauzei în

lipsă, de către recurentul pârât, prin cererea de recurs, Înalta Curte a rămas

în pronunțare cu privire la excepția de necompetență materială a acestei instanțe

în soluționarea căii de atac exercitate împotriva sentinței civile nr. 44/ F

din 5 noiembrie 2008 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția conflicte de

muncă și asigurări sociale.

Analizând această excepție, Înalta Curte

constată că este întemeiată și urmează să decline competența de soluționare a

recursului în favoarea instanței sus-menționate, pentru următoarele

considerente:

Potrivit art.

I

alin.

(1) din O.U.G. nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea

unor aspecte financiare în sistemul justiției, cererile menționate în cuprinsul

acestui text de lege, din categoria cărora fac parte și cele având ca obiect

acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, erau soluționate,

în primă instanță, de curțile de apel.

Conform alin. (2) din textul de lege

sus-menționat, recursul împotriva hotărârilor pronunțate, în primă instanță, de

curțile de apel, se judecă de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin decizia nr. 104 din 20 ianuarie 2009

pronunțată de Curtea Constituțională, s-a admis excepția de

neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de instanța supremă, în mai multe

dosare, și s-a constatat că dispozițiile art.

I

și

II

din

O.U.G. nr. 75/2008 sunt neconstituționale.

În susținerea excepției de

neconstituționalitate, s-a invocat încălcarea prevederilor art. 115 alin. (4)

și (6) și art. 21 alin. (3) din Constituție.

Curtea Constituțională a constatat că

elementele cuprinse în nota de fundamentare care însoțește O.U.G. nr. 75/2008,

referitoare la necesitatea ca justiția să reprezinte un factor esențial de

echilibru în statul de drept, ceea ce implică unificarea practicii judiciare,

inclusiv în domeniul stabilirii drepturilor salariale, la necesitatea

asigurării unui cadru unitar privind administrarea fondurilor în domeniul

justiției, la dificultățile întâmpinate în executarea hotărârilor judecătorești

pronunțate în materie, printre altele, nu sunt de natură să justifice adoptarea

ordonanței de urgență în condițiile stabilite de art. 115 alin. (4) teza

I

din Constituția României.

De asemenea, aspectele ce țin de

oportunitatea adoptării reglementării nu își pot găsi, însă, soluționarea în

modificarea unor norme ce reglementează competența în primă instanță și în

recurs.

Mai mult, a constatat Curtea Constituțională,

niciunul dintre obiectivele O.U.G. nr. 75/2008 nu este susceptibil de a fi

atins prin măsura schimbării de competență, adică prin derogare de la dreptul

comun în materia litigiilor de muncă, în domeniul acțiunilor privind

valorificarea drepturilor salariale ale personalului din justiție.

S-a reținut și înfrângerea prevederilor art. 115

alin. (6) din Constituția României, prin dispozițiile art.

I

și

II

din Ordonanță, deoarece se afectează regimul

unei instituții fundamentale a statului, Înalta Curte de Casație și Justiție,

al cărui statut constituțional este prevăzut de art. 126 alin. (4) din legea

fundamentală.

În continuare, Curtea a mai constatat că

stabilirea în competența instanței supreme a soluționării recursurilor

împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel, în primă instanță, are ca

efect extinderea sferei sale de competență și supradimensionarea activității

acesteia, în condițiile în care, potrivit Legii nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

nu funcționează, în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, o secție

specializată în soluționarea conflictelor și litigiilor de muncă.

A mai reținut că dispozițiile ordonanței de

urgență respective nu satisfac nici exigențele art. 21 alin. (3) din

Constituție, în ceea ce privește soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil,

întrucât supradimensionarea activității instanței supreme are repercusiuni

asupra judecării cu celeritate a cauzelor, afectând grav calitatea actului de

justiție.

În esență, Curtea a constatat că

nerespectarea normelor constituționale ale art. 115 alin. (4) și (6) și art. 21

alin. (3), prin art.

I

și

II

din O.U.G. nr. 75/2008,

atrage și înfrângerea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5),

conform cărora: „în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a

legilor este obligatorie”.

Ulterior deciziei Curții Constituționale s-a

adoptat Legea nr. 76 din 1 aprilie 2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 75/2008, cu

mai multe modificări și completări, printre care și abrogarea art.

I

din ordonanță, text de lege care stabilea competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în primă instanță, de

curțile de apel, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ca atare, având în vedere declararea

neconstituționalității art.

I

din Ordonanță, precum și

abrogarea ulterioară a acestui text de lege, Înalta Curte nu mai are în

competență, în prezent, soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor

pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel, în materia litigiilor de

muncă în care este implicat personalul din justiție, ca, de altfel, în nicio

altă categorie de litigii de muncă.

Chiar dacă, prin Legea nr. 76/2009, în urma

abrogării art.

I,

nu s-au prevăzut și norme tranzitorii, în

ceea ce privește competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel, având în vedere

și considerentele Curții Constituționale în exercitarea controlului de

constituționalitate al acestui text de lege, este fără dubiu că intenția

legiuitorului nu a fost aceea de a stabili, în continuare, competența de

soluționare a recursurilor declarate în materia supusă discuției, în favoarea Înaltei

Curți.

O asemenea interpretare ar conduce la

concluzia că legea de aprobare a O.U.G. nr. 75/2008, ulterioară deciziei Curții

Constituționale, în loc să transpună concepția în materie a instanței

constituante, în legătură cu degrevarea instanței supreme de această categorie

de litigii, față de volumul semnificativ de activitate al acesteia, dar și de

inexistența unei secții specializate în materia conflictelor de muncă în cadrul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, ar perpetua tocmai acele considerente

avute în vedere în nota de fundamentare a ordonanței de urgență, apreciate ca

fiind elaborate cu înfrângerea dispozițiilor art. 115 alin. (4) și (6), precum

și art. 21 alin. (3) din Constituția României.

În esență, instanța de drept comun în materia

soluționării recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă

instanță în domeniul litigiilor de muncă, este reprezentată de curțile de apel,

care au secții specializate în judecarea acestui tip de litigii, indiferent

cărei instanțe aparține sentința recurată.

Pentru aceste argumente, în baza art. 158 alin. (1) și (3) C. proc.

civ., Înalta Curte urmează să decline competența de soluționare a recursului

declarat de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, în favoarea

Curții de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de

recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești împotriva

sentinței civile nr. 44/ F din 5 noiembrie 2008 pronunțate de Curtea de Apel

Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 decembrie 2009.